Prin Munții Poiana Ruscă
Curtea-Fărăşeşti-Poieni Strâmbu-Bătrâna-Valea lui Liman-Româneşti-Curtea: O poveste de toamnă cu push-bike și „suc de prune”
Ne-am dat întâlnire într-o sâmbătă de toamnă, pe 24 octombrie, în parcarea hotelului Baron din Timișoara, cu un plan clar: tura Românești – Poieni Strâmbu – Bătrâna. Dar cine suntem noi, de fapt? Suntem pur și simplu bicicliști pasionați de aventură și de libertatea pe care ți-o dau cele două roți. Am pornit la drum nouăsprezece suflete până la Fărășești, un sat aflat la vreo zece kilometri de Curtea, localitatea unde ne lăsasem mașinile.
Aici, traseul nostru s-a separat de trei dintre colegi, doi băieți și o fată, care au preferat să pedaleze într-un ritm mai lejer. Cum dinamica grupului nostru cerea un alt tempo, ne-am despărțit strângându-ne mâinile și asigurându-ne că se vor descurca de minune, mai ales că aveau un GPS la îndemână. Am rămas astfel șaisprezece – o singură fată și restul băieți. Ținta noastră era clară și ambițioasă: voiam să ne cățărăm până la Bătrâna, iar de acolo să mai urcăm puțin, cu o diferență de nivel de 116 metri, până pe Vârful Chicera, urmând ca apoi să coborâm spre Valea Sașa și Valea lui Liman. Din păcate, ceasul nu a ținut cu noi; am ajuns destul de târziu la Bătrâna, așa că am fost nevoiți să renunțăm la Vârful Chicera, lăsând acest obiectiv pentru o dată viitoare. Chiar și așa, urcarea până la Bătrâna ne-a răsplătit din plin, desfășurându-se pe o vreme de toamnă absolut superbă, deși destul de rece dimineța și seara.
Am acceptat provocarea acestei pante nu pentru că ar fi fost ușoară, ci pentru că, de la o anumită vârstă, începi să iubești cu adevărat lucrurile mai grele. În cazul meu, acea vârstă a fost un pic mai înaintată decât a celorlalți participanți, însă energia grupului m-a propulsat înainte. Pe un astfel de traseu solicitant, abia dacă ai timp să respiri, dar tocmai în asta constă farmecul: te bucuri din plin de mirosul reavăn al pădurii, admiri vegetația încă intens verde și legi prietenii de-o zi, în care râzi și povestești pentru ca timpul și kilometrii să treacă mai ușor.
Aventura noastră a început însă mult mai devreme, încă de pe drumul cu mașina spre Românești, când natura ne-a oferit un spectacol matinal de neuitat. Privind prin parbriz, am fost întâmpinați de o atmosferă ireală: un amestec dens de ceață și aer rece de toamnă care acoperea câmpurile, în timp ce soarele abia răsărea la orizont, ca un glob de foc palid ce încerca să străpungă penumbra. Lumina aceea difuză și misterioasă a dimineții ne-a sporit și mai mult entuziasmul; știam că dincolo de perdeaua de ceață ne așteptau munții, pădurea și o zi memorabilă pe două roți. Cu această imagine întipărită în minte, am parcat mașinile la Curtea, ne-am descărcat bicicletele și am pornit la drum.
Din start mi-a plăcut tura; totul emana energie pozitivă și libertate. Încă de la primii kilometri, s-a arătat o vreme de excepție, cu un cer senin care începea să alunge ultimele dâre de ceață, dezvăluind peisaje pe măsură. Am pornit la drum încolonați pe asfaltul șerpuit, lăsând în urmă satele și îndreptându-ne spre dealurile line din depărtare.
Începutul turei s-a desfășurat pe un drum de asfalt curat și destul de lejer, o porțiune ideală pentru încălzirea mușchilor.
Am pedalat astfel preț de aproximativ unsprezece kilometri, lăsând roțile să alunece lin printre câmpurile proaspăt cultivate și pajiștile întinse ce mărgineau șoseaua.
Această bucată liniștită de drum ne-a purtat până la ieșirea din Fărășești, locul care marca adevărata graniță a aventurii noastre.
Pe măsură ce ne apropiam de zona de pământ, ritmul a început să crească ușor, iar plutonul s-a mai răsfirat.
Am ajuns în scurt timp și la o intersecție cheie a traseului nostru, marcată de indicatoarele rutiere care ne confirmau că suntem pe drumul cel bun. Săgețile albastre și maro ne arătau direcțiile către Pietroasa și Poieni, dar și către Mănăstirea Izvorul lui Miron. Noi ne-am urmat parcursul, strângând rândurile și pedalând hotărâți înainte, sub un cer acoperit parțial de nori care domoleau razele soarelui.
Marginea drumului era vegheată de copaci mari cu frunze ce începeau să prindă nuanțele aurii ale toamnei, un decor perfect pentru o zi reușită.
Lăsând în urmă ultimele semne ale satului, drumul a început să se deschidă într-un peisaj pitoresc, mărginit de pajiști verzi și dealuri împădurite care își schimbau treptat straiele în culorile calde ale toamnei.
Ritmul era excelent, plutonul s-a lungit pe fâșia îngustă de asfalt, iar fiecare dintre noi își găsea cadența ideală pentru ce avea să urmeze. Pofta de pedalat creștea cu fiecare metru parcurs spre inima munților.
Pe măsură ce înaintam, relieful a început să își schimbe caracterul domol și să devină mult mai impunător. Am trecut pe lângă versanți de pământ și stâncă roșiatică, prăbușiți parțial, unde bolovani uriași de piatră străjuiau marginea drumului ca niște giganți adormiți.
Aici am părăsit drumul județean DJ684B și am cotit la dreapta, intrând pe drumul comunal DC111, care șerpuiește de-a lungul pitoreștii văi a Fărășeștiului.
Schimbarea de direcție s-a făcut chiar la baza unui versant abrupt și des împădurit, unde șoseaua îngustă se mula perfect pe formele reliefului, având albia râului în dreapta noastră.
Pedalam strâns, unii în spatele celorlalți, adaptându-ne echipamentul la aerul tăios de munte care ne mângâia fețele la fiecare curbă.
Plutonul s-a încolonat frumos pe această nouă porțiune, lăsând în urmă drumul principal pentru a pătrunde mai adânc în inima văii.
Pe măsură ce pătrundeam mai adânc pe Valea Fărășeștiului, peisajul a devenit de o frumusețe rară. Grupul s-a întins într-un șir lung, pedalând în ritm susținut către potcoava munților care se zărea în depărtare.
Lumina caldă a soarelui, combinată cu aerul curat și nuanțele galben-verzui ale copacilor, ne-a oferit acel sentiment pur de libertate și comuniune cu natura, făcându-ne să uităm complet de efortul urcării.
Valea se îngusta tot mai mult, iar pădurea deasă își întindea coroanele deasupra noastră, ținând umbră drumului care începea să urce mai accentuat. Eram destul de gros îmbrăcați, în jachete roșii și foi de vânt reflectorizante, deoarece răcoarea dimineții încă domina bine de tot atmosfera din strânsoarea versanților.
La un moment dat, valea s-a deschis brusc în fața noastră, dezvăluind un peisaj de-a dreptul spectaculos: o veche carieră de piatră cu un perete de stâncă calcaroasă, uriaș și alb, care se înălța amenințător spre cer.
Lăsând în urmă pereții de stâncă, natura ne-a oferit o nouă surpriză, de data aceasta desprinsă parcă din poveștile bunicilor. Peisajul din jur era de o liniște deplină, cu versanți blânzi îmbrăcați în hainele galben-aurii ale toamnei și o mică colibă de lemn ce veghea de la marginea pădurii.
Câteva sute de metri mai încolo, tabloul pastoral a devenit o experiență directă și interactivă, când turma a coborât de pe versant și a ocupat în întregime lățimea șoselei.
Ne-am trezit blocați într-un veritabil „ambuteiaj” mioritic, înconjurați de zeci de oi și capre curioase care înaintau agale pe asfalt. Ciobanul, le-a ghidat repede spre marginea drumului, în timp ce câțiva câini viguroși alergau pe liziere pentru a ține rândurile strânse.
Am fost nevoiți să punem piciorul jos sau să rulăm la pas, în timp ce soarele puternic crea reflexii spectaculoase. A fost un moment de respiro perfect, plin de haz și autenticitate.
Pe măsură ce înaintam de-a lungul văii, am trecut pe lângă indicatorul alb care ne anunța că am ajuns la intrarea în Fărășești. Satul ne-a întâmpinat cu o liniște deplină, fiind flancat de garduri vechi din bârne de lemn ce delimitau pajiștile verzi și ogoarele localnicilor.
Cum ne apropiam de Fărășești, o notă extrem de pitorească a învăluit totul. Un miros inconfundabil și strident de comină și țuică fiartă se simțea tot mai puternic în aer, venind din curțile gospodarilor.
Mirosul intens ne-a condus direct la sursă, așa că am făcut o scurtă oprire chiar în dreptul unei gospodării unde fumul ieșea de zor dintr-o anexă de lemn.
Am descoperit repede secretul energiei locale: cazanul de țuică, ce funcționa la capacitate maximă sub privirile noastre curioase. Câțiva dintre colegi au coborât de pe șaua bicicletelor pentru a schimba două vorbe cu meșterul cazanier, în timp ce restul grupului s-a strâns pe ulița îngustă a satului, profitând de acest scurt moment de respiro.
Gazdele ne-au întâmpinat cu ospitalitatea specifică zonei, și ne-au poftit chiar înăuntru, la adăpostul șopronului de lemn unde se afla instalația.
Meșterul cazanier, cu un zâmbet larg pe buze, ne-a întâmpinat cu brațele deschise și a întins o cană roșie, plină ochi, oferindu-ne să gustăm licoarea caldă, proaspăt cursă. Am trecut așadar la degustat fără să stăm prea mult pe gânduri. Am primit o țuică nu foarte tare, dar incredibil de aromată și bună rău, exact ce trebuia pentru a ne pune sângele în mișcare. Licoarea caldă ne-a învăluit imediat cu o senzație plăcută, alungând definitiv ultimele urme ale frigului matinal care ne amorțise degetele pe ghidon.
La cum arătau obiceiurile locului, o cană plină însemna de fapt invitația la o degustare serioasă. În mod normal, un pahar de țuică dat peste cap, și încă unul tot așa până la fund, te pun imediat la pământ; după trei, patru păhărele de genul acesta ți se împleticește limba în gură și nu mai știi cum te cheamă.
Însă, la ditamai paharul roșu pe care îl primisem, ne-am mulțumit doar cu o gură-două, conștienți că mai aveam o cale lungă de parcurs și pante mari de învins. Acea înghițitură mică a fost însă perfectă: ne-a lăsat un gust excelent și ne-a oferit porția ideală de energie, fără să ne fure echilibrul atât de necesar pe bicicletă.
Această minunată zeamă de prune este, în esență, o băutură alcoolică distilată în alambic, obținută exclusiv prin fermentarea fructelor. Din acest motiv, în glumă, noi o numim adesea „suc de prune”, fiind știut faptul că celelalte licori obținute din restul fructelor poartă alte denumiri. În funcție de zona geografică în care este preparată, licoarea își schimbă numele, fiind cunoscută ca pălincă, horincă, răchie sau șliboviță. Tăria ei variază și ea considerabil: varianta obișnuită are în jur de 24 - 28 de grade, cea numită „bătrână” ajunge la 32 - 48 de grade, în timp ce horinca urcă vertiginos spre 50 - 55 de grade. Cert este că nicio variantă autentică nu coboară sub pragul de 24% concentrație alcoolică. La fel ca în cazul vinului, vechimea îi conferă valoare, iar dacă este lăsată la maturat timp de trei ani, se poate spune deja că ai în pahar o băutură cu adevărat nobilă. Norocul nostru a fost că această licoare are un efect excelent asupra digestiei și a metabolizării grăsimilor, oferindu-ne exact restartul biologic de care aveam nevoie înainte de efort.
Conștienți de provocarea care ne aștepta, am dat repede adunarea, știind bine că dacă mai zăboveam la povești și degustări, nu am mai fi ajuns la Bătrâna înainte de lăsarea serii. Ne-am repus în mișcare pe fâșia îngustă de drum, înaintând în lungul văii sub razele blânde ale soarelui care începea să lumineze culmile din jur. În stânga noastră, dincolo de pajiștea verde, curgea domol pârâul Fărășeștiului, trecând pe lângă primele case vechi de la marginea localității.
În stânga noastră, un gard lung din piatră de râu, clădit cu multă migală, delimita curțile localnicilor, oferind locului un aer rustic deosebit.

Pedalam grupați, profitând din plin de starea excelentă a drumului înainte ca relieful să ne pună cu adevărat la încercare.

Înaintam în ritm constant, unii în spatele celorlalți, lăsând ultimele acoperișuri de țiglă în urmă. Simțeam cum muntele ne strânge treptat în unghiurile sale adânci și cum liniștea naturii înlocuiește cu totul ecourile așezării din care tocmai ieșeam.
Asfaltul s-a terminat brusc, lăsând loc adevăratei provocări pentru care venisem.
Am intrat oficial pe drumul de pământ și piatră, un macadam presărat cu gropi și denivelări care ne-a obligat instantaneu să schimbăm foile și să trecem pe viteze de urcare.
Roțile au început să scrâșnească pe pietrișul mărunțit, și fiecare dintre noi își căuta trasa cea mai curată pentru a evita noroiul sau bolovanii uzați.
Am fost nevoiți să pedalăm cu maximă concentrare, căutând cu privirea acele fâșii înguste de iarbă sau pământ mai ferm de pe margini pentru a evita împotmolirea sau alunecarea pneurilor.
Spiritul de aventură a rămas la cote înalte, fiecare noroi depășit fără să punem piciorul jos fiind o mică victorie personală.

Peisajul s-a deschis din nou, dezvăluind o așezare solitară de o frumusețe rară, ascunsă la poalele unui deal împădurit ce își schimba straiele în nuanțe de aramă. Un mic pârâu curat trecea chiar prin fața unei vechi coșăre de lemn cu acoperiș de țiglă mușchiugită, flancată de o căpiță de fân și o grădină împrejmuită cu un gard simplu din bârne.
De aici începea greul, o porțiune aspră care ne-a testat cu adevărat rezervele de energie și stăpânirea de sine.
Continuăm pe o cale destul de noroioasă pe anumite porțiuni, fiind obligați în unele locuri chiar să ne dăm jos din șa pentru a nu aluneca. Pământul jilav era brăzdat de făgașe adânci, lăsate de roțile utilajelor mari, iar banda îngustă de iarbă dintre urme a devenit singura noastră salvare pentru a păstra aderența.
A fost momentul în care a apărut primul push-bike pentru unii dintre noi, progresul depinzând direct de nivelul de pregătire și de rezistența fizică a fiecăruia. Unii au coborât de pe șa și au început să împingă vârtos de ghidoane, căutând sprijin cu picioarele printre pietrele instabile, în timp ce în fața noastră, ceilalți colegi cucereau rampa metru cu metru.
Acest efort colectiv, unde auzeai doar respirațiile grele, ne-a reamintit că muntele nu se lasă învins ușor, dar ne-a și unit mai mult ca grup, fiecare încurajându-și colegul de suferință de alături.
După repriza istovitoare de împins, poteca a început să se mai domolească, iar pădurea deasă s-a retras treptat, lăsând loc unei zone mai deschise și luminate. Solul a rămas însă o provocare, fiind brăzdat de făgașe adânci de pământ întărit și urme lăsate de utilaje, ceea ce ne obliga să fim extrem de atenți la trasă pentru a nu ne pierde echilibrul.
Pe măsură ce unghiul pantei devenea tot mai agresiv, majoritatea am trecut la împins bicicleta, luptând la pas cu solul lutos și presărat cu șanțuri adânci, lăsate de torentele de apă.
Cu toate acestea, erau ceva colegi cu picioare tari și tehnică excelentă care au urcat și pe bicicletă, depășindu-ne în forță pe fâșiile înguste de iarbă de pe marginea căii. Efortul era intens pentru fiecare dintre noi, fie că împingeam de ghidoane cu privirea în pământ, fie că apăsam cu îndârjire în pedale, însă imaginea grupului întins pe dâmb ne dădea tuturor puterea de a nu ceda chiar înainte de creastă.
Răsplata pentru tot efortul depus a venit brusc, în momentul în care panta s-a atenuat definitiv, iar poteca ne-a scos într-o poiană idilică, inundată de o lumină caldă și primitoare.
În această poiană luminoasă am decis să facem marea regrupare a „echipei din umbră”. Dacă dimineața, în strânsoarea rece a văii, dârdâiam și căutam cu disperare primele raze de soare ca să ne încălzim, acum situația se schimbase radical și tânjeam după un strop de umbră.
După ce ne-am tras sufletul la umbră, am pornit din nou la drum, intrând într-un culoar strâns, mărginit de tufe dese și Aluni cu frunze verzi-gălbui.
În cele din urmă, obstacolele au dispărut și am ieșit pe un drum de creastă absolut spectaculos, care ne-a oferit acea senzație unică de libertate totală.
Poteca de iarbă tăiată fin șerpuia lin de-a lungul culmii, flancată de o parte și de alta de covoare imense de ferigi ruginii, care dădeau dealurilor o nuanță intensă de cupru.

Rularea pe această porțiune a fost o adevărată plăcere pentru mine, o compensație binemeritată după efortul intens depus la urcare.
Aici, sus pe culme, vântul aducea un aer curat și tare, iar pedalatul a devenit o adevărată plăcere, terenul fiind ferm și curat.
Era momentul perfect pentru un respiro colectiv, un scurt popas în care am lăsat oboseala urcării deoparte și ne-am bucurat pur și simplu de faptul că eram împreună, sus, pe acoperișul lumii.
Pe lângă frumusețea peisajului deschis, muntele ne-a oferit și mici detalii pline de culoare care ne-au făcut să încetinim ritmul. Chiar pe marginea potecii înierbate, ascunse parțial printre firele lungi de iarbă și păzite de tufele mari de ferigă, am dat peste câteva ciuperci uriașe, cu pălării late și rotunde în nuanțe aprinse de portocaliu și galben-roșiatic.
Poteca lină de iarbă a început să urce accentuat spre un pâlc des de mesteceni zvelți, obligați fiind să strângem din nou rândurile.
Acest colț de natură pură ne-a reamintit că, pe un astfel de traseu, bucuria nu vine doar din cucerirea pantelor sau din viteza pe două roți, ci și din momentele în care te oprești o secundă să admiri micile minuni pe care pădurea le scoate la iveală toamna.
Cerul albastru, tivit cu nori albi și pufoși, părea că se lasă tot mai aproape de noi pe măsură ce înaintam spre vârful pantei.
Atmosfera din grup rămăsese excelentă; ne urmăream unii pe alții cu privirea, ne potriveam pașii sau cadența și simțeam cum fiecare urcuș învins ne aducea mai aproape de inima acestei aventuri la înălțime.
Urcușul ne-a scos într-o nouă poiană luminoasă, unde am descoperit un loc de odihnă perfect, amenajat parcă special pentru drumeții rătăciți pe aceste culmi.
Acest popas rustic ne-a oferit un moment excelent de relaxare, reamintindu-ne cât de frumoasă și primitoare poate fi viața la munte atunci când o descoperi în ritmul pedalelor.
Lăsând adăpostul în urmă, am trecut și pe lângă o șură mare din bârne de lemn, ce veghea o pajiște verde și cosită impecabil, unde o masă lungă cu băncuțe din lemn își găsise locul sub umbra ocrotitoare a unui pom bătrân.
Trecerea prin aceste curți deschise și uitate de timp ne-a oferit o stare de tihnă incredibilă, făcând ca fiecare kilometru parcurs pe platou să fie o adevărată relaxare.
Ne bucurăm și de prima coborâre, nu foarte lungă, însă binevenită după atâta efort. Am lăsat bicicletele să prindă viteză pe panta lină de iarbă, controlând cu atenție ghidonul la trecerea peste câteva făgașe adânci, pline cu apă și noroi, care ne tăiau calea.
Rularea lejeră pe iarbă a lăsat repede loc unei bucăți mult mai tehnice, unde pământul s-a transformat într-un drum forestier acoperit cu grohotiș și bolovăniș împrăștiat.
Panta a început să scuture serios bicicletele, obligându-ne să ne ridicăm din șa pentru a amortiza denivelările.
Poteca pietroasă șerpuia acum printr-o zonă mai strânsă, flancată în stânga de mesteceni argintii cu frunze rare, iar în dreapta de un versant acoperit de tufe dese și ferigi uscate.
Am strâns rândurile și am coborât în șir indian, lăsând o distanță de siguranță între noi din cauza pietrelor instabile care puteau să sară de sub roți.
Coborârea a început să se lungească, iar drumul a devenit o potecă de pământ bătătorit, presărată pe margini cu frunze uscate și pietriș mărunt.
Coborârea ne-a scos într-o depresiune largă și umbroasă, unde câțiva arbuști își întindeau crengile deasupra căii.
Pe această porțiune lungă de coborâre, siguranța grupului a rămas pe mâini cum nu se poate mai bune. Cristi, băiatul meu și ajutorul de bază în această aventură, s-a oprit pe marginea înierbată a drumului pentru a-i supraveghea pe ceilalți. Cu multă răbdare, el așteaptă mereu până la ultimul biciclist, având mare grijă să nu se piardă cineva din grup pe ramificațiile întortocheate ale muntelui. Fiind o tură ghidată de mine, o astfel de susținere în teren este pur și simplu de neprețuit pentru bunul mers al lucrurilor.
Cu această formulă excelentă și cu certitudinea că toată lumea era strânsă, am lăsat în urmă poiana și am continuat rularea de-a lungul văii.
Drumul ne-a condus într-un punct extrem de frumos, unde valea se lărgea și se ramifica sub privirile noastre. Ne-am trezit în fața a două drumuri forestiere paralele, despărțite de o fâșie lungă de iarbă verde și de albia îngustă a unui pârăiaș ce clipocea liniștit printre bolovani.
Odată ce planul a fost recalibrat, am dat semnalul de plecare și ne-am repus cu toții în mișcare, lăsând în urmă poiana care ne găzduise popasul.
Am intrat pe un drum forestier de pământ bătătorit, presărat pe margini cu un covor subțire de frunze uscate și flancat de o pajiște verde ce urca lin spre pădurea de pe versant.
Pe măsură ce înaintam, relieful a început să se domolească, iar semnele unei așezări rurale pitorești au apărut din nou la orizont.
Înaintam în ritm constant, unii în spatele celorlalți, adaptându-ne viteza la micile denivelări și la porțiunile jilave ale căii.
Atmosfera devenea tot mai caldă și mai primitoare, iar rularea pe acest pământ bătătorit și ferm era o adevărată relaxare, oferindu-ne ocazia perfectă să savurăm peisajul montan care începea să lase loc civilizației.
Drumul ne-a scos în scurt timp la un pod metalic, un punct de referință geografic deosebit de important pentru întreaga zonă. Chiar aici, la confluența dintre cele două râuri, veghează o cabană veche cu un acoperiș de lemn extrem de înalt și ascuțit, integrată perfect în decorul montan. Locul are o poveste hidrografică fascinantă: râul Valea Mare, cel pe care ne aflam, se unește în acest punct cu afluentul său, Sașa, pentru a forma Bega Poieni. Mai jos, acest curs de apă se va contopi, la rândul său, cu Bega Luncanilor, chiar în dreptul localității Curtea — locul unde noi ne lăsasem mașinile de dimineață —, dând naștere râului Bega care traversează Timișoara.
Am traversat podul bucurându-ne de clipocitul puternic al apelor ce își uneau forțele sub noi, conștienți că pedalam de-a lungul firului care dă viață întregii noastre regiuni. Aici am făcut popas, chiar în fața unui complex turistic frumos amenajat la poalele versantului împădurit, un loc unde muntele se deschidea generos pentru oaspeți.
După scurta pauză, ne-am reluat parcursul intrând pe Valea Lungă, în direcția taberei școlare de la Poieni Strâmbu.
Am intrat direct în curtea fostei tabere școlare de la Poieni Strâmbu ( aici video), un loc încărcat de amintiri, care părea că doarme sub soarele blând de toamnă. Plutonul s-a s-a îndreptat spre capătul proprietății, flancat în fundal de versantul muntos acoperit de un codru bogat în nuanțe de cupru și aur.
Ne-am adunat cu toții în centrul micii incinte, printre pavilioanele taberei, pentru un nou moment de respiro și socializare.
Poteca ne-a condus spre o ieșire ascunsă și extrem de spectaculoasă din curtea taberei. În fața noastră s-a ivit un mic pod pietonal din fier, cu o podea îngustă acoperită de frunze uscate, care traversa albia limpede a pârâului.
Chiar în apropiere de pod, am găsit un spațiu de popas perfect amenajat la umbra deasă a unui pâlc de brazi, chiar pe malul pârâului ce curgea domol în stânga noastră. Ne-am adunat cu toții în jurul unor mese masive și băncuțe din lemn cioplit, acoperite de un covor fin de ace uscate și frunze căzute.
A fost o pauză mai lungă, timp în care am coborât chiar pe malul pietros pentru a admira râul Valea Mare în toată splendoarea lui sălbatică.
De jos, perspectiva era impresionantă: apele limpezi și reci curgeau iute peste patul de pietriș acoperit de frunze uscate, trecând pe sub structura masivă a podului metalic ce unea cele două maluri. În amonte, o mică cascadă spumega zgomotos printre stânci, dând văii un fundal sonor plin de energie.
Tot aici, în acest decor de poveste ocrotit de brazi, am hotărât că este momentul cel mai potrivit pentru marea pauză de masă. Ne-am adunat în jurul meselor de lemn pentru a ne scoate merindele din rucsacuri, transformând popasul într-un adevărat festin haiducesc, unde sandvișurile și batoanele energizante au mers de minune cu ultimele glume din munte.
Cu forțele complet refăcute după popasul culinar, am strâns rucsacurile, ne-am pus căștile și am încălecat din nou în șa.
Am pornit la drum pe un macadam larg, presărat cu piatră măruntă și pământ uscat, ideal pentru a prinde din nou un ritm bun de rulare.
Ne-am oprit pentru o nouă regrupare, un obicei excelent care ne-a asigurat pe tot parcursul zilei că nimeni nu este lăsat în urmă.
Muntele ne-a dezvăluit o părticică din istoria sa industrială ascunsă, marcată de niște ruine impunătoare din piatră și beton ce străjuiau marginea căii. Printre localnici, aceste vestigii spectaculoase sunt cunoscute sub numele de Șubere. Locul ascunde un trecut fascinant legat de exploatarea lemnului de altădată: deasupra Șuberelor, pe decovile, trecea în vechime o linie de cale ferată îngustă, cu ecartament de 500 mm, unde vagoanele erau trase cu tracțiune hipo, adică de cai. În schimb, dedesubt, chiar pe traseul actualului drum forestier pe care rulam noi acum, își croia calea linia mocăniței, o cale ferată cu ecartament de 760 mm ce transporta buștenii spre vale.
Lăsând în urmă mărturiile trecutului, ne-am lansat cu viteză pe această bucată dreaptă și curată, profitând din plin de panta ușoară a văii.
Drumul de macadam, neted și bine bătătorit, ne permitea să rulăm cu o cadență excelentă, întinși într-un șir indian aerodinamic.
Rularea lină pe sub lumina caldă a soarelui ne oferea o satisfacție pură, transformând ultimii kilometri într-o adevărată plăcere.
Rularea lină nu a ținut totuși până la capăt, muntele hotărând să ne mai testeze o dată ambiția înainte de final.
Ne-am trezit în fața unei noi provocări și am început să urcăm o pantă continuă, un drum forestier destul de aspru și presărat cu bolovăniș neregulat.
Urcușul susținut ne-a scos în cele din urmă într-o zonă mai largă, chiar în creasta dealului, unde am avut parte de o surpriză de-a dreptul neașteptată pentru un platou montan izolat. În fața noastră, parcat chiar la capătul drumului forestier de pământ, trona autocarul celor de la Clubul Bănățean de Turism Timișoara, aflați și ei într-o drumeție de două zile prin aceste locuri minunate.
Privind înapoi la toate provocările acestei zile, devine clar că muntele își cere întotdeauna tributul de energie. Uneori suntem nevoiți să recurgem și la împins bicicleta dacă pantele sunt prea mari, un push-bike pe cinste pe care fiecare dintre noi l-a simțit din plin în picioare și în umeri. Însă tocmai aceste momente de trudă brută, în care mușchii ard și roțile refuză să mai înainteze pe pământul înclinat, dau adevărata valoare unei astfel de expediții. Ele transformă o simplă plimbare într-o aventură memorabilă și ne învață respectul față de înălțimi.
De acolo, de sus, priveliștea era pur și simplu divină: fagi bătrâni și zvelți se înălțau mândri spre cerul de un albastru ireal, cu coroanele lor transformate de frigul nopților în torțe vii de aur și aramă.
Înaintam în șir indian, unul în spatele celuilalt, concentrați pe trasa plină de frunze uscate și denivelări.
Această potecă strânsă ne-a condus într-un punct cu o încărcătură geografică deosebită: ne aflam chiar la granița dintre județele Timiș și Hunedoara.
Terenul s-a schimbat radical, oferindu-ne cea mai aspră porțiune de până atunci. Tăierile de lemne au făcut ca drumul să arate așa de rău, fiind complet distrus de utilajele grele forestiere care lăsaseră în urmă un peisaj dezolant. Am fost nevoiți să recurgem din nou la un push-bike avansând cu greu pe fâșiile înguste de pământ și rădăcini de la marginea pădurii.
Calea se transformase într-o succesiune de făgașe adânci, pline de un noroi clicos și negru, unde bălțile uriașe de apă acopereau aproape orice trasă abordabilă.
În stânga noastră, copacii culcați la marginea drumului marcau zona exploatării, în timp ce în dreapta, liziera deasă de molizi și pini părea că privește neputincioasă la dezastrul de pe drum.
Ne-am continuat înaintarea cu o satisfacție dublă; nu doar că învingeam panta bucată cu bucată, dar legam prin energia noastră două județe vecine, lăsând roțile să muște din pământul de la graniță sub cerul perfect al după-amiezii.
Am ieșit direct în golul alpin, pe un platou întins unde orizontul părea să nu mai aibă limite oferind libertate vizuală totală... a fost un moment de descătușare incredibil.
Înaintam în grup pe culmea luminoasă, cu soarele de după-amiază strălucind puternic chiar în fața noastră și proiectându-ne umbrele lungi în spate.
Acest drum deschis părea să ne conducă direct spre cer, oferindu-ne acea satisfacție pură a libertății pe două roți pe care o cauți de fiecare dată când evadezi în munte.
La intrarea noastră în Bătrâna, ulița desfundată de pământ și noroi a micului sat de munte ne-a scos în cale o surpriză extrem de plăcută: ne-am intersectat direct cu grupul de la Clubul Bănățean de Turism Timișoara.
Am înaintat pe ulița principală, lăsând roțile să ruleze pe pământul bătătorit și presărat cu piatră măruntă al așezării.
Satul ne-a întâmpinat cu acea liniște profundă, specifică comunităților izolate de munte, unde timpul pare că curge după alte reguli.
Pedalând mai departe, satul Bătrâna ne-a dezvăluit o adevărată bijuterie a trecutului, o imagine vie a modului în care se trăia odinioară pe aceste creste izolate. Pe partea dreaptă a uliței s-a ivit o gospodărie veche, dominată de o șură masivă cu acoperiș uriaș din paie și stuf.
Ne-am oprit preț de câteva minute pentru a-i saluta și a schimba impresii cu oamenii veseli de la Clubul Bănățean de Turism, care înaintau la pas printre făgașele de pământ.
Atmosfera era plină de voie bună; echipați de munte, cu haine groase de toamnă și zâmbete largi, drumeții s-au arătat la fel de încântați de întâlnire ca și noi, unii dintre ei făcându-ne semne prietenoase cu mâna la trecere.
A fost un respiro excelent în care am socializat și am simțit că, deși eram într-unul dintre cele mai izolate sate din zonă, pasiunea pentru natură ne aducea pe toți împreună.
Capăt de drum pentru noi! Ajunși în inima așezării, în fața unei clădiri albe și îngrijite ce servea drept punct de adunare, am pus punct oficial ascensiunii din această zi. Curtea și gardul metalic s-au transformat rapid într-o parcare ad-hoc, unde ne-am sprijinit bicicletele pline de noroi, una lângă cealaltă, pentru un popas prelungit.
Aici am avut parte de o altă surpriză de proporții, întâlnindu-ne și cu membrii grupului Timisiensis, care aveau în desfășurare o tură spectaculoasă de două zile prin aceste locuri minunate. Locul a devenit instantaneu un furnicar plin de viață și culoare, jachetele noastre roșii și verzi amestecându-se cu echipamentele lor într-o atmosferă de veritabilă sărbătoare a ciclismului bănățean.
Popasul prelungit ne-a oferit și ocazia perfectă de a explora singurul magazin din sat, un loc mic și încărcat de o atmosferă caldă, specifică așezărilor de munte. Interiorul era un adevărat univers rural: rafturile din spate erau ticsite cu sticle, conserve și produse de băcănie, în timp ce pe tejgheaua improvizată din lăzi de carton zăceau expuse pachete de biscuiți, dulciuri și cornuri proaspete.
Strânși în grupuri pe iarbă și pe drumul de pământ, am profitat de soarele generos pentru a ne hidrata, a împărți batoane energizante și a povesti de-a fir a păr peripețiile de pe traseu. Era o bucurie colectivă fantastică în aer; oboseala push-bike-ului dur părea complet uitată acum, când ulițele izolate din Bătrâna răsunau de râsetele, glumele și poveștile atâtor bicicliști adunați la un loc.
Privit de afară, așa arată un magazin mixt din Bătrâna, cât se poate de rustic și integrat perfect în peisajul arhaic al așezării. Clădirea este de fapt o căsuță bătrânească ridicată pe o fundație solidă din piatră brută de munte, cu pereții trainici din bârne groase de lemn înnegrite de vreme și un acoperiș din țigle roșii, umezite de trecerea anilor.
Într-un final a trebuit să plecăm, abandonând o buclă pe la Vârful Chicera. Am lăsat în urmă ultimele case din Bătrâna și am ieșit din nou în spațiul deschis al platoului, unde drumul forestier de pământ și piatră se întindea lung în fața noastră, șerpuind lin de-a lungul crestei.
Panta colinei cobora blând spre văile adânci unde pădurile de foioase își etalau nuanțele arămii. Deși lăsam în urmă o restanță frumoasă pe Chicera, satisfacția kilometrilor cuceriți până aici și frumusețea acestei creste luminate ne umpleau de o energie grozavă, transformând drumul de întoarcere într-o adevărată plăcere.
Am început să coborâm în ritm alert, lăsând bicicletele să curgă liber pe drumul de pământ și piatră mărunțită.
Plutonul s-a întins frumos într-un șir lung, cu avangarda prinzând deja viteză în fața noastră, în timp ce roțile mușcau cu sete din macadamul uscat.
Controlam cu atenție ghidoanele la trecerea peste micile denivelări, bucurându-ne de fiecare metru de pierdere în altitudine; oboseala zilei era complet înlocuită de adrenalina vitezei și de satisfacția că rulam uniți, în siguranță, către destinația noastră.
Viteza a crescut considerabil pe măsură ce lăsam în urmă crestele și plonjam spre zonele mai joase ale traseului.
Apropierea de zona accesibilă auto ne-a scos în față o realitate dură și zgomotoasă, un contrast izbitor cu liniștea pe care o savurasem sus pe creste. Ne-am trezit blocați pe un mic pod de beton de către prăduitorii de păduri, un convoi masiv de autocamioane forestiere încărcate ochi cu bușteni uriași de fag și brad, proaspăt tăiați din inima muntelui.
Mastodonții verzi blocau aproape în întregime drumul îngust, obligându-ne să coborâm de pe biciclete și să ne lipim de balustrada metalică pentru a le face loc să treacă.
Ne îndreptam spre Valea lui Liman, dar și spre finalul turei, lăsând în urmă un utilaj forestier masiv și o mică tabără cu o rulotă din care ieșea fum, chiar pe marginea drumului desfundat. Mai aveam încă vreo 27 de kilometri până la Curtea, locul de unde aveam mașinile. A fost o zonă de vis pe care am parcurs-o rapid deoarece era deja târziu, iar noaptea și frigul începeau să ne prindă din urmă sub umbra deasă a codrului de foioase. Am apăsat puternic în pedale pe fâșia jilavă de pământ presărată cu frunze îngălbenite, strângând rândurile într-un ritm alert pentru a ajunge la destinație înainte ca întunericul să pună stăpânire complet peste munte.
În încheiere, cifrele din tura noastră vorbesc de la sine despre intensitatea acestei zile memorabile: o diferență de nivel de 1650 de metri și o lungime totală de 68 de kilometri. Am urcat în aproape 6 ore. Și-am coborât într-una! Harta de mai jos nu vă spune toată povestea, ci doar vă arată cum puteți s-o trăiți și voi. Vă asigur că merită!
Route 3311822 - powered by www.bikemap.net








































































































































Comentarii
Trimiteți un comentariu
Gânduri de pe traseu? Lasă un comentariu și spune-mi cum ți s-a părut această aventură sau ce alte poteci frumoase ai descoperit! Păstrăm un ton respectuos și prietenos.