Cheile Tâmnei, munţii Mehedinţi

Când spui Herculane, gândul te duce automat la ceva frumos. Denumirile munților nu sunt totdeauna îmbietoare, iar dragostea pentru munte seamănă cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc și nu mor niciodată: lectura, studiul, arta sau mișcarea. Unul dintre locurile în care voiam să ajungem neapărat erau Crovurile din Mehedinți. După o săptămână incertă mergem - nu mergem, eram sigur că nu mai plecăm nicăieri, treaba se repeta ca și la celelalte două încercercări de până acum. Am rămas cu speranţa că voi reuşi să conving pe cineva... era ultima mea şansă. Zis și făcut, de data aceasta dimineaţa ne găseşte pe drumuri noi. Având în vedere că nu am făcut traseul niciodată şi era destul de solicitant, abordarea o facem dinspre Cheile Tâmnei. Prin urmare, mi-am luat prietenii (fiind în total 6 la număr), ne urcăm în două maşini şi pornim spre NE, pe drumul către Cerna Sat, mai sus cu vreo 23 kilometri de Băile Herculane. Mic dejun şi o cafea savurate la o pensiune în staţiune. Ajunşi pe Valea Cernei în zona numită Piatra Puscată, identificăm pe partea stângă a şoselei un refugiu de parcare, un loc amenajat cu bănci acoperite, de culoare roşii. Pe partea dreapta a drumului, pe un cap de pod vopsit în alb, găsim marcajul cruce roşie. De menţionat că nu este şi un indicator la intrarea în traseu (doar un panou informativ), ceea ce face mai dificilă identificarea locului unde poteca intră direct din drum în pădure. Deja jumătate din munca de planificare și orientare este făcută. Din loc în loc pe Valea Cernei, sunt amplasate mai multe astfel de refugii cu băncuțe și traseele sunt semnalizate de o parte și de alta cu panouri explicative. Deși fac parte din același parc național, Munții Mehedinți și implicit traseul, nu fac parte din Banat ci din Oltenia. Punctul de intrare pe traseu este foarte ușor de găsit. Prima porţiune a traseului ne plimbă printr-o pădure frumoasă, cu bolovani imenşi albi, acoperiţi de muschi.  Este un traseu socotit mediu ca dificultate probabil datorită urcușului pieptiș pe alocuri destul de greu, prin care trebuie să câştigăm altitudine. Deși străbate Cheile Tâmnei nu are zone expuse sau care să creeze probleme, totuși traseul nu se recomandă în perioada zăpezilor mari.

Muntele este o invitație la neprevăzut și frumusețe. Prin drumeţii descoperi lumea şi te descoperi pe tine însuţi, iar adevăratul sens al vieții este însăși bucuria de a trăi.

Pe partea dreaptă a drumului, un panou mare cu descrierea potecilor marcate te anunță de ceea ce urmează. Traseul pornește de la aproximativ 8 km de Motel Dumbrava. 

Pe partea stângă este acest loc amenajat pentru popas cu băncuţe roşii/cărămizii și loc de parcare.

Lăsăm mașinile în acest loc. Acum totul era perfect, de parcă aşa ar fi fost făcut să fie de la bun început.

E într-o curbă la stânga și imediat la dreapta

Scăpaţi de grija identificării Văii Tâmnei, la 10 eram pe traseu, începem să urcăm printr-o pădure de fag, dar mă speria gândul unei ploi chiar nu-mi doream să înceapă.

Primii pași. Din dreptul panoului pornesc patru trasee, trei dintre ele ducând până în Crovul Mare (Poiana Mare) ca mai apoi să se despartă. Triunghiul albastru duce la Virful lui Stan, iar Crucea Rosie la Isverna, traversind creasta Muntilor Mehedinti. Pornim și noi pe ele. 

Ne-am pus bocancii la muncă, nu e glumă! Ne așteaptă o diferență de nivel de +700 m în doar 3-4 km și urcușul e continuu, pe poteci înzăpezite.

Depăşim şi o portiune cu grohotiș, de unde se formeaza un mic pârâiaș.

După un urcuş dur, am găsit un izvor abia la vreo 15 minute (nu mai ştiu exact) de la pornire.

În urcare se găsesc defapt două izvoare. Vom găsi unul prin pădure şi mai sus.

Deşi marcajul și poteca ţin firul văii, noi ne-am abătut lateral dreapta luând urma unei poteci prin zăpadă, crezând că ocolește o porțiune mai dificilă (valea în porțiunea ei finală este extrem de abruptă) 

Pentru că urmele se depărtau tot mai mult, am revenit din nou la traseul marcat din vale.

Am înaintat mai departe pe traseu.

Un pic de grohotiș te avertizează să fii atent cum pășești mai ales că priveliștea îți tot ia ochii către partea cealaltă a Parcului Natural, Munții Cernei.

Câstigăm înălţime treptat, şi ajungem și la al doilea jgheab cu apă potabilă. Izvoarele sunt cam la 15 minute de la intrarea pe traseu, respectiv 30, şi sunt singurele surse de apă pe care le vei întâlni pe traseu așa că fă-ți provizii. Zona superioară este lipsită de izvoare.

Aici la izvor e un bun loc de pauză fiindcă de aici încolo ne așteptă un urcuș și mai abrupt decât cel de până acum.

Câștigăm foarte repede altitudine.

După cel de-al doilea izvor nu am mai dat de triunghiul albastru.

Înainte de ieșirea din pădure, poteca se bifurcă: la stânga se face urcarea spre Vârful lui Stan (cel mai înalt pisc din Munții Mehedinți) iar în dreapta se iese într-o poiană întinsă cu cateva sălaşuri a ciobanilor 

Noi ne ținem poteca spre dreapta pe cruce roşie, şi după încă un urcuș scurt printr-o pădure, și nu după mult timp, copacii încep să dispară subit.. 

Ajungem într-o poiană maaaare, cu căpiţe de fân şi câteva adăposturi sau stâne părăsite, nu îmi dau seama exact.

Poteca ne scoate repede din zona de pădure în cea cu stâncărie și priveliște.

Fericiți în sfârșit că am parcurs cea mai grea parte a traseului și am ajuns sub abruptul Mehedinților.

Gospodăriile sunt risipite pe culme și de-a lungul văilor.

În poiană trecem pe lângă câteva sălaşe şi printr-un ocol larg spre stânga, pătrundem din nou în pădure, pentru a ne apropia şi mai mult de perete.

De jos, am venit pe niste urme de bocanc, ceea ce înseamna că cineva a mai urcat pâna aici.

Rămânem surprinşi în mod plăcut de acest loc frumos... Aruncăm o privire de jur-împrejur, facănd și câteva poze.

Garduri mici urcă pantele înzăpezite si delimitează proprietăți care par a valora acolo mult mai mult decât am putea crede. Aici pare a fi o stână de oi.

 Muntii, stâncoși și cu zăpezi, învăluiți adesea în ceață și furtuni. Nu ştiam încă cum va fi trecerea spre Crovuri! Chiar și o plimbare prin poiană e destul de greu de făcut fără rachete. Zăpada e mare, iar rachetele noastre stau bine mersi la mașină! Nu credeam să avem atâta nevoie de ele.

Cum ziceam de aici, facem stânga și începe să devină foarte abrupt! Poteca reintră în scurt timp în pădure, virează stângă și urcă iar pentru un ultim urcuș până la intrarea în Cheile Tâmnei.

Ajunsă sub perete, poteca urcă în diagonală, apoi ne-am continuat traseul, dar mai pe margine, lăsându-ne să vedem în stânga, un excelent punct de belvedere și impresionanta Valea Cernei.

Treptat copacii se răresc iar noi ieșim pe o potecă făcută de noi prin zăpadă, într-un loc de belvedere extraordinar de frumos, şi coboară scurt în valea seacă din Cheile Tâmnei.

Pe măsură ce înaintăm avem alte panorame, alte sate risipite se deschid în câmpul nostru vizual și alte văi brăzdează acum grupa muntilor Cernei. Ne oprim şi identificăm locurile pe unde am umblat - se văd frumos Munții Cernei, satele Ineleț și Scărișoara, și ne amintim cu drag cărările cătunui Ineleț! Le-am străbătut deja de atâtea ori la pas sau cu bicicleta.

 Admirăm în voie frumoasele priveliști de iarnă ce se deschid și spre vârfurile: Arjana și Biliana, Cușmița, Zglivar și trapezul vârfurilor Vlașcu. 

Mai sunt „câţiva paşi”.Ne apropiam de intrarea în Cheile Tâmnei sau Fueroaga Tâmnei. Parcă intri intr-o lume ireală, de stâncării, grohotişuri, şi sălbăticie pură. Ne întâmpină bolovani imenși, de toate mărimile.

După circa 30 de minute din poiană, ajungem în zona de stâncărie. Din acest loc se face practic intrarea propriu-zisă în Cheile Tâmnei. 

Pășim timizi brusc parcă în altă lume pe cărări înguste, o lume a pereților verticali de stâncă.

Impresionant pe unde trebuie să urcăm. În zonele mai înclinate și expuse, o zăpadă bună se poate traduce foarte bine la un risc ridicat de avalanșă. Luăm în piept urcuşul pe un grohotiș acoperit cu un strat gros de zăpadă, ajunsă aici din avalanșă, și care ar fi putut ușor să se ducă la vale în orice moment. Destul de riscant! 

De pe înălțimi, frumusețile naturii și înțelesurile vieții sunt altele. Întotdeauna pe munte mă simt foarte mic, dar aici parcă eram minuscul. Admirăm în stânga şi în dreapta pereţii aproape verticali iar din când în când arucăm cîte o privire peste umăr spre Munţii Cernei. Locul era pur şi simplu mult prea frumos şi ne bucuram din orice! 

După porțiunea propriu-zisă de chei, ne-am mulţumit cu o ultimă privire, apoi am început coborârea abruptă înapoi într-un loc mai sigur, cu gândul că „the hike must go on” la o revenire ulterioară (musai să ne întoarcem) 

La întoarcere am îndrăznit să ne apropiem mai mult de sălaşe căutând un loc unde să putem mânca. Treceam nestingheriți prin curțile oamenilor deschise larg spre vale și admirăm sfios căsuțele pierdute prin poiană.

Loc perfect de făcut pauză, mâncat și pierdut vremea.

Sunt locuri unde au trăit o viata întreagă acei oameni ai muntelui și sunt locuri, munți și văi care pentru săteni înseamnă acasă.

Cu odihnitul am terminat relativ repede! După scurta pauză continuăm coborârea "abruptă" spre mașini pe acelaşi drum pe care am urcat. O ultimă privire aruncată spre locul unde am fost si de unde tocmai am coborât.

Ca să ajungem cât mai repede posibil, pe drumul de întoarcere nu ne-am mai oprit decât la izvor să luăm apă. În unele porţiuni pe coborâre a fost dificil și trebuie atenţie, mai ales dacă pământul e umed, cum a fost în cazul nostru. 

Apoi..direcţia casă… dar nu înainte de a face o oprire la pensinea din Herculane, la care am luat şi micul dejun, venind încoace. Au o mâncare excelentă. Vremea a fost totuși frumoasă şi mă bucur că a rămas așa pe tot parcursul zilei. Gândeam noi vreodată acasă, că o să ajungem și aici ?