La o tură pă dealuri și prin sate părăsite

Solo traveler! Cu orice preț - chiar și pe ploaie !!! ⛱ 

Jurnal de tura:  Traseul localităților din Banat, unde totul a fost la superlativ. Peisajele, atmosfera și... da, chiar și vremea, care au dat un plus de adrenalină aventurii! Bun, păi haideți să mă apuc să înșir trăirile care încă îmi încălzesc sufletul și amintirile.

 După o vară de alergătură prin munți și pe la mare, apetitul meu pentru drumeții prin locuri nebătute a crescut. Așadar, am plecat spre „nicăieri” pe 14 august, când vremea se anunța complet nepotrivită pentru bicicletă. Mi-am zis: hai că nu-i nimic! Ploaia n-ar mai fi la fel de frumoasă dacă aș aștepta-o sub umbrelă, așa că prefer să o întâmpin pe bicicletă. Fiecare drum în natură ascunde o poveste sau naște una, iar o astfel de călătorie solitară devine rapid o aventură pură.

Pentru mine, astăzi e sâmbătă. Știți voi, ziua aceea sfântă în care plănuiești să le faci pe toate: și aia, și cealaltă, și încă ceva pe deasupra. O aștept de fiecare dată „ca și când”... și ceasul nu mai sună. Ei bine, calendarul zice că e doar miercuri, dar e ca și cum ar fi sâmbătă! Așa se face că povestea acestei „sâmbete” din mijlocul săptămânii a început târziu, pe la 9:30. Și asta nu pentru că aș fi lenevit - eram în picioare încă de la ora 5:00 , totuși, un prim semn bun. După multă învârteală și alte treburi (deși scopul vremii era clar să-mi descurajeze încercarea), reușesc în sfârșit să mă pun în mișcare. Începe o nouă aventură din seria mea preferată: avenTURA singuratică, o idee împrumutată de la alți hoinari, dar adaptată perfect pe stilul meu. În timp ce înaintez prin atmosfera nostalgică de sfârșit de vară, încep să-mi schițez mental planul de bătaie: satele pe care le voi traversa, locurile în care voi opri și reperele zilei. Tehnologia, însă, decide să mă saboteze discret: track-ul refuză încăpățânat să apară pe ecranul GPS-ului, deși eram convins că îl încărcasem. Decid instant să nu-mi mai bat capul cu hărțile digitale și plec la drum liber de orice grafic. Oricum, opțiunile erau deschise: Lugoj, Buziaș sau o traversare spectaculoasă de la Lugoj la Lipova? Până la urmă, am lăsat instinctul să aleagă prima variantă care mi-a fulgerat în minte: direcția Lugoj, pe asfalt, urmând ca restul traseului să se scrie singur pe parcurs. O călătorie solitară pe drum îți cere să fii propriul tău ghid. Poate fi dificil din punct de vedere fizic, dar libertatea compensează totul. Poți face orice ocol dorești, oricâte popasuri vrei, poți asculta orice post de radio (dacă ai unul la tine) sau îți poți schimba traseul dintr-un simplu capriciu de moment. Iar lista avantajelor poate continua la nesfârșit.

De-abia plecasem și mă aflam abia la ieșirea din Timișoara, dar simțeam deja o poftă nebună de pedalat, sâcâit doar de un vânt încăpățânat, despre care speram doar să-mi treacă repede. Peisajul de afară era complet plumburiu, cu nori grei care acopereau tot cerul. Batea vântul și era clar că aveam șanse minime să scap fără ploaie, dar... după atâta caniculă sufocantă, sincer, abia am așteptat o zi ca asta!
În dorința mea de a explora și de a surprinde cât mai mult din peisajul natural, dar și antropic din jurul orașului, bicicleta rămâne mereu vehiculul ideal pentru mine. Am un Bulls - nu e ea cea mai performantă bicicletă, dar este clar mult mai bună decât una obișnuită. Fiind ușoară și fiabilă, se dovedește a fi extrem de utilă în astfel de escapade. O am de câțiva ani și am parcurs cu ea foarte mulți kilometri până acum.

Cu direcția Lugoj, am pornit la drum, însă prima oprire a venit mult mai repede decât aș fi crezut, chiar la Terasa Colina. N-am stat prea mult, am luat o sticlă pentru pentru consumul imediat, dar și una pentru mai târziu. Un ciclist prevăzător știe că hidratarea este sfântă, mai ales când ai în față kilometri întregi de necunoscut.

Am calculat rapid timpii și am realizat că aveam suficiente ore de zi-lumină la dispoziție pentru a duce tura la bun sfârșit fără riscul de a mă prinde întunericul pe drum. Planul meu era simplu și clar conturat: plecare din Timișoara pe asfalt, urmând drumul național DN6 până la Belinț, punctul care marca intrarea oficială pe teritoriul comunei. De acolo, traseul promitea să devină excelent și, mai ales, extrem de liniștit din punct de vedere al traficului motorizat. Următoarea etapă presupunea un drum asfaltat până la Babșa, urmat de o porțiune de pământ până la Târgoviște. În final, aveam de parcurs din nou o bucată de asfalt care trecea pe lângă Balinț și Fădimac, având ca destinație localitatea Bara. Părea cea mai ușoară și accesibilă parte a zilei, o adevărată plăcere de parcurs, asta dacă nu puneam la socoteală vântul care bătea neîncetat și îmi testa rezistența. Totuși, privind partea plină a paharului, starea vremii rămânea deocamdată favorabilă și ploaia încă se lăsa așteptată.

Trec peste podul care traversează Canalul Timiș-Bega, un prim reper important al acestei ieșiri. Apa curge liniștită sub cerul greu și plumburiu, oferind o imagine de o calmă melancolie. În spatele meu rămân ultimele semne ale zonei urbane, iar în față se deschide libertatea drumului deschis.

Drumul începe să șerpiască retras printre sate și pășuni întinse, sub norii apăsători, iar liniștea locului este tulburată doar de zgomotul ritmic de la bicicletă..

În fața mea se profilează silueta impunătoare a Autostrăzii A1. Trec pe sub ea, privind preț de o secundă spre mașinile care goneau în viteză, izolate în graba lor cotidiană.

Privesc spre dreapta și las privirea să se piardă peste un dig lung de pământ, acoperit de iarbă deasă și arsă de soarele verii. În stânga lui, o perdea deasă de copaci și tufișuri sălbatice ascunde discret secretele canalului Bega.

O călătorie pe drum îți oferă mai multă libertate ca niciodată. Nu există reguli, nu există un program fix de respectat sau un grup după care să te ții. Ești doar tu, bicicleta și drumul care ți se așterne înainte.

Bega își continuă cursul tăcut, în timp ce eu trec podul exact în punctul unde, cu o clipă în urmă, privirea mi-a fost atrasă de simplitatea digului. 

De la înălțimea punții, peisajul se deschide altfel, punând în valoare armonia aceea simplă dintre pământ, apă și cerul plumburiu. Roțile bicicletei lasă în urmă clipocitul discret al râului, purtându-mă mai departe, spre inima Banatului rural.

Imediat ce las în urmă podul, peisajul se deschide larg la marginea satului Babșa. În depărtare, silueta discretă a turlei bisericii din sat străpunge zarea plumburie, completând acest tablou autentic de liniște rurală. La dreapta, dincolo de gardul simplu de sârmă, animalele își văd de ale lor complet netulburate de vremea mohorâtă, adăpostite parțial sub coroanele plecate ale câtorva sălcii. Este imaginea perfectă a unei lumi ascuțite în simplitatea ei, unde agitația orașului dispare complet.

Puțin mai încolo, drumul îmi scoate în cale și o oază neșteptată de apă: un mic iaz liniștit, apărut parcă de nicăieri în mijlocul întinderii.

 Oi multe, la tot pasul, împrăștiate pe pajiștea întinsă din fața satului. Ele își văd liniștite de păscut, profitând de fiecare moment și ieșind la iarbă verde atât timp cât vremea mai ține cu ele.

Pentru cei care nu au mai fost prin zonă, merită menționat că satul Babşa se situează în partea de est a judeţului Timiş, la doar 8 kilometri nord de Belinţ și la vreo 15 kilometri sud-vest de municipiul Lugoj. Practic, accesul în Babșa se face cel mai ușor dinspre sud, exact pe drumul comunal DC83 pe care mă aflam și eu, cel care leagă localitatea de Belinț și, implicit, de artera principală, drumul național DN6. Este o zonă retrasă, dar ușor accesibilă dacă vrei să scapi de agitația șoselelor mari și să cauți liniștea de la firul ierbii.

Privind harta pe care o aveam în minte, Babșa este ca un nod de legătură între comunitățile de aici: la vest, satul se leagă de  Ghizela tot prin intermediul drumului comunal 83, în timp ce la est se conectează cu satul Târgovişte. Pentru mine, acesta din urmă era punctul de reper. Direcția est era cea care mă scotea definitiv din zona de confort a asfaltului și mă arunca în inima aventurii, pe porțiunea de pământ pe care o anticipam încă de la plecare.

Intru în sfârșit pe drumul dintre Babșa și Târgoviște.

Pe traseul ăsta simt cu adevărat că evadez, deși, realist vorbind, n-o fac în sensul strict al cuvântului. Mă aflu la doar vreo 50 de kilometri distanță de oraș, de Timișoara, de tot ce înseamnă poluare, zgomot și agitație urbană.

Pentru cei care urmăresc traseul pe hartă, satul Târgoviște se situează în estul județului Timiș, la circa 21 de kilometri nord de municipiul Lugoj. Este o așezare mică, ascunsă printre dealuri domoale, care se învecinează la est cu Balinț, la sud cu Păru şi Gruni, la vest cu Babșa (de unde tocmai veneam), iar la nord-vest cu Paniova. Ajuns aici, simt că am trecut cu bine de prima mare provocare a zilei, iar satisfacția de a rula prin aceste locuri uitate de agitația lumii moderne îmi dă o energie fantastică pentru ce va urma.

Intrarea în satul Târgoviște mă întâmpină cu o uliță asfaltată și cu acea atmosferă rurală caldă, neschimbată de generații. În fața unei porți mari din lemn maroniu, un pâlc de găini și un cocoș țanțos își caută de mâncare prin pietriș, complet indiferenți la apariția mea pe două roți. 

Ulița principală din Târgoviște se întinde lungă și dreaptă în fața mea, flancată de case cu arhitectură simplă și acoperișuri din țiglă veche, măcinată de vreme. Pe marginea drumului, chiar pe iarba verde din fața unei gospodării, un pâlc de gâște albe se plimbă tacticos, stăpâne absolute pe ritmul leneș al loculu.

Drumul se intersectează simetric în fața bisericii ortodoxe din localitate, un monument impunător datat din anul 1924, așa cum stă scris mândru pe turla sa albă. 

Centrul satului Târgoviște se dezvăluie simplu, în jurul unei intersecții rurale păzite de istorie. Pe o parte, drumul ocolește biserica ortodoxă. Vis-à-vis, pe cealaltă latură a intersecției, se zăresc o stație mică de autobuz acoperită, un copac tânăr protejat de un gard metalic maroniu și câteva clădiri vechi, martore ale trecerii timpului. Totul este pustiu și liniștit. O scurtă privire roată și las în urmă acest nucleu rural pentru a mă înscrie pe drumul de ieșire, unde asfaltul reapare promițător sub roți.

Evident că totul era închis prin centru, dar am avut noroc cu o localnică binevoitoare care m-a îndrumat spre un alt colț de sat. Datorită ei, am reușit să găsesc un loc deschis de unde să-mi cumpăr o sticlă de apă. Ba mai mult, dacă tot m-am întors din drum și am făcut efortul, am zis că merit și-o bere pentru mai târziu! Cu proviziile refăcute și moralul sus, am repus roata pe asfalt.

Pedalez printre sate aruncate ici și colo, locuri magice în care pare că stă îngrămădită toată liniștea din lume. Dincolo de peisaj, farmecul interacțiunii rurale te cucerește instant: întâlnești oameni simpli, primitori, care îți vorbesc de parcă te-ar cunoaște dintotdeauna. Această căldură neașteptată îți dă un avânt incredibil și îți amintește că pe bicicletă nu ești niciodată cu adevărat singur, chiar și într-o „avenTURĂ” solitară.

N-am mers mult și am dat peste o coincidență amuzantă: stația de autobuz din sat, un mic refugiu pustiu cu acoperiș de tablă pe care scria mare: SC. Bere Timișoreana. Deși tocmai am baut una, am trecut direct pe lângă ea, lăsând reclama să zâmbească în urma mea, în timp ce eu continuam să învârt roata spre ieșirea din sat.

Chiar la ieșirea din sat, privirea îmi este atrasă de un cuib imens de berze, cocoțat strategic în vârful unui stâlp de electricitate. Pasărea stătea acolo, profilată, ca un veritabil paznic al drumului meu.

Nori negri, cu parfum de ploaie mă urmăreau tot timpul din spate. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi.

Arunc o ultimă privire în spate, peste umăr, pentru a saluta satul care m-a găzduit în ultimele zeci de minute.

O altă privire îmi dezvăluie o panoramă superbă: întregul sat Târgoviște se întinde liniștit la poalele dealurilor verzi, cu acoperișurile sale roșiatice strânse la un loc ca într-o pictură naivă. 

Ajung rapid la o intersecție de unde drumurile se despart din nou. Indicatoarele de pe margine îmi confirmă poziția: în spate rămân cei 3 kilometri parcurși dinspre Târgoviște, în timp ce un panou maro mă informează că în direcția opusă se face accesul spre Mănăstirea Dobrești. Vremea rămâne la fel de amenințătoare, dar asfaltul întins de pe drumul principal îmi dă un avânt proaspăt.

În fața mea rămâne doar asfaltul curat și promisiunea dealurilor ce vor urma.

În comuna Balinţ nu m-am mai oprit deloc, deoarece proviziile de apă erau deja asigurate din Târgoviște. Ca reper geografic, comuna este situată pitoresc în Câmpia Lugojului, chiar pe cursul superior al râului Bega. Aceasta are în componență patru sate: Balinț, satul de reședință, Bodo, Fădimac şi Târgovişte, din care tocmai veneam. Am trecut întins prin localitate, profitând de asfaltul bun pentru a menține un ritm ridicat, cu gândul la următoarea etapă a traseului: Fădimac.

Și iată că s-a întâmplat: norul cel timid, care doar mă urmărea de la plecare, a căpătat în sfârșit curaj pe boltă. Chiar aici, sus pe deal, cerul s-a scuturat și a început să dea primii stropi de apă. Departe de a mă speria, această ploaie ușoară a adus exact răcoarea de care aveam nevoie pe urcare. Mi-am potrivit ritmul pe bicicleta și am continuat să pedalez, savurând din plin fiecare strop din această aventură.

În primul rând, câmpiile nesfârșite prin care am pedalat sub cerul plumburiu îmi aminteau mai degrabă de zilele melancolice de octombrie, și nu de o zi de la mijlocul verii. Contrastul era total: în loc de căldura dogoritoare specifică lunii august, aerul era aspru, iar natura părea că se grăbește să schimbe anotimpul.

Această atmosferă neobișnuită a dat însă un farmec aparte întregii călătorii, transformând fiecare kilometru parcurs într-o experiență intensă și memorabilă către Fădimac

Sub picăturile aduse de vânt și sub cerul de octombrie rătăcit în august, drumul a continuat să curgă rapid sub roțile mele, purtându-mă tot mai aproape de următoarea destinație a acestei aventuri solitare.

Ca punct de reper, satul Fădimac se situează în zona de est a județului Timiș, la circa 21 de kilometri nord de municipiul Lugoj, chiar pe drumul comunal DC85 care leagă Balinț-ul de Bara. Localitatea este străbătută la vest de pârâul Fădimac și se învecinează la nord cu Bara, la nord-est cu Cladova, Cladova, la sud-est cu Cutina, la sud cu Bodo, Balinţ şi Târgovişte, la vest cu Paniova iar la nord-vest cu Secaş. Cu această geografie clară în minte, am lăsat în urmă pârâul și hotarele satului, înscriindu-mă direct pe drumul spre Bara.

Intrarea în Fădimac mă primește cu o uliță asfaltată ce șerpuiește lin printre gospodării pitorești. 

Atmosfera este de o liniște deplină, aproape ireală. Nicio mișcare pe uliță, doar cerul greu care continuă să plutească deasupra acoperișurilor. Roțile taie tăcerea locului, purtându-mă agale prin acest decor rural autentic, în timp ce mă pregătesc mental pentru ultima etapă spre Bara.

La marginea drumului, trec pe lângă un gard vechi din plăci de beton, parțial prăbușit și sprijinit pe pari de lemn uzați de vreme. Natura pare să își reintre în drepturi pe aici, iar vegetația sălbatică și pomii netunși invadează curtea părăsită din spate. Acest colț de uliță uitat de timp subliniază perfect farmecul crud, necosmetizat, al satelor prin care mă poartă traseul.

Pedalez mai departe și dau peste o casă bănățeană veche, care păstrează pe frontonul înalt inscripția ștearsă a unui vechi magazin de coloniale. Obloanele vișinii trase la ferestre și curtea mică, plină de flori, îi dau un aer nostalgic, de muzeu în aer liber. Chiar lângă ea, o șură tradițională din cărămidă roșie completează această imagine autentică dintr-o altă epocă, un decor perfect care mă însoțește spre capătul călătoriei.

În contrast total cu vechile clădiri măcinate de timp, drumul îmi scoate în cale o gospodărie complet renovată, lungă și albă, ce păstrează linia arhitecturală tipic bănățeană. Casa arată cum trecutul și prezentul se îmbină frumos în aceste sate.

Continui să explorez ulițele din Fădimac și ajung în dreptul unui alt punct de reper important al satului. Aici, o biserică impunătoare își înalță turla albă spre cerul încărcat, fiind străjuită de câțiva copaci falnici. Totul respiră aceeași liniște profundă și mohorâtă de august.

Las în urmă ultimele case și biserica, ieșind în sfârșit din Fădimac. Drumul asfaltat continuă să se întindă curat, șerpuind ușor printre dealuri domoale.

Pe marginea șoselei, privirea îmi este atrasă de ruinele din cărămidă roșie ale unui fost grajd sau foste clădiri utilitare, abandonate chiar la liziera unei păduri dese.

Zidurile lungi, parțial dărâmate și fără acoperiș, lasă să se vadă doar coșurile de fum rămase încă în picioare ca niște santinele mute. Natura a început deja să cucerească locul, iar iarba sălbatică crește nestingherită în jurul acestei structuri uitate de timp, adăugând o notă misterioasă peisajului de pe margine.

Pe partea cealaltă a drumului, din dreapta, peisajul se deschide larg către o vale pitorească dominată în fundal de o pădure deasă, se zăresc clădirile lungi ale unei ferme izolate, așezate liniștit la baza dealului înverzit. Totul pare cufundat într-o acalmie profundă, o imagine tipică pentru această zonă.

Înaintând pe asfalt, peisajul rural își dezvăluie o nouă surpriză chiar pe marginea drumului: doi cai pasc liniștiți pe marginea înverzită. Dincolo de ei, în lungul liniei drepte, se zăresc deja primele case răsfirate și indicatorul alb de pe margine: am ajuns, în comuna Bara!

În fața mea răsare în sfârșit panoul alb care marchează destinația Comunei Bara. La dreapta lui, pe o pajiște în panta unui deal, câteva vaci se odihnesc leneș în iarbă, completând acest decor rural autentic de la poalele Dealurilor Lipovei. Ca așezare pe hartă, localitatea se situează în nord-estul județului Timiș, la circa 30 de kilometri nord de municipiul Lugoj, chiar la capătul drumului comunal DC85 pe care am pedalat dinspre Balinț. Granițele ei se învecinează la nord cu Spata şi Rădmăneşti, la est cu Dobreşti şi Lăpuşnic, la sud cu Fădimac (de unde tocmai am venit), la vest cu Secaş şi la nord-vest cu Crivobara şi Vizma. Trecerea pe lângă acest indicator reprezintă punctul culminant al unei călătorii solitare în care cerul plumburiu, vântul intens și satele bănățene au creat o poveste de neuitat.

Dincolo de indicator, vatra comunei se dezvăluie pitoresc, ascunsă sub culmile împădurite ale Dealurilor Lipovei. Casele micuțe, cu acoperișuri roșii, stau aliniate la baza colinei verzi, despărțite de șosea printr-o pășune largă și curată. Totul în jur respiră o liniște profundă, dar roțile continuă să se învârtă pe asfalt.

Înaintând prin localitate, dau peste o gospodărie veche, martoră a multor decenii trecute. Încetinesc ușor pentru a absorbi patina timpului lăsată pe aceste ziduri, un contrast izbitor față de casele moderne din restul comunei.

Gospodăriile se înșiră cuminți pe marginea șoselei, unele văruite în alb curat, altele în nuanțe discrete de roz, despărțite de porți verzi din lemn sau metal. Înaintarea pe acest asfalt pustiu îți dă senzația că traversezi un muzeu viu al satului bănățean.

Asfaltul continuă să se întindă liber în fața mea, lăsând în urmă aceste fragmente de viață rurală.

Și cum pedalam liniștit pe asfaltul pustiu, drumul îmi scoate în cale un personaj nelipsit din decorul oricărui sat: un cățel negru și curios, apărut parca de nicăieri în mijlocul șoselei. Traversează tacticos, aruncându-mi o privire scurtă, dar complet nepăsătoare, înainte de a-și continua plimbarea spre marginea înverzită. Această mică întâlnire rupe pentru câteva secunde monotonia drumului și aduce un plus de viață peisajului adormit

În fundal, ulița începe să se curbeze ușor la dreapta, lăsând să se vadă alte câteva gospodării și livezi de pomi fructiferi. 

După curba ușoară, se ridică mândră biserica din sat, o clădire masivă și frumos văruită în alb, cu o turlă argintie ce străpunge cerul. Șoseaua continuă să șerpiască retrasă spre dreapta, invitându-mă să o urmez mai departe.

Drumurile care leagă micile sate sunt bine asfaltate, iar asta face ca rularea să fie o plăcere. Pe partea dreaptă, un indicator îmi arată direcția către localitatea Spata, aflată la doar 4 kilometri distanță. Șoseaua principală continuă să șerpiască lin spre stânga, lăsând în urmă ultimele garduri ale gospodăriilor și deschizând o nouă porțiune de drum întins.

Asfaltul lasă brusc loc unei porțiuni pietruite. Traseul urcă ușor și șerpuiește strâns printr-o zonă acoperită de vegetație deasă. Pietrișul mărunt și tasat cere mai multă atenție la pedalat, schimbând complet ritmul de mers în timp ce înaintez spre culmea dealului.

Ce-i mai interesant de-abia acum începe. Dealurile din jurul satului sunt ideale pentru plimbări ușoare, așa că am mers bine merci înainte către Spata. Drumul pietruit părăsește tunelul de vegetație și se deschide larg printre pante line. Traseul continuă să șerpiască lin, oferind o vizibilitate excelentă asupra reliefului din jur.

Drumul mergea de colo-colo, când în sus, când în jos, nu stătea deloc locului. Mergea însă cu bucurie de la un sat la altul, mai mult pe cărări bătătorite și cu treabă. Pietrișul mă poartă acum într-o coborâre ce șerpuiește strâns, plonjând din nou într-un tunel des format din salcâmi și arbuști sălbatici. 

Privirea îmi fuge instinctiv spre orizont, unde drumul se transformă într-o dungă argintie ce urcă domol și se pierde peste cocoașa dealului din față. Acest urcuș lin îmi dă ocazia perfectă să las picioarele să lucreze într-un ritm constant, fără grabă, savurând fiecare clipă de liniște profundă.

Drumul desenează o curbă largă spre stânga, ocolind un pâlc de copaci deși care sparge monotonia pășunii din jur. Acest ritm sinuos al cărării oferă perspective mereu schimbătoare asupra întinderilor din jur.

Un izvor îmi iese-n drum... bucurie mare, dar stai să vedem ce gust are! Apa proaspătă curge continuu dintr-o țeavă fixată într-un bloc de piatră, umplând un jgheab lung din metal, un popas ideal pentru animalele care pasc prin zonă. Pământul din jur, bătătorit și amestecat cu pietriș, poartă urmele lăsate de copite, transformând acest loc retras într-o oază autentică în mijlocul pustietății.

Locurile îmi sunt cunoscute. La intrare în Spata se găsește cimitirul, sau mai bine zis ce a mai rămas din el. Apuc să fac vreo doi pași și aud lătratul a doi câini, venind amenințător spre mine de undeva din spatele crucilor vechi. Strâng reflex ghidonul și mă pregătesc de ce-i mai rău, dar constat rapid că nu au deloc curaj. Cred că dormeau liniștiți prin buruieni și erau mai mult speriați de apariția mea neșteptată. Odată ce văd că mă opresc, se retrag bombănind printre mormintele uitate de timp.

O zonă care îmi e tare dragă – am mai fost aici și o recunosc dintr-o privire. Cărarea pietruită lasă locul unei fâșii bătătorite de pământ negru, ce șerpuiește lin de-a lungul unui gard simplu din sârmă ghimpată și pari de lemn. Dincolo de pășunea uscată din prim-plan, în zare încep să se profileze primele acoperișuri roșiatice ale caselor din Spata, pitite discret în spatele unei perdele dense de copaci. Revederea acestor locuri izolate îmi aduce o bucurie caldă și un sentiment plăcut de familiaritate.

Satul se situează în zona de nord-est a județului Timiș, la limita cu județul Arad, într-o zonă relativ izolată de la poalele Dealurilor Lipovei. Se învecinează la nord cu satul arădean Bruznic, la est cu Rădmăneşti, la sud cu Bara şi la vest cu Vizma. La intrare mă întâmpină o imagine grăitoare pentru izolarea acestui loc: ruinele din cărămidă ale unei clădiri părăsite, fără acoperiș. Natura a pus stăpânire totală pe zidurile vechi, iar din interiorul camerelor de altădată cresc acum copaci mari și tufe sălbatice. Un gard simplu din sârmă și pari de lemn delimitează curtea invadată de buruieni, chiar la marginea drumului pietros care mă poartă spre interiorul așezării.

Pe lângă partea de natură, traseul ăsta de bicicletă are și un obiectiv clar: biserica din sat. Aceasta apare ascunsă discret în spatele unor tei uriași și bătrâni, ale căror coroane bogate aproape că îi înghit complet silueta. Printre frunze se mai zăresc doar zidurile vechi, cu tencuiala măcinată de vreme, și ușa simplă de la intrare.

În vara anului 2013, la inițiativa unui amic de pedală, am mai fost prin aceste locuri, vizitând și atunci această biserică la fel de degradată. Timpul pare că a stat în loc pentru ea, conservându-i neatinsă suferința și izolarea. Tura de atunci se poate vedea (aici) pe pagina de Facebook, fiind o amintire dragă a primelor mele explorări prin aceste colțuri uitate de lume. Revederea ei acum adâncește și mai mult sentimentul de nostalgie care m-a însoțit de la plecare.

În timp ce mai mulți copaci bătrâni străjuiesc tăcuți intrarea, condiția bisericii din Spata nu este una fericită. Zidurile ei crăpate și măcinate de igrasie poartă urmele unei degradări profunde, accentuată de trecerea nemiloasă a anilor. Este dureros să vezi cum un astfel de lăcaș de cult, care odinioară aduna întreaga comunitate la sărbători, este lăsat pradă uitării și intemperiilor, devenind doar o ruină melancolică printre teii din curte.

Apropiindu-mă mai mult, imaginea de la firul ierbii devine de-a dreptul dureroasă. Temelia se macină văzând cu ochii, iar bucăți mari de cărămidă din soclu s-au desprins deja și zac împrăștiate prin iarbă. Tencuiala exterioară a cedat complet pe porțiuni uriașe, lăsând structura de rezistență complet expusă intemperiilor. Este o mărturie mută a degradării, care te face să te întrebi câte ierni mai poate rezista un astfel de monument înainte de a deveni istorie.

Cel mai bine este însă să intru înăuntru. Unul dintre lucrurile pe care locul acesta îl transmite este o stare de calm, de liniște. Las în urmă ușa veche și trec pragul în aerul reavăn și nemișcat. 

Întreaga atmosferă din interior te învăluie instantaneu cu o pace adâncă, unde până și ecoul pașilor pare să încetinească, lăsând zgomotul lumii exterioare complet la o parte.

Câteva imagini ale lăcașului sfânt din localitate fac dovada că locul se degradează încet și bine de la an la an. Pacea care te învăluie înăuntru contrastează puternic cu starea fizică a clădirii, unde fiecare colț degradat amintește de o luptă pierdută cu timpul. 

Din cauza stării de degradare în care se află la ora actuală, biserica din Spata stă să piară chiar sub ochii noștri. Interiorul oferă o imagine dezolantă, cu un altar distrus și uși albastre desprinse din țâțâni, ce atârnă strâmb în fața iconostasului măcinat. 

Crăpăturile uriașe parcurg pereții îngălbeniți, iar tencuiala căzută lasă la vedere structura șubredă, transformând această fostă oază de rugăciune într-un spațiu nesigur, sortit parcă unei dispariții iminente.

De-a lungul pereților, stranele din lemn și mobilierul bisericesc vopsit în albastru sunt complet distruse, sfărâmate și aruncate unele peste altele. Bucăți din scaunele vechi și treptele din lemn putrezit zac împrăștiate pe podeaua plină de praf, moloz și resturi de tencuială. 

Tencuiala interioară a căzut pe porțiuni mari, lăsând la vedere cărămizile crude din structură. Această privire de aproape arată clar că nicio bucățică din interior nu a scăpat de forța distructivă a timpului și a părăsirii.

Ca scurt istoric, Spata este un sat în comuna Bara din județul Timiș. Documentele amintesc despre această așezare încă din secolul al XV-lea, sub numele de Spatha, când aparținea de cetatea Șoimoș. Mai târziu, în anul 1607, Sigismund Rákóczi donează satul lui Petru Kragovicz din Lipova, pentru ca în anul 1717 localitatea să mai numere doar 7 case. Wikipedia

Aici pare să fi fost cândva magazinul satului sau chiar birtul... cine știe! Clădirea masivă din cărămidă, aflată acum în paragină, păstrează doar structura unor încăperi mari unde probabil se adunau odinioară localnicii la povești.

Părăsirea a lăsat însă urme adânci: acoperișul s-a prăbușit complet, ușile și ferestrele au dispărut, iar natura a invadat interiorul, crescând nestingherită printre zidurile uitate de timp.

Satul este însăși nu numai viața unui om, ci și soarta lui. Satul este leagănul copilăriei pentru majoritatea dintre noi. Fiecare venim dintr-un sat – unii direct, alții trecând prin părinți. Tocmai de aceea, privind aceste clădiri abandonate și ulițe pustii, simți cum o parte din istoria noastră colectivă se stinge încet.

Am ajuns în Spata undeva după prânz și prima senzație pe care am încercat-o după ce am intrat în biserică a fost să stau de vorbă cu cineva. Într-un loc atât de pustiu și de încărcat de istorie, simți instantaneu nevoia unei conexiuni umane, a unei voci care să dea viață zidurilor reci sau să-ți confirme că liniștea din jur nu este una definitivă. 

Nici țipenie de om pe stradă, totul sau aproape totul părea pustiu. Cele două-trei case încă în picioare, în curțile cărora am și văzut animale, păreau totuși locuite. Acele câteva semne discrete de viață gospodărească contrastau puternic cu restul așezării încremenite, oferind o dovadă fragilă că satul încă refuză să fie complet înghițit de uitare.

Din când în când aud și câte un lătrat de câine, văd și câte-o oaie, cal sau porc. Așadar... satul este locuit! Să tot fie două-trei familii de ciobani? Această prezență discretă a animalelor confirmă că, deși izolat și măcinat de timp, locul își păstrează o ultimă scânteie de viață autentică prin acești oameni care au ales să rămână strâns legați de pământ și de liniștea dealurilor.

E greu la țară – nu-i ușor... O viață dusă printre ploi, soare cald și uneori zăpezi. Ulița de pământ și pietriș mă poartă încet departe de ultimele gospodării ale celor câteva familii rămase aici. În timp ce învârt din nou pedalele, mă gândesc la asprimea și, în același timp, la frumusețea curată a acestei existențe simple, complet subordonate ritmului naturii și capriciilor vremii.

Drumul de pietriș mă purta încet spre ieșirea din sat, când liniștea locului a fost spartă brusc. Din depărtare, lătratul agresiv a 6-7 dulăi de stână mi-a dat instantaneu semnalul că lucrurile urmau să devină complicate. În mai puțin de o clipă, haita a intrat în alergare direct spre mine. Creierul îți rulează scenarii la viteză maximă în astfel de momente: încerci să-i îmblânzești, strigi după baci, dar realitatea te lovește dur când vezi animalele la doar 20 de metri distanță, extrem de agresive. Unul dintre dulăi – cam cât o oaie de mare, dar foarte slab – a refuzat să renunțe. S-a ținut morțiș după mine și nu voia sub nicio formă să renunțe. Când am realizat că nu pot scăpa doar pedalând, am acționat prin instinct pur: m-am dat jos de pe bicicletă și am trecut eu la atac. Am fugit direct spre el și doar așa am reușit să-l sperii și să-l fac să dea înapoi. 

După doar câțiva kilometri pedalați peste dealuri, am trecut granița județului și am ajuns la Bruznic în județul Arad. Peisajul se schimba extrem de frumos, deschizându-se larg la fiecare pedală, însă aventura nu s-a lăsat deloc așteptată pe aceste drumuri noi. Atunci când explorezi pe două roți, granița dintre liniștea deplină a naturii și neprevăzutul drumului este extrem de subțire!

În zonele cele mai izolate ale drumului, mai precis între Spata și Bruznic,  sălbăticia își intră deplin în drepturi. Pe aici sunt șanse mari să te intersectezi cu căprioare, iepuri sau chiar mistreți, însă fiind pe bicicletă, șansele să îi surprinzi de aproape sunt minime. Zgomotul roților și al lanțului funcționează ca un sistem de alarmă natural pentru ei. Până apuci să te apropii suficient, animalele simt prezența și sunt deja demult plecate în adâncul pădurii, lăsând în urmă doar liniștea potecii.

Am avut mare noroc că nu m-a topit soarele. Sincer, asta era cea mai mare temere a mea: să mă prindă arșița direct pe crestele dealurilor. De la frica de caniculă, am trecut rapid la extrema cealaltă: micii stropi care începeau să cadă din nori mă făceau să sper doar să nu pornească o ploaie serioasă. Pe bicicletă, vremea îți dictează ritmul, iar între arșița de pe creste și norii amenințători, fiecare kilometru parcurs pe uscat devine o mică victorie.

Drumurile sunt în stare foarte bună, dar ocazional, mai ales după o ploaie recentă, mai dai și peste câte o porțiune de noroi. Pe bicicletă înveți rapid să te adaptezi la orice suprafață. Chiar dacă traseul este în mare parte excelent, aceste mici capcane de noroi adaugă farmec și autenticitate explorării

De sus, de pe drumul prăfuit, zăream în sfârșit satul Bruznic cuibărit undeva nu foarte departe. Legătura dintre cele două sate se face pe poteci înguste și pe drumuri vechi de căruțe, uitate de timp. Privit de la înălțimea acestor creste, satul părea o oază de liniște apărută în mijlocul pustietății,  după kilometrii buni de pedalat.

Mare a fost bucuria când am simțit, în sfârșit, că drumul începe să meargă la vale! După atâta efort pe creste și drumuri prăfuite, nimic nu se compară cu senzația de eliberare pe care ți-o dă o coborâre lungă. Cel mai frumos premiu după fiecare urcare !

Timpul are răbdare aici... Pare că uită complet de tine, doar ca să nu-ți strice fericirea. Sunt acele momente pe bicicletă în care uiți complet de ceas și de griji. Totul se oprește în loc, iar în jur rămâne doar o liniște perfectă și bucuria curată de a fi pe drum.

Am ajuns. Privesc atent în urmă, spre drumul din stânga pe care tocmai am venit. Este momentul acela de satisfacție în care te oprești, tragi aer în piept și te uiți la tot traseul lăsat în urmă. O privire scurtă peste umăr care îți amintește de fiecare pedală, de fiecare deal urcat și de toată aventura acestei zile.

Intrarea în sat. Un nou punct pe hartă atins, un nou loc de descoperit. Linia de sosire a acestei etape și momentul în care drumul sălbatic de pe creste lasă loc, în sfârșit, ulițelor liniștite și caselor primitoare.

Reușesc să intru în vorbă cu oamenii și aflu, în sfârșit, ce sat este. La intrare nu găsisem niciun indicator. Nimic nu se compară cu GPS-ul uman! După ce am pedalat kilometri buni prin necunoscut, discuția cu localnicii a pus în sfârșit un nume pe hartă și a confirmat că am ajuns unde trebuie. Farmecul explorării autentice!

Traversez satul și apoi... la vale spre următorul sat, Zăbalț. Așteptam momentul ăsta de mult timp. După atâta urcare și efort, simțeam o nevoie uriașă de relaxare. Nimic nu se compară cu senzația de libertate când lași gravitația să își facă treaba, iar tu doar te bucuri de viteză și de peisaj!

Am tot mers la vale și, în cele din urmă, ajung la o intersecție. Aici cotesc la stânga și cobor drumul de macadam până în sat. După kilometri buni de rulat în viteză, drumul pietruit îmi ghidează ultimele pedale direct spre inima localității. Coborârea perfectă după o zi plină de efort!

În plus, poți face popas pe traseu și în alte locuri interesante. O țâră de hogină nu strică! După atâția kilometri de pedalat și adrenalină, o pauză scurtă este exact ce trebuie pentru a-ți recăpăta forțele. Te oprești, tragi aer în piept, admiri peisajul și te bucuri de liniște înainte de a porni din nou la drum!

Drumul prăfuit de macadam coboară lin, lăsând să se zărească în zare primele acoperișuri roșii ale satului. Ulița se deschide larg printre dealuri, ghidându-mă direct spre destinație. O imagine simplă și autentică a Banatului rural, unde liniștea este deplină și drumul te îndeamnă să mergi tot înainte.

Am ajuns în final și la Zăbalț. Aici, musai o pauză... După kilometri buni de coborâre pe macadam si praf, a venit momentul să pun bicicleta în sprijin. O țâră de hogină este sfântă ca să îți tragi sufletul, să admiri satul și să te încarci cu energie pentru ce urmează!

O ultimă privire în spate, spre drumul de pe care tocmai am venit. Te oprești, te întorci și privești crestele dealurilor pe care le-ai lăsat în urmă. Este acel moment de mândrie în care vezi tot efortul transformat în kilometri parcurși și realizezi cât de frumoasă a fost de fapt toată această aventură pe două roți!

Și într-acolo merg. Ea este bicicleta mea Bulls, partenera de drum din această aventură. Are roți de 26 și cauciucuri destul de șterse, în special cel din spate, deci nu pot spune că stau excelent cu echipamentul. Însă, cu un minimum de revizie înainte de plecare – umflat roțile, curățat și uns lanțul –, nu am avut nicio problemă tehnică pe traseu. Sper să țină norocul cu mine până la capăt, mai ales că am plecat la drum fără nicio cameră de rezervă în rucsac!

Și am mai făcut un popas absolut necesar: berea e pâinea cicloturismului! 🚴‍♂️🍺Ușoară, hidratantă, hrănitoare, ieftină și disponibilă peste tot. După atâția kilometri de praf și efort, nimic nu se compară cu o bere rece la un birt de sat ca să-ți refaci stocul de energie și să mergi mai departe cu forțe proaspete. Sănătate și spor la pedalat!

Asfaltul întins perfect mă poartă acum mai departe, șerpuind printre dealurile verzi și pășunile sălbatice. După atâta macadam și praf, o bucată netedă de drum este o adevărată binecuvântare pentru roțile bicicletei mele, Cerul rămâne la fel de încărcat, dar drumul deschis din față și peisajul îți dau acea energie curată care te face să nu te mai oprești din pedalat

O bornă kilometrică veche, pe jumătate ascunsă în iarba înaltă, îmi amintește că fiecare kilometru parcurs este o poveste. 

O stupină liniștită, ascunsă la marginea pădurii, chiar acolo unde drumul redevine de pământ. Am dat peste această mică gospodărie apicolă izolată, cu stupi colorați împrăștiați prin iarbă și o căsuță simplă de lemn sub umbra copacilor bătrâni. Vegetația deasă și înaltă din stânga imaginii, de pe marginea drumului prăfuit, seamănă foarte bine cu ambrozia înainte de înflorirea completă.

Indicatorul de pe margine anunță curbe periculoase, însă pentru un ciclist asta înseamnă doar un plus de distracție și adrenalină! Asfaltul șerpuiește strâns printr-o perdea deasă de pădure, oferind un traseu tehnic și extrem de spectaculos. 

Încă un punct atins pe hartă! Indicatoarele vechi și ruginite de la intersecție îmi arată direcțiile, dar pentru mine drumul continuă înainte.  Asfaltul se întinde liber în față, pădurea păzește marginea drumului, iar tura pe bicicletă își urmează ritmul ei simplu și curat.

O privire din partea opusă a aceleiași intersecții, un cadru complet diferit în funcție de locul din care privești. Când schimbi unghiul, întreaga perspectivă a drumului se transformă. Pe bicicletă, o simplă întoarcere a capului îți arată cât de mult contează direcția și locul în care alegi să te oprești pentru a privi în urmă.

O deschidere largă spre sălbăticia curată a dealurilor, unde natura pare că își trage răsuflarea sub norii grei. Pășunea întinsă și arsă de soare se pierde treptat în perdeaua deasă de copaci de la liziera pădurii. 

Doar eu, bicicleta și orizontul deschis. Este definiția perfectă a libertății depline pe două roți.

Dorgoș, un mic sat ce aparține de comuna Ususău din județul Arad. Locul mă primește cu o liniște profundă și cu dealurile pitorești ale Podișului Lipovei care încep să se profileze frumos în fața mea. Deși norii de ploaie se adună tot mai amenințător pe cer, farmecul rural și ritmul drumului mă fac să uit de orice grijă și să savurez fiecare pedală. Bicicleta rezistă cu brio, iar aventura continuă!

La intrarea în sat, privirea îmi este furată de o veche casă din cărămidă roșie, înconjurată de un gard alb de lemn. Pe poarta metalică din stânga stă scris un număr de contact, un semn discret că locul își caută acum o nouă poveste și este de vânzare.

Viața la țară își urmează ritmul ei simplu și neschimbat, chiar în inima satului. Pe o pajiște verde din fața unor case vechi , două capre pasc liniștite, complet nepăsătoare la trecerea mea pe bicicletă. 

O uliță lungă și pustie deschide calea prin inima satului, întinzându-se asflatată sub cerul tot mai greu. În stânga, câteva utilaje vechi ruginite și acoperișurile joase ale caselor par amorțite în liniștea după-amiezii. 

Drumul lasă în urmă ultimele case și se unduiește liber spre orizont, deschizând o panoramă superbă. Asfaltul curat șerpuiește lin pe lângă pajiștile întinse, iar în depărtare încep să se profileze clar culmile muntoase, pierdute sub mantia de nori. 

Pășunile întinse de pe marginea drumului adăpostesc un mic pâlc de case cuibărite la poalele dealului împădurit. Dincolo de gardul simplu de sârmă, în depărtare se zăresc și câteva animale care pasc netulburate în imensitatea verde. 

Am intrat oficial în Ususău, reședința comunei din județul Arad. Indicatorul vechi și ruginit de pe margine îmi urează bun venit, marcând un alt punct important bifat pe harta acestei călătorii. Asfaltul curat mă poartă direct spre primele gospodării ale satului.

Un scurt popas binevenit la adăpostul acestei copertine masive din beton, chiar dacă soarele nu își făcea simțită prezența. Cum cerul era complet acoperit de nori, n-am avut nevoie de umbră, însă structura a fost perfectă pentru a pune rucsacul și sticla de apă pe masă. 

Am ajuns în Lipova, o zonă care îmi este dragă! Indicatorul de pe margine îmi urează în sfârșit bun venit, iar bicicleta stă mândră lângă el după atâția kilometri de aventură, praf, dealuri și adrenalină. 

Cetatea Șoimoș  se află chiar în apropierea șoselei, pe malul drept al Mureșului, vizavi de Lipova, pe dealul Cioaca Tăutulu ( Wikipedia ) Se poate vedea spectaculos chiar și de la volan! Dacă te hotărăști să faci un popas aici, poteca pleacă direct din drumul principal și urcă destul de pieptiș în unele zone. Ai de urcat cam 20-25 de minute până sus, dar efortul merită din plin: de la înălțimea ruinelor ai o priveliște fantastică asupra întregii văi a Mureșului și a munților domoli din Țara Zărandului!

O călătorie pe două roți înseamnă libertate deplină. Fiecare kilometru de asfalt întins în față devine o evadare din rutină. Nu există program fix, reguli stricte sau opriri impuse. Rămâne doar ritmul pedalelor, sunetul drumului și bucuria curată de a descoperi locuri noi în mod spontan. Un selfie rapid la borna din Lipova, cu bicicleta Bulls gata de noi poteci, pentru a marca o zi perfectă de explorare!

Centrul Lipovei, destul de pustiu acum, la orele serii. După o zi întreagă de pedalat prin sate izolate, dealuri și poteci ascunse, atmosfera calmă și străzile libere ale orașului oferă o încheiere perfectă pentru această tură. 

Și iată-mă pornind spre Timișoara pentru ultimii 60 de kilometri, atât cât a mai rămas din rută. Pe această secțiune, drumul județean DJ691 este în întregime asfaltat și are un trafic redus, oferind o rulare excelentă cel puțin până la intrarea pe autostrada A1, în apropiere de Giarmata. Însă, de acolo și până la Timișoara, situația se schimbă radical: devine un adevărat dezastru pe ambele sensuri de mers.

De ce mi-a fost frică, de data asta chiar nu am scăpat... roata din spate s-a dezumflat complet, exact când mai aveam 60 km până acasă. Fără cameră de rezervă și fără kit de reparație la mine, scenariul de a merge pe jos pe lângă bicicletă zeci de kilometri părea inevitabil. Soluția de avarie? Să bag pompe la maximum, să pedalez rapid cât se mai putea rula, apoi din nou pompe și tot așa, într-un ritm nebun până la Timișoara. Deși aveam lichid anti-pană (zeamă) în cameră, am aflat pe pielea mea că perioada în care te poți baza pe el este de doar 6 luni. Într-un final, am ajuns acasă cu bine, la lumina farului, epuizat dar cu o poveste de neuitat! Lecție învățată: data viitoare, kitul de pană e primul în rucsac! 🎒🛠️

160 de kilometri, 816 metri diferență de nivel și 13 ore de aventură pură: o tură în circuit care a avut absolut de toate! Spre deosebire de mulți, mie nu-mi place să merg dus-întors pe același drum. Prefer circuitele lungi. Traseul de sâmbăta aceasta a pornit din Timișoara și a unit județele Timiș și Arad într-o buclă superbă: Remetea Mare – Recaș – Izvin – Topolovățu Mare – Chizătău – Belinț – Babșa – Balinț – Fădimac – Bara – Spata – Bruznic – Zăbalț – Dorgoș – Ususău – Lipova – Neudorf – Alioș – Mașloc – Fibiș – Pișchia – Giarmata și înapoi acasă. A fost un mix perfect de asfalt, macadam, poteci vechi și creste de dealuri. Deși se preconiza o vreme dificilă, astrele au ținut cu mine și am găsit seninul într-o zi înnorată. Deși nu mai pedalasem intens în ultimul timp, pauzele mari și dese (inclusiv popasurile obligatorii) m-au ajutat să termin cu bine. Dacă ai un minimum de antrenament, libertatea pe două roți te poate duce aproape oriunde. Recomand traseul celor care au trecut de categoria „plimbare de plăcere”, însă dacă distanța e prea mare dintr-un foc, circuitul se poate parcurge ușor și pe porțiuni mai scurte. Track-ul poate fi văzut/"descărcat" de aici. Este varianta ideală de weekend ca să evadezi din nebunia urbană și să-ți încarci bateriile cu aer curat, fără să mai mergi ore întregi cu mașina până la munte. Excursia mea se încheie amintindu-vă că traseul este și mai frumos atunci când este parcurs alături de prieteni. Plănuiești să descoperi împrejurimile? Liniștea și frumusețea colinelor și a pădurilor...Atunci evadează din nebunia urbană măcar pentru câteva ore. Dar nu înainte de a controla prognoza meteo. Încarcă-ți bateriile cu aer curat. A doua zi te vei simți mult mai voios și energic.