Cheile Garlistei - Mutii Aninei

Unul dintre aceste locuri de vis se află la doar două ore de mers cu mașina de Timișoara, în apropiere de oraşul Anina, Caraș-Severin. Vorbim despre Cheile Gârliștei, de departe aceste chei sunt cele mai sălbatice din câte am avut privilegiul să străbat până acum. Ele impresionează datorită unor porțiuni cu Versanții foarte abrupți care se ridică din apa râului cu acelaşi nume şi au o lungime de aproximativ nouă kilometri. Încep de la ieșirea din orașul Anina, și se termină cu aproximativ un kilometru înainte de a intra în satul Gârliște. Pot fi accesate din orașul Anina sau din satul Gârliște.

Cheile Gârliştei, de-o frumuseţe aparte cu locuri mirifice și peisaje unice.

Mely, cel care mă pune în temă cu vreo trei-patru zile înainte că ar fi veme frumoasă de o drumeție. Întrucât nu am alte planuri iar vremea se arată a fi una frumoasă chiar şi pentru bicicletă, accept şi mă gândesc la un traseu inedit în Munții Aninei. Ce altceva poate fi mai frumos în această perioadă a anului atunci când te gândeşti la o drumeţie... decât Cheile Gârliștei. Fac rapid un anunț să văd și alte păreri. Chiar dacă unii mai cârcotaşi spun că aceste chei ar trebui făcute în timpul verii, eu susțin contrariul și spun că singurul dezavantaj în această perioadă a anului este doar ziua lumină prea scurtă, în rest zăpușeala din timpul verii și lipsa vegetației care permite o vizibilitate mai bună, nu fac decât să ne avantajeze, iar în perioada asta puţin probabil să mai întâlnim vipere pentru că s-au dus să hiberneze. Am ales ca variantă de acces cea cu plecare din sat, aşa că sâmbătă dimineaţa la ora 8:00 ne dăm întâlnire pe Calea Sagului în parcare la Mall, de unde cu mai multe mașini, plecăm către Gârliște. Astfel parcurgem ruta Timișoara - Reșița - Gârlişte. Aci are loc întâlnirea cu tot grupul, iar după câteva cumpărătri făcute la magazin, traversăm satul până la ansamblul de mori, unde găsim loc pentru maşini pe care le parcăm pe malul apei.

Filmul

 

Douăzeci şi patru de iubitori de munte, veniţi care cum de prin Timişoara, Arad şi Rşiţa, ne-am adunat ca să pornim împreună într-o minunată drumeţie, prin cheile săpate de apa Gârliştei! Ne echipăm şi luăm cu noi doar bagaje uşoare, şi ne pregătim de drum.

Părăsim satul Gârlişte pe punct roşu ce merge pe malul stâng (drept hidrografic), şi urmăm cărarea în amonte pe lângă pârâul Gârlişte, între Dealul Stupilor şi Dealul Roşan.

Până în Poiana Periş poteca este lată, iar pe măsură ce intră în pădure, cărarea se îngustează şi grija cea mare trebuie s-o avem la confluenţa cu afluentul Valea Mare: acolo apare un nou marcaj, cruce galbenă, ce urcă versanţii spre Caraşova, însă noi facem dreapta, întrucât acesta este locul unde încep efectiv Cheile Gârliştei.

Cheile Gârliștei adăpostesc și specii rare de plante și animale, astfel, aici pot fi întâlnite vipere cu corn, salamandre sau lilieci de peșteră.

Începem frumosul treseu prin salbaticia acestor chei atât de speciale, în sir indian, pe cărarea strâmtă, ce urcă pe margini de stâncă, coboara pe malul apei, şi tot aşa.

Cheile ne poartă paşii pe sub arcadele malului drept al apei (stânga în sensul nostru de deplasare), prin zone de fost terasament.

La început cărarea e destul de lată și de bătatorită. Au crescut copaci și tot felul de plante agatatoare, e ca in jungla.

Terasamentul a căzut pradă vegetației iar poteca se strecoară printr-un hățis de nedescris. Păşim cu grijă căutând tot timpul locurile prin care să  avansăm mai usor.

Mai sus dăm de un tunel. Judecând după lungime şi înălţime, pare a fi fost destinat unei linii de cale ferată mai îngustă, unei mocăniţe.

Dincolo de tunel, incep ''Cheile cu poteci aproape inaccesibile'' - un sector de chei mult mai îngust şi mai sălbatic.

Trecem pe sub un tunel, urmat aproape imediat de o arcadă, un fel de poartă de intrare in chei.

După tunel e o grămadă mare de bolovani căzuţi de pe versanţi.

Poteca de pe marginea tunelului.

În stînga noastră sunt suprafete mari de grohotiş, iar poteca noastră continuă pe terasament.

Lăsăm în urmă tunelul, apoi depăşim şi arcada, unde poteca face un cot. De aici nu imi dau seama pe unde o lua trenul. Poteca se îngustează, apoi revine iaraşi la lăţimea dată de terasament, iar pereţii sunt parca mai abrupţi.

O privire înapoi.

Nenumăratele liane sporesc senzaţia de sălbăticie, aşa că nu ne miră deloc porţiunile unde stânca s-a surpat.

Pe măsură ce  cîștigăm înălțime, poteca se îngustează drastic și merge destul de amețitor pe marginea stăncii. Rîul e cam la 4-5 metri sub noi, iar în față poteca e ruptă. Trebuie facut un pas maaare de tot, și mare grijă cum te ți. Reusesc sa trec mult mai usor decit credeam.

Cobor pe malul apei pe pietrele instabile. Observ că se poate înainta chiar pe lîngă apă, pe o zonă calcaroasă de bolovani. 

Revenim în potecă care e la fel de ingustă.  Merg câteva zeci de metri și poteca se rupe iară. Trec cu greu de data asta, aproape în patru labe pentru că doar așa am găsit prize bune și de mînă și de picior.

Ne regrupăm, și dăm să plecăm mai departe, însă nu înainte să apără toată lumea.

Mai întâlnim vreo două pasaje mai dificile. Acolo unde prăbușirea e mai mare, s-au fixat lanțuri de care cei mai temători sau neputincioşi se pot ajuta.

 Ma prind de lanț, fac balansul, pun piciorul dar nu reusesc sa ma imping cum trebuie. Într-un final reusesc.

Dăm de altă ruptură, un perete aproape vertical, unde avem doi-trei paşi de căţărat.  Aici spiritul de echipă își spune cuvântul, căci mereu ne-am ajutat unii pe alții să trecem cu bine de micile obstacole. Cu încurajări și cu puterea exemplului, reuşim toţi să trecem. Mely se prinde cu o mână de lanț şi cu cealaltă mă trage. Repetă figura si cu restul din spatele meu. Fără ajutorul lui nu aş fi reuşit să urc.

Acolo unde cărarea devine foarte înclinată, devine și foarte alunecoasă, încît e necesară foarte multă atenție. 

Valea este împădurită de diferite specii de foioase, dar și de flori sau plante medicinale.

Ne continuăm drumul pe cararea plină de pietre umede şi pământ alunecos.

Am făcut pînă aici aproape două ore. Și oricum...intoarcerea nu o vom mai face tot pe aici. E important să găsesc poteca care să ne scoată din chei înainte de a ajunge la Anina. Astfel am ajunge mult mai repede la gara din Gârlişte.

Pe măsură ce înaintăm, ne apropiem de cotu mare unde cursul apei se schimbă spre vest. Apa formează cascade zgomotoase, iar cheile sunt mai impresionante.

Drumul străbate trene de grohotiș calcaros când pe lângă apă, când deasupra ei, având tot timpul în stânga sau dreapta abruptul calcaros, puternic împădurit.

Acolo unde poteca e  mai dificilă, coborâm pe malul apei.

Călcăm ca pe becuri, ne tinem de prizele din stanca, de tulpini de arbori, uneori si de pamant, ca sa putem trece pe acest drum dificil.

Drumul e foarte alunecos și trebuie să mergem cu un maxim de atenţie.

În timp ce poteca urcă și coboară, pășim cu grijă ținându-ne echilibrul pe țărm.

Aici începe un mic calvar, cărarea devine atât de înclinată și aluncoasă dacă este umedă, încât e necesar să-ti calculezi aproape fiecare pas. Curajul nu ne părăsește şi reușim să trecem cu bine și prin acest loc.

Surprizele nu s-au terminat încă: o altă surpare destul de alunecoasă unde picioarele refuză să găsească sprijin solid, dar cu încurajarea Alidei şi cu ambiţie, reuşim şi aici să trecem mai departe.

E necesar să-ți calculezi aproape fiecare pas mai ales în porțiunile în care mergi chiar pe margine de hău.

Treptat, poteca urcă faţă de albie, începe încet să se lăţească şi devine drum forestier. Încă vreo doi kilometri și ajungem la un podeț şi la o potecă pe care ne duce la calea ferată.

Încă suntem în inima cheilor Gârliștei, și am cam trecut deja de punctele dificile.

Gata, se mai domoleşte - cred că ne apropiem de iesirea din chei. Oare de câte ori am spus fraza asta ?  Si mereu cărarea urca la loc pe stâncă, iar cheile nu erau nici pe departe la final.

După muuultă vreme, excursia noastră prin chei se termină, iesim pe acest podeț. Nu stiam însă ce urmează mai departe așa că singura preocupare e să  găsim un loc unde să putem lua masa.

 Cheile mi s-au părut foarte lungi, poate și din cauza atenției de a călca bine pe cărarea alunecoasă de care ziceam mai devreme - acest lucru adunând multă oboseală psihică.

Ieșiți din chei, luăm o binemeritată pauză, mâncăm, stăm la glume, și stabilim ''planul de acțiune'' pentru mai departe. Nu zăbovim prea mult, şi plecăm din loc pentru că bătea și vântul, și nu mai avem decât vre-o oră jumătate-două de lumină.

Dacă ajungeți în Cheile Gârliștei trebuie să știți că pe traseu se va ivi chiar și calea ferată Oravița – Anina, „Semeringul Bănățean”, una dintre cele mai spectaculoase din țară, care străbate o porțiune bună pe lângă chei. Pornim mai departe pe calea ferată ce leagă Anina de Oraviţa, și dăm destul de repede de Tunelul Gârlişte, cam 1,5 kilometri  de la locul unde am făcut pauză, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate.

Aflaţi pe sub Culmea Polom (821 m), dăm în sfârşit de Tunelul Gârlişte, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate, iar dincolo de el, ajungem la Gara Gârlişte

Privire inapoi spre tunel.

Gara Gârlişte (700 m) marchează altitudinea maximă a feroviarei.

De la responsabilul de gară bucuros de turişti aflăm cum am putea ajunge mai repede în Gârlişte. Plecăm pe linia din dreapta doar câtiva zeci de metrii după care o părăsim spre dreapta.  Acesta ne duce pe malul stâng al Pârâului Gârlişte, pe poteci şi drumeaguri de căruţă printre Dealul Babei (523 m) şi Vârful Moghila (681 m). Drumurile din pajişte, la început destul de abrupte îşi mai potolesc panta când intră în pădure, pentru a se aplatiza complet abia cănd ajungem pe malul pârâului Valea Mare.

 Ajunși pe malul stâng al Pârâului Gârlişte, nu mai avem răbdare să ajungem la mașini pe la podeţul din Gârlişte  (aproximativ doi kilometri) și trecem prin albia râului, imediat la confluența cu Valea Mare. Prilej de puțină adrenalină, dar și de mult amuzament. Trecem fiecare, pe rând, în încurajările celorlalți.

Deşi ştim ce drum lung ne aşteaptă din Gârlişte până în Timișoara, plecăm de data prin Grădinari (puţin mai scurt), evitând astfel  Reșița, și ne bucurăm de încă o reuşită pe o vreme superbă de toamnă.
Ar fi bine sa vizitati aceste chei superbe primavara înainte să apară frunzele sau toamna după ce au cazut frunzele. E bine sa faceți excursia pe o vreme uscată pentru a evita porțiunile alunecoase.

Relive 'Cheile Garlistei'