Cheile Rudariei si Morile de Apa de la Eftimie Murgu

Sezonul ciclist și vremea bună se cam apropie de final, dar asta nu înseamnă că aventurile pe două roți se opresc. Dacă de curând am finalizat o superbă tură în Munții Cernei, unde am descoperit izolatele cătune de la Ineleț (aici ), de data aceasta atracția a fost în Munții Almăjului. 

Am încheiat această zi de sâmbătă, 30 septembrie 2017, cu o deplasare auto până la Prilipeț, iar de acolo am pornit pe biciclete spre Eftimie Murgu. Această comună purta în trecut numele râului care o străbate, Rudăria, pe ale cărui maluri se găsește cel mai mare complex de mori de apă din sudul Europei. Odată intrați în sat, am pedalat până dincolo de biserica din centru și am trecut pe lângă bustul marelui revoluționar Eftimie Murgu, urmând drumul care se deschide în stânga acestuia. După o urcare de câteva minute, am intrat oficial pe Valea Rudăriei. Râul curgea în dreapta noastră, iar pe margini au început să apară primele căsuțe din lemn – morile de apă integrate în gospodăriile localnicilor. Încă câteva pedale și am ajuns la barieră, de unde am înaintat spre podul care traversează apa.

Cheile Rudăriei sunt renumite în întreaga zonă a Banatului datorită panoramelor sălbatice întâlnite de-a lungul celor 2-3 kilometri ai lor, dar mai ales datorită morilor hidraulice instalate aici. Aceste căsuțe vechi din lemn, priponite de mal și acoperite cu șindrilă, scriu istoria unei întregi civilizații din Banatul Montan. Unele dintre ele au fost recent reabilitate în urma inundațiilor succesive care au lovit zona. Astăzi mai există doar 22 de mori de apă, mai puțin de jumătate din cele 51 câte funcționau odată, fiind împrăștiate de-a lungul firului apei, de o parte și de alta a drumului. Nu le-am putut vizita pe toate îndeaproape, deoarece unele se află în curțile oamenilor, iar timpul nu ne-ar fi permis o oprire la fiecare în parte.

La finalul drumului asfaltat, am continuat aventura în amonte pe drumul forestier Rudărica Mică. Am pedalat sub poalele vârfului Svinecea Mare, care are o înălțime de 1122 de metri, îndreptându-ne spre zona Pregheda, cunoscută pentru exploatarea de cărbune la suprafață. Am urcat susținut până am atins o altitudine de circa 1100 de metri, intrând pe un circuit pitoresc care, într-un final, ne-a scos în Putna, Prigor și înapoi la punctul de plecare din Prilipeț. La final, linia de sosire a indicat un traseu total de aproximativ 71 de kilometri, cu o diferență de altitudine de 1300 de metri. Sper să nu vă plictisesc cu multele poze pe care le puteți viziona în continuare, însă acest colț de munte este atât de frumos, încât imaginile fac cu adevărat cât o mie de cuvinte.

Există locuri care te cheamă nu doar pentru peisajele lor, ci pentru starea de libertate pe care ți-o insuflă încă de la primul pas sau de la prima pedală. Este vorba despre acea bucurie curată de a explora, de a descoperi colțuri ascunse și de a te lăsa purtat de drum fără să te mai gândești la ceas. O astfel de evadare îți reamintește cât de important este să încetinești ritmul, să respiri aerul curat al muntelui și să te bucuri pur și simplu de prezent, deschizând o nouă filă dintr-o poveste pe care o vei purta mereu în suflet.

Totul începe pe marginea drumului, în lumina caldă și curată a dimineții, acolo unde planurile de pe hârtie prind în sfârșit viață.

Odată ajunși în Prilipeț, parcăm mașinile în siguranță pe marginea drumului, chiar în fața căminului cultural din localitate. Este punctul zero al aventurii noastre pe două roți, locul unde entuziasmul începe să crească și unde ne echipăm complet pentru drum. Rucsacurile sunt puse în spate, căștile sunt strânse bine, iar ultimele priviri se îndreaptă spre ulița lungă și liniștită care ne va ghida imediat afară din sat.

Lăsăm în urmă Prilipețul și rulăm întins pe asfaltul liber, acompaniați de întinderile aurii ale culturilor de toamnă și de linia blândă a munților care se profilează la orizont. Nu trebuie să vă faceți griji că veți rata drumul care duce în sat, deoarece acesta este excelent semnalizat prin indicatoare rutiere clare, care confirmă că ne apropiem rapid de destinație. Mai exact, de pe șoseaua dintre Anina (DN 57B) și DN 6 (E 70), ce taie pitoreasca Vale a Almăjului pe direcția NV-SE, un drum comunal (571F) se desprinde chiar la mijloc și ne invită să însoțim în amonte râul Rudăria, ghidându-ne spre inima complexului mulinologic.

Pedalăm mai departe pe șoseaua asfaltată, ghidați de indicatorul albastru care ne arată că mai avem doar 7 kilometri până în Eftimie Murgu. Drumul intră în sat pe partea stângă a râului și înaintează lin, ducând vizitatorii până dincolo de ultima grădină a localnicilor. De acolo, asfaltul continuă să șerpuiască încă câțiva kilometri prin Cheile Rudăriei, strâmtorate și frumos trecute pe sub stânci abrupte, oferind o priveliște spectaculoasă înainte de a face tranziția către drumul forestier ce urcă spre munte.

Era deja trecut bine de ora 10 când am plecat din Prilipeț, iar soarele dimineții începuse să încălzească pajiștile verzi de pe margine. Inițial am vrut să parcurg tura în sens invers și să las vizitarea morilor de apă la final, ca o recompensă, dar mă bucur tare mult că nu am făcut asta. Pedalăm în ritm constant pe drumul principal din vale și ajungem în dreptul primei mori de apă, apărută brusc pe partea dreaptă, chiar înainte de a intra în sat. Râul nu se vede de aici, stă pitit printre pâlcurile dese de copaci și vegetația bogată de pe mal, dar prezența acestei mici construcții din bârne de lemn ne confirmă că suntem exact unde trebuie.

Odată intrați în sat, descoperim că morile de apă sunt înșirate cuminți pe firul Rudăriei, ieșind din localitate cale de vreo doi-trei kilometri, până la ultima dintre ele, cea de la tunel. Ne oprim în fața acestei căsuțe din bârne vechi de lemn, flancată de o băncuță simplă unde localnicii își așteaptă rândul la măcinat. 

Ceva mai sus, pe malul ierbos, dăm peste o altă moară ridicată mândră sub cerul senin. Bârnele sale din lemn, bătute de vreme, și ușa masivă legată cu zăvor ne arată simplitatea și durabilitatea construcțiilor de aici. 

Privind mai de aproape, sub temelia morilor se ascunde adevărata inginerie țărănească. Un canal îngust din beton dirijează șuvoiul de apă direct către mecanismul de sub podea, unde forța râului pune în mișcare ciutura. Totul este gândit simplu și eficient, folosind resurse minime pentru a transforma energia apei în făină curată.

Aici vedem clar sistemul prin care apa este direcționată direct către moară. Acest canal captează șuvoiul și, datorită pantei, îi imprimă viteza și puterea necesară pentru a învârti ciutura de dedesubt. Energia este apoi transmisă mai departe către pietrele de moară din interior, care încep să macine boabele.

După câțiva kilometri de pedalat, ajungem în sfârșit la intrarea oficială în Eftimie Murgu, lăsând în urmă un utilaj agricol parcat pe marginea drumului. Deși asfaltată, șoseaua se prezintă destul de rău în această porțiune, fiind brăzdată de numeroase gropi și denivelări. Pentru noi și bicicletele noastre, acest mic inconvenient nu a reprezentat absolut nicio problemă, ci doar un motiv în plus să fim mai atenți la drum.

Înaintăm pe ulițele lungi și drepte ale satului, flancați de casele bănățene aliniate frumos de o parte și de alta a drumului. Atmosfera este liniștită, iar aerul curat de munte ne însoțește la fiecare pedală, sporind plăcerea acestei traversări relaxante.

Continuăm deplasarea pe strada principală până în dreptul bisericii din centru, a cărei turlă zveltă se profilează frumos pe fundal. Ajunși în această intersecție, facem stânga imediat pe drumul de lângă lăcașul de cult, părăsind ulițele centrale pentru a intra oficial pe pitoreasca Vale a Rudăriei.

Centrul satului zumzăie de viață și culoare, fiind în plină sărbătoare cu ocazia celei de-a XXII-a ediții a  Festivalului Văii Almăjului. Mulți localnici sunt adunați în piațetă, iar copiii, mândri și zâmbitori, poartă straie tradiționale din portul popular bănățean. Deși atmosfera este extrem de primitoare, ne strecurăm cu atenție printre grupuri și ne continuăm drumul pe biciclete fără să ne oprim, dornici să prindem lumina bună în chei.

Lăsăm în urmă agitația festivalului și ajungem în dreptul fostului punct de control pentru material lemnos, marcat de o barieră metalică ridicată și de panoul Direcției Silvice Caraș-Severin. În acest loc, peisajul începe să se schimbe dramatic: putem observa deja albia râului Rudăria și primele mori de apă ascunse sub umbra deasă a copacilor. Sprijinim pentru o clipă bicicleta de gardul de lemn pentru a admira cum poteca coboară lin spre firul apei, pregătindu-ne pentru intrarea în zona protejată a cheilor.

Chiar lângă barieră ne întâmpină Moara Firiz, adăpostită la umbra deasă a vegetației bogate. O alee scurtă și un gard de protecție din lemn ne conduc direct spre ușa acestei construcții arhaice, perfect integrată în peisajul natural. Este una dintre bijuteriile hidraulice care încă păstrează vie tradiția măcinatului pe Valea Rudăriei.

Puțin mai sus, observăm de aproape un alt jgheab din beton, parțial năpădit de vegetație, prin care apa este dirijată strategic. Sistemul este dotat cu un mic stăvilar metalic ce reglează debitul, asigurându-se astfel că șuvoiul capătă destulă viteză pentru a lovi cu repeziciune paleții ciuturii și a pune întregul mecanism în mișcare.

Aici ne oprim preț de câteva clipe chiar în fața vechii cabane din lemn ce servea drept Punct de Control pentru Material Lemnos. Drumul asfaltat continuă să urce lin în fața noastră, șerpuind spre inima muntelui și lăsând în urmă ultimele case ale satului.

Rulăm mai departe pe asfaltul umbrit, protejați de o barieră din stâlpi de beton pe partea dreaptă. Privind cu atenție de pe șosea spre malul apei, zărim din când în când câte un acoperiș din lemn acoperit de mușchi sau un gard simplu pe lângă o potecă îngustă – semne clare că acolo se ascunde o nouă moară. Natura devine tot mai deasă, iar ritmul pedalelor ne poartă adânc în spectacolul oferit de chei.

Peisajul devine de-a dreptul fascinant pe măsură ce înaintăm, iar căsuțele din lemn încep să apară direct pe malul stâncos al râului [Rudăria]. Construite complet din bârne și acoperite cu șindrilă tradițională, ele stau pur și simplu priponite deasupra apei, sprijinite pe piloni și fundații de piatră brută. Chiar lângă temelie se formează o mică cădere de apă, un ochi limpede de râu care reflectă razele soarelui și completează tabloul perfect al acestui colț de Banat [Rudăria].

Unele mori le găsim cu ușile lăcătuite, pe altele cu ele larg deschise, invitându-ne să le trecem pragul. În interior, descoperim că sistemul este de o simplitate ingenioasă: boabele de porumb sau grâu se pun într-o ladă mare din lemn (coș), dotată cu un orificiu în partea de jos care le dirijează controlat direct între pietrele masive de moară. Acolo, prin rotire, ele sunt sfărâmate mărunt, iar făina caldă și proaspătă rezultată curge direct într-o ladă colectoare poziționată mai jos. Măcinatul tradițional al grăunțelor este o datină sfântă pe care rudărenii o păstrează și astăzi ca pe o adevărată comoară a locului.

Ieșim din penumbra morii și privim înapoi spre spectacolul de pe râu. Din acest unghi se observă excelent mecanismul exterior: axul lung din lemn care coboară din podeaua morii direct în matca apei, acolo unde șuvoiul dirijat lovește cu putere ciutura. Totul funcționează perfect în mijlocul stâncilor și al vegetației sălbatice, oferindu-ne o privire de ansamblu asupra acestei simbioze fantastice dintre om și munte [Rudăria].

Ne oprim preț de câteva minute pe marginea șoselei, sprijinind bicicletele de parapetul din beton pentru o scurtă pauză de hidratare și reconfigurare. Pereții de stâncă ai cheilor încep să devină tot mai abrupți și mai impunători, strângând drumul într-o îmbrățișare de piatră. Chiar sub noi, parțial ascunsă în vegetația de pe marginea râului, se zărește o altă moară cu acoperiș de șindrilă, amintindu-ne că istoria locală ne însoțește la fiecare pas înainte de a lăsa în urmă asfaltul.

Coborâm și urmăm poteca amenajată ce duce direct spre o nouă moară ascunsă în desișul pădurii. Este un moment excelent de respiro în care explorăm la pas fiecare cotlon ascuns, bucurându-ne împreună de aerul curat și de secretele pe care valea ni le dezvăluie la fiecare oprire.

Privind spre albia râului, observăm un alt stăvilar metalic ce controlează un canal de aducțiune din beton, parțial integrat în stâncă. În fundal, printre trunchiurile copacilor și vegetația sălbatică, se deslușește o mică cădere de apă în trepte care curge zgomotos.

O potecă strâmtă de pământ ne conduce pașii prin acest culoar umbros, până în spatele morii.

 Traseul continuă să ne provoace curiozitatea cu fiecare metru parcurs prin chei. Atmosfera sălbatică și răcoroasă a cheilor ne inundă simțurile și ne dă energie pentru continuarea aventurii.

La capătul punții de lemn ne iese în cale Moara Bățolea, adăpostită strâns între peretele masiv de stâncă și trunchiul unui copac bătrân. Construcția din scânduri înnegrite de vreme și acoperișul țuguiat din șindrilă poartă pe fronton plăcuța albă care îi dă numele. Poteca îngustă de pământ continuă prin stânga ei, ghidându-ne mai departe prin chei.

La câteva mori se ajunge doar trecând podețe înguste de lemn peste apa vijelioasă a Rudăriei. Din acest unghi, privirea ne este atrasă de o moară recent reabilitată, cu bârne noi din lemn ce lucesc în soare, ridicată pe o fundație solidă din beton dotată cu trepte. 

Unele mori se ascund mai jos pe mal, perfect integrate în verdele decorului sălbatic. Traversând podețul de lemn, ajungem chiar pe platforma de beton a acestei mori cu bârne noi și luminoase, în timp ce puțin mai în spate, ascunsă printre trunchiurile copacilor, se zărește o altă căsuță arhaică, mult mai veche și înnegrită de vreme. Râul își croiește leneș drum printre stâncile mari din fundal, creând o atmosferă de liniște deplină.

Trec și eu puntea de lemn și cobor hotărât spre celebra moară Îndărătnica dintre Râuri. Locul este spectaculos, marcat de stânci uriașe prăbușite în albie și de reflexiile calde ale soarelui care luminează fațada din lemn a morii.

Rămânem pentru încă o clipă cu privirea ațintită asupra acestui peisaj, absorbind liniștea pe care doar un astfel de loc o poate oferi. Lumina toamnei cade caldă peste acoperișul de șindrilă al morii, punând în valoare contrastul dintre lemnul mângâiat de soare și cenușiul stâncilor reci. 

Lăsăm în urmă puntea din bușteni și ne uităm în sus, spre drumul îngust care șerpuiește suspendat pe marginea versantului abrupt. Albia devine mai nisipoasă în această zonă, iar pereții cheilor se deschid ușor, lăsând razele soarelui să lumineze porțiunea care ne va scoate imediat din Rezervația Mulinologică.

Pe partea opusă, zărim silueta unei căsuţe cenuşii aşezată pe râu, bine prinsă în desiş, de parcă ar juca de-a v-ați ascunselea. Această moară veche, cocoțată mândră pe piloni groși din lemn direct deasupra albiei stâncoase, ne arată o altă față a rezervației – cea neatinsă de restaurări recente. 

Privind chiar sub podeaua de bârne a morii, descoperim jgheabul metalic lung pe unde este direcționată apa cu precizie. Acest jgheab îngust este încastrat adânc între stâncile mari ale cheilor și are rolul de a purta șuvoiul cu putere direct spre paleții ciuturii din penumbră. 

Construcția pare destul de simplă. Sub moară, jgheabul lung preia apa râului și o aduce direct spre roata metalică orizontală cu mici palete, detaliu de unde vine și denumirea de „moară cu ciutură”. Roata stă pe un braț lung orizontal (furcă) prins de o bară ce intră în podeaua morii, fiind ținut de un mâner numit ridicător; învârtit, acesta reglează sistemul hidraulic exterior. Rotirea paletelor mișcă axul vertical (fus) care urcă în moara propriu-zisă din căsuță. Din păcate, majoritatea morilor nu funcționau în acel moment din cauza nivelului foarte scăzut al apei, iar localnicii ne-au invitat primăvara, când debitul este maxim.

Lăsăm în urmă drumul și traversăm râul pe celălalt mal pentru a ajunge la moara Îndărătnica de la Perete, pășind cu atenție pe buștenii și bolovanii din albie. Ne strângem cu toții în jurul acestei construcții impresionante, cocoțată pe piloni masivi din lemn chiar la baza peretelui de stâncă.

Privind spre albia râului, dăm peste un baraj spectaculos din bușteni suprapuși, menit să strângă apa și să creeze o cădere artificială. Șuvoiul se revarsă zgomotos în două cascade limpezi direct în ochiul de apă de la bază, unde un trunchi vechi de copac stă înfipt vertical în mâl. 

Odată ajunși pe malul celălalt, ne oprim chiar în fața intrării la Moara Îndărătnica de la Perete. Plăcuța albă de pe bârnele înnegrite de vreme ne confirmă numele acestei mori legendare, iar sub temelia ei se zărește o veche piatră de moară scoasă din uz, lăsată ca mărturie a anilor lungi de măcinat.

Ocolind construcția pe poteca strâmtă de pe stâncă, obținem o perspectivă spectaculoasă asupra modului în care moara stă pur și simplu suspendată deasupra apei. 

Lăsăm în urmă și această moară suspendată, iar privirea ne este capturată de o bifurcație spectaculoasă a firului apei. Râul se desparte în două canale înguste ce curg grăbite printre malurile verzi și stâncoase, parțial umbrite de coroanele bogate ale copacilor.

Pășim în interiorul uneia dintre mori, unde liniștea este spartă doar de mirosul inconfundabil de lemn vechi și cereale. Aici, pietrele mari din rocă masivă își îndeplinesc cu sfințenie rolul strămoșesc, măcinând încet grăunțele revărsate din coșul de lemn suspendat. Întregul mecanism arhaic, încastrat perfect în podeaua de bârne, pare desprins dintr-un muzeu viu al ingineriei țărănești, unde fiecare piesă își continuă povestea începută acum mai bine de un secol.

Lângă pietrele de moară, observăm și un sistem simplu de cântărire sau dozare, suspendat rudimentar cu sârme și sfori de un cadru din lemn. Bârnele groase ale pereților poartă urmele trecerii timpului și ale făinii fine care s-a așezat în fiecare crăpătură de-a lungul deceniilor.

Ieșim din penumbra morii și privim înapoi, de la înălțime, peste întreaga vale unde stau ascunse morile Îndărătnica de la Perete și Îndărătnica dintre Râuri. De aici se observă excelent cum cele două construcții din lemn sunt așezate strategic pe fiecare mal, încadrate de versanții abrupți și de barajul de bușteni care îmblânzește cursul apei.

Revenim la drum și ajungem în dreptul Podului Ilochii, o structură masivă din beton care traversează râul Rudăria către malul stâng. Albia este plină de bolovăniș și trunchiuri aduse de ape, iar podul se sprijină pe o fundație solidă din zidărie de piatră, ridicată chiar la baza versantului abrupt. 

Imediat după pod ne apare în cale Moara Trăiloanea, una dintre cele mai spectaculos amplasate mori de pe traseu. Coborând spre ea, descoperim o potecă îngustă și pietruită care ne conduce direct către ușa căsuței din lemn, ridicată mândră pe o platformă masivă chiar deasupra râului. 

Aruncând o privire în aval de pe poteca îngustă, peisajul sălbatic al cheilor ni se dezvăluie în toată măreția sa. Moara Trăiloanea cu acoperișul său piramidal din șindrilă se integrează perfect în cenușiul stâncilor și verdele văii.

Peisajul stâncos devine din ce în ce mai impunător pe măsură ce înaintăm prin chei. Aici versanții abrupți din piatră par că strâng râul într-o menghină naturală, lăsând loc doar firului de apă ce curge limpede printre bolovani.

Ne oprim pentru o scurtă pauză chiar pe parapetul masiv din piatră al drumului, oferind o perspectivă de ansamblu asupra Morii Trăiloanea. Structura din lemn a morii rămâne fermă sub noi, străjuind firul apei, în timp ce pereții abrupți ai cheilor ne anunță că urmează porțiunea cea mai spectaculoasă a traseului.

Lăsăm în urmă ultimele mori și ne bucurăm de o pitorească imagine cu păduri și poieni ce acoperă culmile arcuite din depărtare, în timp ce râul străpunge cu putere aceste chei înguste și stâncoase. 

Înaintăm pe poteca amenajată de pe marginea râului și ajungem în dreptul Morii Viloane, o altă construcție pitorească din lemn ce străjuiește firul apei.

Lăsăm în urmă Moara Viloane și privim cum soarele toamnei străpunge printre creste, luminând un alt colț ingenios amenajat. Pentru ca morile să funcționeze bine, apa râului a fost direcționată de localnici prin mici modificări făcute albiei, ca de exemplu acest dig cu întăritură și platformă din lemn masiv, ce creează un ochi de apă liniștit. Pe parcursul întregii văi, astfel de trepte, culoare înguste și chiar tuneluri săpate în stâncă demonstrează cum fiecare palmă de râu a fost adaptată pentru a deservi comunitatea.

Continuăm pe aleea cimentată ce șerpuiește pe sub versant și ne oprim în spatele unei alte mori cu acoperiș piramidal din șindrilă, perfect aliniată cu firul apei. Din acest unghi, ingineria locală devine din nou evidentă: sub podeaua căsuței se zărește jgheabul lung din tablă care aruncă apa direct spre ciutura metalică de la bază.

Revenim câțiva pași înapoi pentru a vedea din față Moara Viloane (sau Vilonea, cum îi spun localnicii), o construcție masivă din bârne groase și întunecate, pusă în valoare de razele calde ale soarelui care pătrund printre creste.

Ridicându-ne privirea din albia râului, suntem copleșiți de măreția pereților de stâncă ce se înalță vertical spre cerul de un albastru ireal. Pe creasta abruptă a versantului se distinge clar o formațiune stâncoasă solitară, un pinten de piatră ce seamănă izbitor cu o siluetă antropomorfă sau cu un turn de veghe natural al cheilor.

Coborâm privirea de pe creste și ne concentrăm din nou la drum, pedalând pe ultima porțiune de asfalt care șerpuiește spectaculos pe valea cu morile de la Rudăria. În acest sector, cheile se îngustează la maximum, iar drumul este efectiv săpat la baza unui perete de stâncă uriaș și abrupt, care pare să atârne amenințător deasupra noastră.

Din acest unghi se observă perfect cum drumul asfaltat este suspendat chiar deasupra morii, oferind o perspectivă unică asupra acoperișului de șindrilă ce se adăpostește la umbra versantului abrupt. 

Descoperim o nouă moară, ascunsă ingenios sub nivelul șoselei.

Aleea ne conduce în cele din urmă în fața Morii Roșoanea, o construcție din bârne luminoase de lemn ce pare încastrată direct în versantul masiv de stâncă din partea dreaptă. 

Aruncăm o privire și în interiorul Morii Roșoanea, unde bârnele noi din lemn și tavanul din OSB trădează o restaurare recentă. Încăperea mică adăpostește în centru același mecanism tradițional curat: coșul de lemn în formă de pâlnie suspendat deasupra pietrei masive de moară, gata să preia grăunțele pentru măcinat. 

Ajungem în cele din urmă la ultima bijuterie din acest sector: Moara de la Tunel, prima pe care o întâlnești dacă vii dinspre chei în jos. Căsuța din bârne vechi și acoperiș înalt din șindrilă stă agățată dramatic pe platforma de beton, chiar la intrarea în strânsoarea de piatră a muntelui. Aici descoperim o altă tradiție fascinantă a locului: fiecare moară are arondat un număr de familii (numiți rândași) programate prin rotație, iar numele lor și data măcinatului sunt trecute în tabele afișate clar în exterior, așa cum se poate observa și din poză, chiar lângă ușa de lemn marcată cu o cruce roșie.

Lăsăm Moara de la Tunel și pătrundem în inima stâncii, traversând la pas acest pasaj îngust și spectaculos săpat direct în masivul muntos. Fiul meu, înaintează cu grijă pe podeaua de lemn alături de ceilalți colegi de tură, ghidați de pereții aspri din piatră brută care se strâng de o parte și de alta a grupului. Atmosfera de aventură devine maximă în această penumbră răcoroasă, unde fiecare pas ne apropie de capătul zonei de chei și de ieșirea către sălbăticia deschisă a muntelui.

Traversăm cu grijă acest culoar întunecat și strâmt, atingând cu palmele stânca rece și aspră ce susține greutatea drumului de deasupra. Pasajul secret ne oferă o experiență de neuitat și ne scoate la lumină pe celălalt mal al râului, lăsând în urmă ultima moară și marcând sfârșitul explorării la pas.

Privind prin deschiderea de sub podeaua Morii de la Tunel, ultima pe care am vizitat-o, descoperim ciutura metalică orizontală gata să preia șuvoiul de apă. Din această penumbră umedă, admirăm forța râului ce se prăbușește peste stânci, amintindu-ne că numele morilor de pe întreaga vale sunt luate după numele străbunicilor rândași, dar și din imaginația bogată a localnicilor.

Ieșim în cele din urmă din tunel și urmăm această alee care ne ne scoate sus, la drumul principal, lăsând definitiv în urmă zona protejată a morilor de apă.

Aruncăm o ultimă privire în spate, lăsând aparatele foto să mai surprindă o dată acest colț magic înainte de a urca poteca abruptă ce ne scoate la drum. Moara de la Tunel este prima moară amplasată dinspre Chei și mi s-a părut de departe ca fiind cea mai spectaculoasă din întregul complex.

Revenim în șa și pornim la drum încolonați, lăsând roțile să ruleze pe ultima porțiune asfaltată din chei. Tufișurile agățate încăpățânat printre stâncile cenușii ale versantului din dreapta, alături de carpenii, fagii și salcâmii de pe margini, umbresc plăcut malul jos al râului și ne feresc de soarele amiezii. 

Drumul începe să urce ușor, șerpuind strâns prin această deschidere sălbatică, în timp ce privirile noastre caută deja culmile împădurite care se profilează mândre în fața grupului.

Pedalăm mai departe în ritm susținut, bucurându-ne de tunelul de verdeață format de copacii de pe marginea drumului. Chiar la începutul Cheilor, pe malul Rudăriei, trecem pe lângă un platou pitoresc și primitor, unde se găsește un izvor amenajat, alături de mese și băncuțe din lemn perfecte pentru popas. 

Strângem rândurile și negociem o curbă largă la stânga, unde versantul muntos devine din ce în ce mai stâncos și mai abrupt. Grupul din față menține un ritm bun, lăsând în urmă ultimele semne ale amenajărilor rutiere din chei și pregătindu-se pentru tranziția către macadam. 

Încărcarea grea de pe drum ne oprește brusc din elan și ne trezește la o realitate dureroasă. Aceasta este singura imagine pe care nu mi-aș fi dorit niciodată să o văd prin aceste locuri superbe, însă se pare că nimic nu-i poate opri; se fură în continuare la disperare, sub ochii neputincioși ai naturii. 

Ne tragem pe marginea drumului forestier, la adăpostul brazilor, pentru a lăsa să treacă mastodontul încărcat până la refuz cu bușteni proaspăt tăiați din inima Munților Almăjului, privind cu strângere de inimă cum pădurea își pierde din măreție.

Tot urcând prin soarele amiezii, ajungem în dreptul unei gospodării izolate, iar la cantonul silvic Halinga decid să fac o scurtă pauză pe marginea drumului pentru a bea niște apă rece și a-mi recăpăta suflul. După ce îmi potolesc setea, reiau pedalarea în forță pe drumul de pământ și pietriș, continuând ascensiunea până la intersecția Rudăricilor, unde majoritatea colegilor de tură se adunaseră deja la umbră și mă așteptau pentru reconfigurarea traseului.

Ajunși în această intersecție cheie, găsim un indicator artizanal din lemn vopsit în verde, care ne confirmă traseul: în fața noastră se deschide drumul forestier Rudărica Mare, lung de 6,2 kilometri. Săgeata ne ghidează roțile mai adânc în inima pădurii dese, marcând începutul unei noi etape din traseu în care vegetația devine mult mai compactă, iar liniștea muntelui ne învăluie complet la fiecare pedală.

Privirea ne este atrasă de o a doua săgeată verde din lemn, care ne indică varianta aleasă de noi: drumul forestier Rudărica Mică, ce se întinde pe o lungime de 8,2 kilometri. Acesta este drumul pe care vom continua ascensiunea noastră spre crestele Munților Almăjului, lăsând în urmă cealaltă ramificație și pregătindu-ne psihic pentru kilometrii de urcare susținută ce se aștern în fața roților noastre.

Pe măsură ce înaintăm pe drumul forestier Rudărica Mică, dăm peste o veche construcție din beton abandonată, parțial îngropată în panta muntelui. Tencuiala scorojită și acoperișul năpădit complet de pământ, iarbă și mușchi fac ca această mică structură să se camufleze perfect în decorul sălbatic al pădurii. Intrarea întunecată și zidurile groase, ridicate chiar la baza versantului abrupt, ne duc cu gândul la un buncăr militar dezafectat sau la un vechi depozit tehnic, mărturie a activităților umane din trecut care au fost lăsate pradă naturii.

Ne grupăm din nou la o scurtă oprire pe umbra binevenită a drumului forestier, profitând de moment pentru o scurtă consultare între colegi. Panta începe să își arate colții, iar fețele noastre trădează efortul depus pe această urcare ce pare că nu se mai termină printre copaci. 

Ajunși la intersecția cu un alt drum din munte, marcat de săgeata verde pe care scrie „Drumul Clujului”, mi se pare un loc extrem de frumos și potrivit pentru a lua prânzul. Scoatem merindele din rucsacuri, desfacem proviziile și ne bucurăm de mâncare în mijlocul naturii, profitând de liniștea pădurii pentru a ne reîncărca complet bateriile înainte de asaltul final spre culmi.

După ce strângem rucsacurile, ne ridicăm repede și ne regrupăm în mijlocul drumului forestier acoperit cu pietriș. Avem parte de un soare generos care luminează crestele din față, însă pe măsură ce urcăm, începe să bată un vânt destul de rece; dacă stai mai mult timp într-un loc, te ia imediat frigul de munte. 

La o nouă ramificație din munte ne întâmpină o altă săgeată verde din lemn, care ne indică accesul spre drumul forestier Priod, o scurtă variantă de doar 1,2 kilometri. Lăsăm în urmă dâmbul de iarbă și vegetația deasă de la marginea acestei bifurcații, urmărind îndeaproape traseul principal în timp ce continuăm să luptăm cu panta și cu vântul tăios care ne amintește constant că suntem tot mai sus.

La o nouă ramificație din munte ne întâmpină o altă săgeată verde din lemn, care ne indică accesul spre drumul forestier Priod, o scurtă variantă de doar 1,2 kilometri. Lăsăm în urmă dâmbul de iarbă și vegetația deasă de la marginea acestei bifurcații, urmărind îndeaproape traseul principal în timp ce continuăm să luptăm cu panta și cu vântul tăios care ne amintește constant că suntem tot mai sus.

Trecem în viteză pe lângă un alt indicator verde din lemn care ne arată direcția spre drumul forestier Otiman, un segment scurt de numai 1,1 kilometri. Panta rămâne constantă, iar noi ne menținem concentrați pe trasă, lăsând indicatorul în urmă și continuând ascensiunea principală prin codru.

Ajungem în sfârșit într-o poiană largă, un loc excelent de regrupare unde drumul forestier se ramifică. Toată echipa se adună aici pentru un scurt moment de respiro și pentru a stabili direcția de urmat, profitând de spațiul deschis și de lumina caldă a soarelui. 

Lăsăm în urmă poiana și atacăm o nouă porțiune de drum, unde pădurea compactă începe să facă loc unor zone mai luminate și deschise. Urcușul este plăcut, ciclabil în marea lui parte, iar suprafața cu pietriș fin ne permite să menținem o cadență bună, în ciuda pantei constante. 

În final, ajungem la stâna de la Rudărica Mică, un ansamblu de construcții pastorale cu acoperișuri lungi din tablă și azbest, așezate la marginea unei pajiști verzi. Locul respiră o liniște profundă de munte, fiind un semn clar că am lăsat definitiv în urmă zona de codru des și am intrat în ținutul curat al pășunilor alpine.

Odată ajunși pe platou, ne oprim pentru a sta de vorbă cu un baci localnic, care ne primește cu multă căldură în curtea stânei. Sprijiniți în ghidoanele bicicletelor sub cerul senin, ascultăm cu atenție cum omul muntelui ne indică drumul corect cu mâna, oferindu-ne sfaturi prețioase despre starea traseului ce urmează. 

Coborâm ușor și ajungem la o altă intersecție importantă din creastă, marcată de un drum plin de făgașe adânci și noroi. În partea dreaptă, drumul coboară lung spre Eșelnița, în timp ce direcția înainte ne poartă direct către exploatarea de cărbune la suprafață de la Pregheda. Mai mergem doar puțin și dăm peste o ramificație la stânga care fie te coboară înapoi în sat pe valea Rudăricii Mari, fie te propulsează spre destinația noastră supremă: vârful Svinecea Mare (1222 m).

Ne continuăm drumul înainte și ajungem și la Pregheda, mina de cărbune de suprafață, unde peisajul alpin este înlocuit brusc de utilaje grele, excavatoare și mormane mari de steril. Platoul arid de exploatare se întinde în fața noastră sub cerul senin, oferindu-ne în același timp o deschidere spectaculoasă spre orizont. De aici, privind peste munte, avem vedere directă la Vârful Svinecea Mare, ținta noastră finală care se profilează mândră în depărtare.

Traversăm mina și continuăm spre Corhanul Rudăriei, lăsând în urmă utilajele grele de la Pregheda, căci abia acum începe partea mai complicată a întregii noastre aventuri. Părăsim drumul principal amenajat și intrăm pe o potecă de pământ și iarbă, aspră și solicitantă, care începe să muște serios din versant. 

Vântul rece de creastă ne izbește din plin în timp ce abordăm primele pante tehnice, forțându-ne să ne concentrăm la maximum pe fiecare trasă și să folosim cele mai ușoare rapoarte de viteze.

Ne croim drum cu atenție prin acest peisaj selenar, deoarece încă nu am părăsit zona de mină. Rulăm încolonați pe drumul prăfuit de exploatare, lăsând în partea stângă mormanele uriașe de cărbune negru și steril, mărginite de o baltă mică cu apă stătută. 

Înaintăm în continuare printre movilele uriașe de cărbune și steril, având în fundal o bandă transportoare și instalațiile de sortare ale exploatării miniere. Pământul negru, brăzdat adânc de șenilele și roțile utilajelor grele, ne obligă să fim foarte atenți la trasă pentru a nu ne pierde aderența pe biciclete. 

Privim direct în inima exploatării miniere, unde versanții au fost excavați adânc, lăsând la vedere straturile de rocă și cărbune prăbușite în trepte abrupte. În cel mai de jos punct al craterului industrial se zărește un ochi de apă turcoaz, strâns între malurile aride de steril și stâncă sfărâmată. Drumul nostru de pământ și piatră șerpuiește chiar pe marginea acestei prăpăstii artificiale, oferindu-ne o imagine impresionantă, dar copleșitoare, asupra proporțiilor carierei de la Pregheda.

Ne croim drum cu greu prin inima carierei de la Pregheda, un uriaș amfiteatru de piatră și steril care ne arată proporțiile spectaculoase ale exploatării. Privită de la înălțime, întreaga zonă pare desprinsă de pe o altă planetă, cu mormane mari de rocă sfărâmată și pământ negru, argilos, peste care bicicletele noastre înaintează încet. 

Traversăm Poiana Pregheda și descoperim o grămadă de bolovani, uriași și colțuroși, împrăștiați de-o parte și de alta a potecii noastre. Stâncile masive, acoperite parțial de un mușchi gălbui-verzui, par niște ruine străvechi lăsate pază la lizia pădurii de fagi, care deja îmbracă haine arămii de toamnă. 

Ieșim complet în golul alpin și ni se deschide o vedere spectaculoasă spre Vârful Svinecea Mare (1222 m), cel mai înalt punct din Munții Almăjului, care își profilează silueta inconfundabilă la orizont. De la această înălțime, privirea ne poartă peste marea de păduri adânci și culmi arcuite care se succed ca niște valuri sub lumina blândă a soarelui.

După ce lăsăm definitiv în urmă cariera de cărbune, ne îndreptăm încet, încet, spre cota maximă de 1110 metri din această tură, înaintând pe poteca îngustă ce șerpuiește pe creasta golașă. Din acest punct înalt, traseul urmează să ne poarte mai departe spre pădure, unde ne așteaptă o coborâre lungă și tehnică pe parcursul căreia vom lăsa în urmă, într-un ritm amețitor, fiecare metru de altitudine pe care l-am urcat cu atâta trudă.

Suntem într-un loc cu o panoramă extraordinară asupra întregului teritoriu pe care îl vom străbate, o deschidere care ne lasă fără suflare și ne confirmă măreția acestor munți. Parcurgerea acestui relief pe bicicletă este probabil metoda cea mai neinvazivă prin care putem călători, oferindu-ne șansa unică să observăm fauna sălbatică, destul de rar de întâlnit în alte condiții. Dacă ai veni aici cu un jeep sau cu o motocicletă, zgomotul motorului ar speria totul în jur și cu siguranță nu ai reuși să surprinzi aceste detalii fine ale vieții montane. Evident, acest moment ne dă ocazia să reflectăm la importanța călătoriei cu bicicleta sau pe jos, într-o zonă protejată de o asemenea valoare și nu numai. Turismul curat pe două roți este, din punctul meu de vedere, cel mai plăcut și respectuos mod de a pătrunde într-un habitat și de a fi primiți în intimitatea profundă a naturii, fără a lăsa în urmă zgomot și noxe, ci doar urme discrete de anvelope pe pământul uscat.

Tactica noastră era să coborâm spre Valea Prigorului, o alegere excelentă pentru a ajunge pe lumină înapoi la mașini și a evita frigul serii. Intrăm brusc sub coronamentul des al copacilor, unde, aici, adânc în pădure, nu se mai vede deloc ce se întâmplă în restul muntelui. 

După ce am dibuit cu atenție drumul corect de coborâre prin desiș, bucuria ne-a fost parțial umbrită; am trecut și printr-o porțiune cam mare de pădure lipsă, o zonă dezolantă, complet brăzduită de drumuri adânci de TAF și urme grele de exploatări forestiere care ne-au obligat să fim extrem de atenți la tehnică pe coborâre.

Coborârea prin această pădure seculară de fagi este o adevărată încântare pentru mountain biking, oferindu-ne un „flow” perfect printre trunchiurile înalte și drepte ale copacilor. Fiul meu deschide calea cu încredere, gestionând excelent trasa ideală pe acest singletrack tehnic, dar extrem de curat, unde aderența anvelopelor este maximă, iar umbra deasă a codrului ne răcorește instantaneu după efortul din golul alpin.

Continuăm coborârea lungă prin pădure, însă drumul devine destul de tehnic din cauza noroiului și a făgașelor adânce lăsate în sol.

Ne concentrăm la maximum pentru a alege cea mai sigură trasă pe această porțiune lăsând roțile să treacă peste denivelări și bucurându-se de ultimele secțiuni de munte, în timp ce lumina caldă a după-amiezii începe să pătrundă tot mai pieziș prin rariștea pădurii, semn că ne apropiem treptat de Valea Prigorului.

Coborârea devine din ce în ce mai aspră și ne forțează să ne oprim pentru o scurtă regrupare, exact în mijlocul unei zone proaspăt exploatate din pădure. Drumul de TAF pe care ne aflăm este complet distrus, brăzdat adânc de făgașe pline de noroi și presărat cu un strat gros de pietre colțuroase, resturi de crengi și pământ răscolit. 

Pe măsură ce pierdem altitudine, ne oprim din nou pentru a ne trage sufletul și a evalua traseul, grupați pe marginea potecii.

Ieșim din desișul pădurii și dăm peste o zonă masiv transformată de utilaje, unde drumul forestier se transformă într-o veritabilă mlaștină de noroi și pământ complet răscolit. Înaintăm cu atenție pe biciclete printre șanțurile adânci pline de apă, în timp ce în fața noastră, la liziera unei plantații de conifere, se zărește o tabără de exploatare forestieră cu barăci și tractoare forestiere parcate. 

Prindem din urmă un alt camion încărcat cu bușteni masivi, care înaintează greoi pe drumul forestier lărgit și complet desfundat de utilaje. 

Traseul rămâne tehnic din cauza pământului clicos și a utilajelor forestiere care își fac simțită prezența până în ultimele momente ale coborârii, însă valea începe să se deschidă ușor, lăsându-ne să înțelegem că finalul traseului nu este departe.

Drumul forestier se curăță treptat de urmele adânci de noroi și deschide o curbă largă în timp ce ultimele raze ale soarelui de toamnă bat pieziș peste culmea muntoasă din față. Pietrișul devine mai stabil sub roțile noastre, lăsând în urmă calvarul zonelor de exploatare intensă, chiar dacă marginile drumului poartă încă urmele resturilor de crengi și pământ reamenajat. 

Peisajul devine de-a dreptul dezolant pe această ultimă secțiune, unde pădurea a dispărut complet, lăsând în urmă un versant întreg complet dezgolit și arid.

Ne continuăm coborârea pe drumul de pământ, privind cu strângere de inimă spre stânga noastra, unde în locul codrului des de altădată acum au rămas doar cioate, crengi uscate și pământ erodat. Contrastul este izbitor față de începutul verde al turei noastre, iar această imagine ne amintește clar de prețul greu pe care îl plătește muntele în fața exploatărilor forestiere intense, chiar înainte ca drumul să ne scoată definitiv la destinație.

Pământul rămâne parțial jilav, cu bălți și șanțuri adânci lăsate în urmă de utilajele grele, dar lărgirea văii și lumina tot mai deschisă ne dau un suflu nou. Toată echipa rulează compact pe această porțiune, menținând o viteză controlată și profitând de faptul că pantele cele mai abrupte și tehnice au rămas în urmă, undeva sus, sub creastă.

În cele din urmă, ajungem cu succes în Valea Prigorului, unde relieful muntos se deschide larg și ne primește pe o platformă rutieră considerabil mai stabilă și mai primitoare. Întreaga echipă se adună la această intersecție strategică pentru o ultimă regrupare completă, coborând din șa pentru a se dezmorți, după coborârea lungă și a savura momentul. Din acest punct, cotim hotărât la stânga, de unde mai avem de parcurs aproximativ 20 de kilometri de rulaj constant, lin și relaxant până în satul Putna.

Lumina blândă a după-amiezii târzii ne însoțește pe această ultimă linie dreaptă, punând punct unei zile memorabile de mountain biking în inima sălbatică a Munților Almăjului.

Intrăm în cele din urmă în satul Putna, lăsând definitiv în urmă sălbăticia munților și terminând oficial lungul parcurs de 20 de kilometri pe drumul de vale. Roțile bicicletelor rulează acum pe ulița asfaltată a satului, care ne întâmpină cu arhitectura sa tipic bănățeană, casele aliniate frumos și turnul zvelt al bisericii care se înalță mândru pe partea stângă.

Pe drumul de întoarcere, ne oprim pentru un ultim moment de regrupare în dreptul unei troițe cochete, cu acoperiș roșu și ascuțit, așezată idilic la marginea șoselei. Asfaltul crăpat dar stabil ne poartă lin prin această vale strânsă, unde versanții împăduriți încep deja să prindă nuanțele calde ale toamnei.

În lumina caldă a amurgului, trecem pe lângă indicatorul care ne anunță că am intrat în Prigor, pedalând întins pe șoseaua liberă.

Sosirea în localitate pe ultima geană de lumină ne demonstrează că tactica aleasă de grup a fost impecabilă. Cu rucsacul în spate și cu satisfacția unei zile pline în care am strâns kilometri buni de aventură curată, rulăm relaxați spre punctul final, bifând cu succes încă o bornă importantă a acestei expediții de neuitat prin Banatul montan.

Ne-am bucurat pe deplin de lucruri simple și mărunte, descoperind o zonă cu un peisaj superb, complet rupt de lumea civilizată. Această expediție în inima Munților Almăjului ne-a reamintit că cele mai frumoase trăiri nu vin din confort, ci din momentele în care simți pulsul naturii, împarți o bucată de pâine cu prietenii pe marginea drumului și lași zgomotul lumii moderne în urmă. Locurile acestea ascund o magie arhaică rară, o armonie perfectă între ingeniozitatea strămoșească și măreția sălbatică a crestelor. Sunt locuri care te încarcă, te schimbă și te cheamă înapoi. Fără îndoială, merită vizitate!