Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

O zi de ascensiune către un vârf cunoscut, urcat și râvnit de mulți bicicliști, dar care pentru mine a însemnat o adevărată aventură de peste 10 ore și o reușită memorabilă — revenirea pe un traseu pe care îl mai parcursesem și în primăvara anului 2014. Evocarea oricărui loc vizitat trezește inevitabil o sumedenie de amintiri: peisajele care mi-au rămas întipărite pe retină, potecile ascunse sau întâmplările trăite la fața locului( îți poți aminti și povestea turei din 2014 aici ). 
Nemaiavând stare acasă într-o zi frumoasă de noiembrie, am căutat coechipieri de munte și am luat legătura cu Alida și Caius. Totul s-a legat brusc și oarecum neașteptat. Odată confirmată echipa, am bătut în cuie planul zilei: plecăm de la Mănăstirea Maria Radna, intrăm pe Valea Milovița din localitatea Milova și urcăm prin pădure peste Vârful Ivanița (707 m) până pe cel mai distinctiv vârf al zonei, Vârful Highiș (799 m). Pentru întoarcere am ales creasta principală pe marcaj bandă roșie spre Vârful Livorscu (558 m), urmând apoi marcajul bandă albastră peste Cioaca Dulgherii (560 m), Cioaca Burdiz (526 m) și Cioaca Diedovița, cu coborâre pe triunghi galben prin Valea Șoimoș până la Cetatea Șoimoș și înapoi în Radna. 
Deși Munții Zărandului au altitudini modeste — cei mai înalți abia trec de 800 m, cel mai înalt fiind Vârful Drocea (836 m) —, au un farmec sălbatic pe care puțini îl bănuiesc din depărtare. Pe hartă par niște dealuri mai răsărite, însă în șa sau la pas îți pun serios la încercare rezistența, mai ales pe urcările susținute și pe porțiunile tehnice cu copaci doborâți de furtună și covor gros de frunze.
Şi pentru că o astfel de istorisire trebuie însoțită de imagini, să pornim pas cu pas pe firul poveștii!
Drumețiile și turele pe două roți prin Munții Zărandului nu sunt deloc atât de ușoare pe cât par la prima vedere — urcușurile susținute, potecile sălbatice și pantele ascunse sub covorul de frunze îți pun serios la încercare rezistența.

Dimineața a început cu o plecare la ora 08:00 din Timișoara spre Lipova, sub cerul limpede al unei zile superbe de toamnă. Parcarea Mănăstirii Maria Radna a fost punctul nostru de start, locul unde am pregătit bicicletele și am pornit oficial la drum spre Munții Zărandului.

Ne punem în mișcare din Radna, pedalând în ritm lejer pe asfaltul liniștit al DN7, cât să ne încălzim picioarele înaintea primelor pante. Indicatorul albastru anunță bifurcația spre Milova, locul unde părăsim șoseaua principală și cotim la stânga, direct către inima dealurilor împădurite.

Ajungem în satul Milova, chiar în dreptul bisericii galbene străjuite de dealurile ruginii, unde facem un scurt popas. Locul ne trezește imediat amintiri plăcute: exact aici parcasem mașina cu doi ani în urmă, înainte de a porni în aventura spre Debela Gora.

Chiar în intersecția de unde se desprinde drumul spre Milova (5 km), facem o scurtă oprire pentru a ne regrupa și a verifica direcția. De aici lăsăm definitiv în urmă traficul de pe drumul național și intrăm pe ruta liniștită ce urcă domol spre satul așezat la poalele pădurii.


Ne oprim și ne reamintim de locul unde am lăsat mașina în urmă cu 2 de ani atunci când am urcat la Debela Gora (aici tura).

Înainte de a intra pe potecile pădurii, căutăm cu emoții baterii de rezervă pentru GPS, pe care le găsim abia la ultimul magazin pe stânga din sat. Profităm de moment pentru o cafea rapidă și câteva cadre lângă casele cochete de la marginea codrului, o tihnă matinală pe care aveam să o regretăm spre seară, când ne-a prins întunericul pe creastă.

Abia ne-am acomodat cu peisajul și ne-am fixat primele repere pe hartă, pregătindu-ne pentru urcarea propriu-zisă. De la ieșirea din Milova o luăm spre nord pe firul Văii Milovița, urmând ca din partea ei superioară să cotim spre vest și apoi să urcăm treptat din nou către nord, spre creastă. 

Chiar la ieșirea din sat, indicatorul din lemn ne confirmă intrarea pe drumul forestier Milovița (5,8 km), chiar lângă podețul de peste pârâu. De aici lăsăm definitiv asfaltul în urmă și ne afundăm pe valea mărginită de versanți arămii, gata pentru urcarea spre creastă.

La marginea pădurii dăm peste un buldozer vechi pe șenile, ruginit și abandonat printre frunzele uscate, parcă uitat acolo de vremuri. Contrastul dintre fierul mâncat de rugină și covorul arămiu al toamnei transformă acest colț liniștit într-un decor neobișnuit de fotogenic.

Într-o poiană largă de pe firul văii facem un scurt popas, lăsând bicicletele la odihnă lângă drumul noroios mărginit de rădăcini smulse. Fagii înalți își mai păstrează încă ultimele frunze ruginii, oferindu-ne o clipă de respiro înainte ca panta să devină tot mai serioasă.

Cea mai mare parte a rutei prin Munții Zărandului șerpuiește prin codri și luminișuri, legând principalele vârfuri ale masivului fără diferențe abrupte de nivel. Trecem pe lângă un mic adăpost amenajat la umbra molizilor, bucurându-ne de un parcurs plăcut și lejer înainte de adevăratele provocări ale crestei.

Oricât de bine ai planifica fiecare detaliu, muntele își păstrează mereu dreptul de a-ți răsturna socotelile, punându-te în fața unor situații neprevăzute pe care ai fi preferat să le ocolești. Exact aici, lângă această poartă improvizată din crengi la marginea pădurii, ritmul lejer al dimineții începe să se schimbe, pregătindu-ne pentru primele surprize serioase ale zilei

Mă simt norocos să pot străbate un asemenea codru în era telefoanelor mobile și a navigației prin satelit, priveliște în care doar o hrănitoare pentru vânat cocoțată pe versant amintește de prezența omului. Deși urmele exploatărilor forestiere sunt vizibile peste tot — probabil pentru a curăța trunchiurile doborâte de furtunile recente —, sper ca generațiile viitoare să găsească aceste locuri la fel de vii și neatinse.

 Depășim bifurcația de unde poteca marcată cu bulină albastră urcă spre Vârful Ruptura (548 m), însă terenul greu și utilajele forestiere răsfirate pe drum ne determină să renunțăm la acea variantă. 

Profităm de un scurt respiro lângă TAF-uri și stivele de bușteni, apoi ne continuăm ascensiunea pe firul Văii Milovița.

Înaintăm tot mai adânc în sălbăticia văii, unde liniștea este tulburată doar de foșnetul frunzelor sub roți. Un adăpost de lemn pentru hrănirea animalelor sălbatice, ascuns printre trunchiurile zvelte de fag, ne amintește că suntem doar oaspeți în această împărăție a codrului.

Pedalăm însoțiți de susurul cristalin al pârâului, pe un drum mărginit de ultimele nuanțe arămii ale anotimpului. Covorul bogat de frunze acoperă aproape complet versanții, oferindu-ne o priveliște de poveste înainte ca urcarea să își arate adevărata asprime.

Panta începe să se ascută treptat, iar drumul forestier se îngustează între versanții abrupți și firul apei. Menținem un ritm constant în șa, profitând de ultimele porțiuni pe care încă se poate pedala lejer înainte de adevăratul test al urcării.

Urmăm îndeaproape firul văii pe un drum noroios, brăzdat de urmele utilajelor și mărginit de malurile umede ale pârâului. Doar câteva crengi cu frunze galbene mai sparg tonurile pământii ale pădurii, semn că ne apropiem de capătul secțiunii practicabile în șa.

Ajungem în punctul unde drumul se pierde aproape complet în vegetația sălbatică, chiar lângă un podeț improvizat peste pârâul abia susurând. De aici natura își intră pe deplin în drepturi, iar poteca îngustă ascunsă sub frunziș ne anunță că pedalatul lejer s-a încheiat.

Dăm peste o răscruce în mijlocul pădurii, scăldată în razele calde ale soarelui, unde facem o scurtă oprire pentru a ne consulta asupra direcției. În fața noastră se deschid trei variante diferite, iar alegerea corectă este esențială pentru a ne menține ascensiunea spre creastă.

Ne vedem mai departe de ascensiune și mă încăpățânez să rămân în șa cât mai mult timp, în ciuda pietrișului acoperit de frunze și a pantei tot mai susținute. Trecem pe lângă o stivă lungă de bușteni așezați ordonat pe marginea drumeagului, în timp ce colegii mei își dozează deja efortul la pas ceva mai în față.

Pornim cu avânt pe un covor gros și auriu de frunze, mărginit pe stânga de o nouă grămadă nesfârșită de lemne tăiate. Nici nu intrăm bine în cadență că drumeagul se înfundă brusc în pârâul Milovița, lăsând loc doar unei variante secundare ce cotește abrupt spre stânga.

O clipă de tihnă îmi atrage privirea către aceste flori pufoase de curpen de pădure, scăldate în lumina blândă a amiezii. Sunt acele detalii mărunte și fragile ale naturii care te fac să încetinești pasul și să te bucuri cu adevărat de frumusețea sălbatică a muntelui.

Ajunși în partea superioară a văii, părăsim ruta principală și cotim spre stânga pe un drumeag mult mai puțin umblat. Dacă imaginația ne promitea că vom pedala lin până pe creastă, realitatea din teren ne lămurește rapid că urmează o etapă serioasă în care ne vom căra bicicletele în spate.

Începe oficial porțiunea de push-bike, prefațând o scurtă bălăureală prin inimile codrului. După ce urmăm cursul apei încă puțin, panta ne obligă să împingem bicicletele pieptiș la deal, printr-un decor de o frumusețe rară, complet neîmblânzit.

Urcăm pieptiș pe versantul din stânga, direct printre trunchiurile înalte de molid și fag, ocolind trunchiurile masive prăbușite de furtună care au blocat complet firul văii. Deși panta abruptă și dezordinea doborâturilor ne încetinesc înaintarea, lumina filtrată printre crengi transformă această luptă cu terenul într-o secvență memorabilă.

Ieșim ceva mai sus pe un drumeag marcat cu bulină albastră, sperând să ne putem relua în sfârșit locul în șa. Înclinația terenului și bolovanii ascunși sub covorul ruginiu ne spulberă rapid iluzia, obligându-ne să ne continuăm efortul tot pe lângă biciclete.

Regăsim marcajul bulină albastră pictat clar pe trunchiul unui fag impunător, semn că suntem din nou pe direcția bună. De aici abordăm un urcuș susținut prin pădurea rară, pregătindu-ne să ieșim în sfârșit pe culmea principală a masivului.

Speranța de a găsi o urmă clară se risipește rapid: semnele de pe copaci devin tot mai rare și șterse, iar drumul dispare cu desăvârșire. Căutăm din priviri o cărare sub stratul gros de frunze, dar în liniștea codrului ne auzim doar propriii pași, având însă certitudinea GPS-ului că înaintăm pe linia corectă.

Trunchiurile masive prăbușite de-a curmezișul și bolovanii ascunși sub covorul ruginiu transformă această porțiune fără potecă într-o adevărată cursă cu obstacole. 

Privind aceste cărări înghițite încet de natură, realizezi că multe rute neîntreținute riscă să dispară definitiv, păstrându-și farmecul sălbatic doar pentru cei puțini care se mai încumetă să le străbată.

  Ne strecurăm prin pădurea tot mai aerisită, unde panta începe în sfârșit să se domolească semn că ne apropiem de nivelul crestei. O bulină albastră discretă, abia vizibilă pe scoarța unui fag din dreapta, ne confirmă că ne menținem pe linia bună printre trunchiurile zvelte și frunzișul auriu.

Regăsim în sfârșit o urmă clară de drum, tăiată ca un tunel îngust printre lăstari tineri și crengi aplecate. Deși panta ne mai obligă să împingem bicicletele, faptul că am scăpat de bălăureala printre bolovani ne readuce zâmbetul pe buze.

Lăsăm drumeagul în urmă și tăiem pădurea direct către vârf, ghidați de o grămadă veche de pietre acoperite de mușchi și frunze galbene de arțar. Acest reper discret dintre tufișuri ne confirmă că mai avem doar câțiva pași până să răzbim în sfârșit pe culme.

Ne strecurăm printre crengile dese și stâncile ascunse sub covorul galben de toamnă, pe ultima porțiune abruptă înainte de culme. Fiecare metru câștigat printre aceste obstacole naturale ne aduce tot mai aproape de creasta principală pe care o căutam de dimineață.

Atingem în sfârșit Vârful Ivanița (707 m), marcat de această bornă topografică veche, ascunsă sub un păienjeniș de crengi uscate și frunze galbene. După tot efortul depus prin pădurea fără potecă, acest punct discret din mijlocul vegetației marchează ieșirea noastră pe creasta principală.

Detaliul metalic încastrat în piatră poartă inscripția „DTM 1980” și numărul 6084, mărturie a măsurătorilor topografice făcute cu decenii în urmă pe aceste culmi. Îmbrăcată parțial în mușchi verde și străjuită de crengi uscate, borna păstrează intactă istoria discreta a muntelui.

Odată ieșiți în creasta principală pe marcaj bandă roșie, virăm spre nord pe acest coridor larg, așternut cu un covor arămiu strălucitor. După bălăureala prin desișuri, drumul curat ce șerpuiește printre trunchiurile zvelte de fag este o adevărată răsplată.

Înaintăm cu prudență pe coborârile line ale crestei, menținând o distanță sigură între roți. Stratul gros de frunziș uscat ascunde complet crengile și pietrele de dedesubt, cerând atenție maximă la fiecare viraj printre fagi.

O singură creangă încărcată cu frunze aurii mai rezistă în mijlocul pădurii dezgolite, luminând versantul abrupt acoperit de un strat nesfârșit de toamnă. Înaintăm în liniște prin această catedrală naturală de fagi, bucurându-ne de ritmul echilibrat al crestei.

Marcajul bandă roșie, proaspăt și clar pe trunchiul din dreapta, ne confirmă că suntem pe drumul cel bun. În fața noastră se deschide un tunel luminos, scăldat în galbenul intens al fagilor care își mai păstrează încă podoaba de toamnă.
Îmi place la nebunie această secțiune lină, așa că prind viteză în șa, bucurându-mă de rulajul rapid printre fagi. Nu durează însă mult până ne dăm seama că drumul coboară tot mai accentuat în loc să urce spre culme, semn clar că am ratat o bifurcație discretă.

Facem cale întoarsă ca să descoperim locul unde am pierdut linia crestei și reușim, cu puțină atenție, să identificăm urcarea corectă ascunsă sub covorul ruginiu. Panta redevine acum abruptă printre fagi, însă ne bucurăm că ne-am redresat la timp și înaintăm din nou pe direcția bună.

O rădăcină uriașă, smulsă din pământ cu tot cu bolovani și crengi, se ridică ca un zid natural chiar lângă potecă. Este o mărturie impresionantă a forței furtunilor care au măturat aceste culmi, dar și un reper imposibil de uitat pe drumul nostru spre Vârful Highiș.

Un panou al Salvamont Arad ne întâmpină direct pe trunchiul unui fag cu mesajul tranșant: „ATENȚIE! TRASEU TURISTIC ÎNCHIS!”, fixat chiar deasupra marcajului bandă roșie. Este dovada clară a ravagiilor lăsate de vijelii în pădurile masivului, avertizându-ne că înaintarea va cere prudență maximă și atenție la fiecare pas.

Ajungem la o intersecție importantă a Crestei Principale (bandă roșie), unde indicatorul ne deschide două opțiuni clare: spre stânga se merge către Vf. Crucea Țiganului (546 m), Vf. Cârciuma (510 m), Fântâna Rece (572 m) și mai departe spre Vf. Livorescu (561 m) și Cetatea Șoimoș. Noi alegem însă varianta din dreapta, unde după numai 400 de metri se află Vârful Highiș (798 m) și legătura spre Căsoaia pe bandă galbenă.

Săgeata Salvamont marcată cu triunghi roșu indică direcția către Vf. Highiș, Dealul Dubilor și Căsoaia (6,3 km, circa 2 ore și jumătate). 

Celelalte două plăcuțe de pe stâlp ne arată amploarea traseului de creastă (bandă roșie), indicând 13,2 km până la Vârful Cârciuma și 26,3 km până la Vârful Capra. După ce studiem cu atenție distanțele și diferențele de nivel afișate, ne continuăm deplasarea spre Highiș.

Borna silvică cu numărul 107, răsărind dintr-o movilă de pietre acoperită de frunze, confirmă că suntem chiar la un pas de obiectivul principal al zilei. Mai avem doar câțiva zeci de metri printre trunchiurile zvelte de fag până să pășim pe platoul Vârfului Highiș.

O altă bornă de piatră, ciobită de trecerea anilor și vopsită cu alb și roșu, străjuiește această porțiune liniștită de culme. Covorul bogat de frunze și crengile căzute de-a curmezișul îmbracă platoul împădurit, anunțând sosirea noastră iminentă pe punctul culminant al turei.

Am atins în sfârșit Vârful Highiș (799 m), punctul culminant al expediției noastre prin Munții Zărandului. Rezemată de trunchiul unui fag chiar lângă borna 107, bicicleta mea își trage sufletul după o urcare serioasă prin sălbăticie.

Deși este cel mai înalt punct al zonei, platoul Vârfului Highiș rămâne complet împădurit, fără o deschidere largă spre orizont. După o pauză binemeritată pentru energie printre trunchiurile zvelte de fag și ultimele pete galbene ale coronamentului, ne pregătim de drumul de întoarcere pe creastă.

Borna și stâlpul cu indicatoare din vârful cel mai cunoscut al zonei (Vf. Highiș, alt. 799 m) confirmă reușita ascensiunii noastre. De aici se desprind rutele spre Căsoaia pe bandă galbenă (6,1 km) și Dealul Dubilor pe triunghi roșu (5,6 km), însă noi ne pregătim să revenim în creasta principală pentru lunga traversare spre Șoimoș. „Vezi cum a fost și Hoinari prin toamna la Căsoaia și Vârful Highiș din 2017” 

Chiar lângă punctul culminant veghează o cruce din lemn, străjuită de trunchiul zdrențuit al unui arbore bătrân, răpus de furtunile trecute. Acest loc liniștit și plin de simbolism ne oferă un ultim moment de reculegere înainte de a porni înapoi spre creastă.

Borna geodezică veche de pe Vârful Highiș (799 m alt.), cu medalionul metalic „DTM 1962”, atestă oficial altitudinea maximă a traseului nostru. După ce luăm o gustare rapidă și ne tragem sufletul, încălecăm din nou și ne îndreptăm spre sud-vest pe creasta principală, în căutarea legăturii spre Cetatea Șoimoș.

Consultăm cu atenție harta și indicatoarele de pe Vârful Highiș, verificând ruta de întoarcere spre sud-vest pe creasta principală Urmăm mai întâi marcajul bandă roșie până la intersecția cu „Banda Albastră”, poteca ce avea să ne poarte spre Cetatea Șoimoș.

Imortalizăm momentul reușitei chiar lângă stâlpul cu plăcuțe și movila de pietre de pe Vârful Highiș (799 m). Cu zâmbetul pe buze și bicicletele alături, ne pregătim să părăsim platoul și să pornim spre sud-vest pe creasta principală.

După ce îmi refac forțele, revenim la nodul de trasee din apropierea vârfului și ne orientăm din nou spre Creasta Principală. De aici pornim întoarcerea către Șoimoș, urmând ruta de creastă ce ne va scoate la marcajul bandă albastră.

Versantul abrupt este îmbrăcat într-un strat nesfârșit de frunze arămii, printre care trunchiurile drepte ale fagilor se înalță ca niște coloane. Coborâm cu atenție pe această pantă spectaculoasă, unde culorile calde ale toamnei contrastează superb cu cerul mohorât de noiembrie.

În plan îndepărtat, printre trunchiurile zvelte ale fagilor, se zărește silueta roșie a unui coechipier croindu-și drum prin marea de frunze uscate. Pe această coborâre largă, fără o urmă bătătorită la vedere, păstrăm contactul vizual între noi și ne ghidăm cu atenție pe linia crestei.

O momâie impunătoare clădită din bolovani acoperiți de mușchi ne iese în cale chiar pe culme, străjuită de trunchiurile zvelte ale fagilor. Acest reper din piatră, răsărit din covorul arămiu de toamnă, ne confirmă că ne menținem exact pe linia crestei spre următoarele vârfuri.

Înaintăm în ritm bun spre sud-vest pe această potecă curată și bine conturată prin pădurea de fagi, cu coechipierii mei pedalând relaxați în spatele meu.

 Imediat după ce trecem de Vârful Livorscu (558 m), interceptăm traseul marcat cu bandă rosie, care avea să ne conducă spre Cetatea Șoimoș. Urcăm pe acest drumeag așternut cu frunziș ruginiu, savurând liniștea codrului înainte de lăsarea serii.

Razele difuze aprind nuanțele aurii din coronamentul fagilor, luminând cărarea abia ghicită sub covorul de toamnă. Înaintăm cu prudență printre crengile uscate căzute la pământ, bucurându-ne de ultimele ore de lumină naturală.

Înaintăm cu prudență printre crengile uscate căzute la pământ, bucurându-ne de ultimele ore de lumină naturală

Drumul pe aici este o adevărată plăcere, cu coborâri rapide alternate cu urcușuri scurte și dinamice. Creasta principală se prezintă excelent deocamdată, oferindu-ne un ritm alert și fluid prin mijlocul pădurii.

 Ajungem pe Vârful Livorscu (alt. 558 m), locul unde indicatorul ne îndrumă spre Cetatea Șoimoș pe marcajul bandă albastră, însoțit însă de avertismentul „Traseu temporar închis”. De aici ne afundăm prin pădure către sud, într-o cursă contracronometru cu amurgul, sperând să ieșim la cetate înainte de lăsarea beznei — o provocare ce se anunță mult mai grea decât bănuiam.

Chiar lângă borna silvică cu numărul 116 de pe Vârful Livorscu (558 m alt.), un hățiș de crengi și arbori prăbușiți ne anunță ce urmează. De aici, înaintarea pe banda albastră devine un slalom continuu printre doborâturile lăsate de furtuna de acum doi ani — ocoliri repetate care ne fură minute prețioase, dar pe care nu avem cum să le evităm.

Aceeași provocare de orientare ne urmărește și la intersecțiile de pe culme, unde stratul gros de frunze ascunde complet cărarea. O bornă silvică înclinată, pe jumătate îngropată în covorul ruginiu, și un marcaj albastru discret pe fagul vecin ne ajută să nu apucăm pe o variantă greșită.

La un moment dat, poteca devine tot mai sălbatică și pierd complet marcajul! Îmi las bicicleta rezemată în mijlocul codrului și pornesc în recunoaștere printre trunchiuri, căutând în zadar un semn pe scoarța copacilor în lumina tot mai slabă a amurgului.

Ajungem pe Cioaca Dulgherii (560 m alt.), unde borna silvică 89 și marcajele de pe trunchiurile fagilor confirmă că suntem din nou pe direcția bună. Profităm de ultima geană de lumină a zilei, pregătindu-ne deja sufletește pentru coborârea la frontală prin bezna pădurii.

Raza lanternei frontale scoate din beznă borna de pe Cioaca Burdiz (626 m alt.), semn că întunericul a pus deja stăpânire pe munte. Înaintăm încet, mai mult pe lângă biciclete printre copacii prăbușiți, realizând că cei ultimii 10 kilometri parcurși exclusiv la lumina lanternelor aveau să transforme finalul într-o adevărată aventură nocturnă.

Într-un con de lumină al frontalei răsare un vechi jgheab din bârne acoperit de mușchi, ascuns în bezna codrului. Credeam că de aici până în Șoimoș totul va merge șnur, dar întunericul total anulează orice reper vizual, lăsându-ne doar fasciculele lanternelor drept călăuză prin noapte.

Privită de aproape, vechea fântână pătrată din bârne de lemn îmbrăcate în mușchi verde devine un reper prețios în noapte. Imediat după ce o depășim, depunem o muncă serioasă de orientare pentru a regăsi semnele de pe copaci, deoarece stratul gros de frunze uscate șterge complet urma cărării. 

După mai bine de 10 ore pe munte — cu pauze, rătăciri și mult timp petrecut pe culme — regăsim în sfârșit un drumeag clar. Luminile roșii ale stopurilor și fasciculele frontalelor taie bezna pe coborârea prin dreapta, ghidându-ne prin Valea Șoimoș către civilizație și mașina parcată în Radna.

Aventura noastră se încheie odată cu ieșirea la DN7, unde ne oprim pentru un binemeritat respiro la magazinul de lângă Cetatea Șoimoș. Ultima porțiune o parcurgem pe șosea până în parcarea Mănăstirii Maria Radna, unde cele două turle puternic luminate în noapte închid simbolic cercul unei zile de neuitat.

Cu bicicletele fixate pe suport la lumina lanternelor, această adevărată tură în trei ajunge la final, atingându-și pe deplin scopul: am îmbinat potecile clasice cu cele sălbatice și am cucerit din nou Vârful Highiș (799 m). Traseul s-a dovedit la fel de solicitant, cu urcări pieptiș, cărări neumblate unde te poți rătăci ușor fără GPS și copaci smulși de furtună care încă blochează culmea, însă sentimentul pur de libertate pe care ți-l dă muntele rămâne neprețuit. Încheiem probabil ultima expediție serioasă de MTB din acest an cu gândul deja la viitoarele aventuri pe două roți.

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Prin Munții Poiana Ruscă

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Poiana Mărului - O noapte la cort

Sasca Tour: Toamnă pe Două Roți în Cheile Nerei