Shopping la Inelet.

Satele care au păstrat tradițiile vii izolate în inima munților, un loc uitat de vreme, nu și de oameni. 

Marţi seara primesc, via facebook, o invitaţie de la Mely, pentru o drumeție la Ineleţ. Cum să zic eu ,,NU" la așa o provocare? Chiar dacă am mai fost aici. 
Din nou la Ineleţ, în căutarea aventurii şi a frumosului nealterat al naturii. Locul ăsta are ceva aparte! Venim aici la doar două luni de la ultima noastră incursiune cu bicicletele pe aceste cărări, însă de data asta fără biciclete. Zona este faimoasă pentru nenumaratele trasee amenajate aici cu diferite grade de dificultate perfecte pentru începători şi pentru cei experimentaţi în egală măsură. Am avut puține emoții în săptămâna în curs pentru ziua asta pentru că se anunțaseră ploi, dar până la urmă a fost o zi perfectă. Aici sătenii au organizat o mică piață cu surplusul din propriile gospodării, urmând ca noi să putem achizitiona diverse produse agricole, crescute local, departe de poluarea urbană și fără aditivi și chimicale. 
Ne-am bucurat, astfel, de o frumoasă dumeție de duminică, organizat de Asociatia Prietenii Naturii Banat, susținând astfel comunitatea locală.
La ora 11:00 ne-am întalnit la km 14 de Băile Herculane pe DN67, la pensiunea-Motel Dumbrava, loc de unde ne-am deplasat cu mașinile până în punctul de intrare în traseu. Am ajuns destul de repede şi se şi identifică uşor locul, pe stânga fiind o cotineaţă mică de adăpost (cred că acolo opresc şi autobuze sau ceva, deşi n-am văzut dar cică ar exista). 
Traseul a durat aproximativ 1,5 -2 ore din punctul în care ne-am lasat mașinile până la Şcoala din Ineleţ, loc în care am fost așteptați de câțiva localnici dornici să-și vândă produsele tradiționale obținute prin multă trudă.
După achiziționarea produselor ne-am mai plimbat în acest ținut fermecat unde timpul pare sa stea în loc și am admirat peisajul satului românesc de odinioară.
Ne-am întoars bucuroși de experiența unică trăită luând-ne rămas bun de la localnici și promițându-le că vom mai trece pe la ei.
Ineleţ este “un cătun uitat de vreme, nu şi de oameni”.
Povestea în imagini iar unele fotografii au descrieri, vizibile când puneți mouse-ul peste ele.

Ineleţ, cătunul din Munţii Cernei, unde se ajunge cu scara.

Aici puteți urmări filmul. Un film il ,,simti" cu adevarat doar la putin timp dupa vizionare.

Traseele care pornesc din acest defileu sunt de cele mai multe ori cotlonite, ascunse prin văi înguste şi umbroase, ori agăţate peste steiuri albe de calcar. Scările se află la o distanţă de aproximativ 20 de kilometri de Băile Herculane. La ele se ajunge de pe drumul naţional (DN67D), care leagă Băile Herculane de Baia de Aramă.

 Pe partea stângă sunt indicatoare cu trasee. La intrarea pe traseu găsim un panou și o cruce aninată într-un copac, dar mai ales o stație de autobuz, un fel de cocioabă de lemn în interiorul căreia se află o băncuţă. Aici se poate lăsa maşina, se trece podul şi se urmăreşte poteca. Parcarea propriuzisă nu este mare, mașinile se întind ca un tren pe marginea drumului. 

 Și acum mergem pe traseul către Ineleț. Avem o punte de traversat. Se coboară spre Cerna pe lângă cocioabă, apoi  urcam și iar urcăm și o sa dăm la scarițe. La Ineleţ se mai poate ajunge şi pe alte cărări care trec prin pădure, iar una dintre ele se află la km 14 de Băile Herculane. Se intră pe traseu chiar de la Motel Dumbrava, doar că acel traseu este mai lung, aproape dublu. Pe acolo am urcat cu BICICLETELE în urmă cu aproximativ două luni. Cel mai scurt și deosebit este cel care duce pe cele patru scări prinse de stîncă.

De cum începi a coborî spre punte, te întâmpină rugăciunea Tatăl Nostru scrisă pe o scândură lăcuită. Mai apoi, vor mai fi și alte binecuvântări creștine prinse pe copaci la vedere.

Nici nu am început bine traseul și deja avem prima panoramă. Ajungem la ruinele unei foste gospodării, unde a locuit (Ghițulică) un localnic al zonei care e plecat din călătoriile aceste lumi și acesta este semnul pe care îl vom urma.

Nici măcar până la scări nu este uşor de ajuns. În prima parte efortul este un pic mai mare. Cărarea începe să urce tare încă de la început, aşa că după doar 2-3 cotituri văd că deja am luat înălţime faţă de nivelul apei. Urcușul traversează Poiana lui Ghițulică și mai apoi se ajunge la Scările de lemn (La Cârlige). Este o potecă foarte evidentă, marcată foarte slab cu un triunghi roşu, dar nu ai cum să te pierzi.

Urmăm poteca care deși nu este un traseu lung, îți pune un pic mușchii în mișcare pe ceva pante mai abrupte, unde trebuie să te cațeri. În cam 10-12 minute am ajuns deja la scară.

Ajungem la patru randuri de scări lungi din lemn, de 8-10 metri fiecare, ce acoperă o înălțime de 40-50m luând în considerare și pragurile intermediare. De la drumul național, mers pe jos și urcând aceste scări se ajunge la Ineleț în aproximativ o oră și jumătate-două.

Locul se numește La Cârlige și cred că doar poveștile localnicilor ar putea scoate la iveală motivul denumirii, altul decât cel intuitiv. Am auzit sau am citit de-atâtea ori despre aceste scări încât puteam avea senzația că știu ce mă așteaptă, dar cu atât mai mult emoțiile creșteau pentru că în sfârșit... venise și rândul meu. Am parcurs acest frumos şi spectaculos traseu, cu peisaje care îți taie răsuflarea la fiecare pas până aici, iar acum urcăm scările lipite de peretele abrubt al muntelui, aproape vertical. De jos de aici nici măcar nu i se vede capătul. Cei cu rău de înălţime trebuie să se oprească aici.

Privesc în jos și parcă mi se moaie genunchii

Am trecut cu bine de prima scară si apoi am privit în sus. Îmi dau senzaţia că urcă spre cer, nu vezi până unde duc şi realizez că nu e doar o atracţie turistică, e calea de acces al unor oameni către casele lor dar și legătura cu civilizația, folosită de săteni destul de rar in ultimul timp, se urcă sau se coboară doar în caz de nevoie urgentă. Fac asta de când se ştiu şi nu-si imaginează cum ar fi altfel, cum nu-şi imaginează nici viata altundeva fără peticul de pământ lucrat cu trudă  la fel ca acu o 100 de ani, fără animalele care fac parte din familie şi fără locul ăsta unde le-a fost dat să se nască şi să se stingă.

 Urcus greu, periculos, dar obisnuit pentru localnici, format din patru segmente de scără din lemn, care urmăresc în detaliu forma peretelui calcaros, care nu este, evident, drept. Cel mai greu segment de scară de urcat este ultimul, deoarece se duce într-un unghi de 65-70°. Poate credeti ca ele au fost puse acolo pentru turiști. Vă garantez ca nu. Oamenii munților mergeau foarte mult la Baile Herculane, prin urmare și-au scurtat traseul, construind aceste scări pe care ne bucurăm și noi astăzi. 

Am urcat repede repejor și cu multe emoții pentru că scara aia nu îmi părea chiar cel mai sigur loc din lume.

Se termină totuşi destul de repede şi pe urmă continuăm poteca.

Traseul, dacă pot să îi spun aşa, este deosebit, nu seamănă cu altceva ce am mai făcut vreodată. Privesc spre malul celălalt al Văii Cernei. Văd și acolo o gospodărie din cătunul Dealul Poienii, iar mai în spate se văd ,,geanţurile” de calcare în spatele cărora se ascund ,,Crovurile”  de pe creştetul Munţilor Mehedinţi. Se vede că suntem într-o altă lume, o lume izolată, o lume unde te simţi foarte departe de tot ce cunoaştem noi. Multe lucruri au rămas pe aici încremenite în timp, printre ele şi peisajul calcaros atăt de arătos.

Nu uitati ca ne aflăm în munții Cernei și fiți atenți pe unde călcați, și evitați să căutați după pietre. Viperele se simt acsă peste tot, totuși și ele evită locurile fregventate de turiști fiindcă nu vor să fie deranjate

Banca pe care unii dintre noi ne-am odihnit după ce am urcat ,,Cârligele”, răsplata omului pentru curajul său.

Mai sus cărarea urcă la fel de tare, prin serpentine strânse, prin iarba veștejită a unei poieni de toamnă târzie. Urmăm poteca și la o ramificație apare pe un copac semnul acela de triunghi roşu foaaarte vag. Cu atenție mărită se face dreapta prin pădurea de fag.

La un moment dat ajungem la o poartă de lemn de care animalele nu pot trece, noi o deschidem, o închidem după noi şi mergem mai departe.

Se urcă la biserica din Ineleț, se urmează poteca de prin stânga bisericii și mai apoi marcajele punct roșu respectiv galben.

Traseul către Ineleț arată cam așa. Cocoţat în vârf de munte, într-un peisaj în care am senzaţia că sunt aproape de cer.

Toată atenția se îndreptă doar către munte. Ce sa zic, realitatea nu are nici o legătură cu ce pozez eu aici. Peisajul se schimbă la fiecare pas pe care-l urcăm, iar fiecare colțișor are frumusețea lui. Din mijlocul poienii, Valea Cernei ni se arată în toată splendoare ei.

Chiar pe această culme înierbată ajungem la o troiţă sub forma unei cruci cu multe braţe, unde găsim masă cu băncuţe frumos aşezată. De cealaltă parte a muntelui pe care urcăm se zărește Cracul unde este si catunul Scarisoara iar mai departe se adânceşte Valea Iuta, iar dincolo de ea e cracul pe care se văd risipite casele din catunul Ţaţu.

În timp ce urcăm apar pe rând spre amontele văii Cernei, şirul de creste calcaroase de pe versantul stâng, dinţi de piatră numiţi ,,geanţuri”: Geanţul Ţăranului, Geanţul Arşasca de sub Varful lui Stan:

 Pășunile au fost cosite și din rodul lor s-au făcut căpițe mari de fân.

Cărarea ne scoate repede în poiana cu livadă în capătul căreia se află bisericuţa din Scarişoara. Satele Scărişoara şi Ineleţ se găsesc la înălțimi sub 1000 m altitudine. Nu au curent electric, drumuri, maşini sau orice alt lux al modernismului.

Într-un final urcuşul se termină şi poteca continuă prin locuri mult mai primitoare. După fix o oră de la scara de lemn, am ajuns în Scărişoara, la biserică.

Biserica este o construcţie modestă de mici dimensiuni, asemănătoare mai mult unui schit” care apartine cătunelor: Ineleț, Scărișoara și Țațu. În stânga, la o distanţă de câteva sute de metri, se află şcoala primară din Ineleţ în interiorul căreia se desfasoara shoppingul.

Cam în 12-15 minute am şi ajuns la şcoală. 

Aici totul este muncă, oamenii cresc animale, au livezi, pășuni, cultivă cartofi, porumb și legume în grădini unde pământul are o înclinare care să permită munca. În portul localnicilor se pot remarca şi elemente tradiționale mai mereu prezente: traista sau ranița și toporul care descriu foarte mult din preocupările oamenilor pe munte: traista pentru merinde și pentru a strânge fructe, ciuperci etc., iar toporul pentru diverse îndeletniciri: reparare garduri, curățarea pășunii de mărăcini etc.

Scoala primară unde elevii îşi făceau lecţiile la lumina lumânării, asta pentru că la Ineleţ nu este curent electric. Acum însă când şcoala este dotată cu panouri fotovoltaice care asigură necesarul de curent și de lumină, nu mai există nici un elev care să învețe aici, ne-a spus unul dintre localnici. Astfel de panouri fotovoltaice au mai fost montate şi pe casele unor săteni din Ineleţ, dar şi în cimitirul din curtea bisericii.

În fiecare an se face shoping la Ineleț. Localnicii iși pun la vînzare ce au mai bun! Brânză, caș, ciuperci murate, carne.

Ne pregătim aicea să luăm o masă copioasă oferită de localnici. Dacă vei ajunge în această zonă, vei vedea că oamenii sunt foarte receptivi, primitori și simpli, oferindu-ți tot ce au ei mai bun.

Poza de grup

În Ineleţ casele sunt răsfirate, fiecare pe câte o colină.

Am pornit spre Cracul Mare urmând de aici marcajele de maraton (punct roșu) și semimaraton (punct galben). Din poteca ce ne poartă pe curbă de nivel se desprind alte poteci ce duc departe la câte o gospodărie.

Poteca este una cât se poate pitorească cu multe suişuri şi coborâşuri, dar accesibilă oricui.

Locurile sunt pitorești și ai vederi ample spre munții Mehedinți cu sălbaticele sale abrupturi. Marcajul ne poartă în suișuri și coborâșuri ușoare prin pădure, printre pășuni și livezi sau chiar combinații, în dreapta pădurea iar în stânga livada. 

Pădurea pare neatinsă în jurul gospodăriilor, fără urme de defrișări, semn că oamenii folosesc exact cât au nevoie, doar natura ce mai culcă la pămant cate un copac.

Din potecă se văd gospodăriile, iar casele apar din senin.  Nu-mi dau seama unde începe și unde se termină un cătun. 

Drumul coboară până în valea Prisăcinei la altitudinea de 640m ca apoi să urmeze firul văii în amonte, în urcuș ușor până în satul Prisăcina la altitudinea de 830m, insă noi nu mergem intr-acolo, aici umează coborârea nostră spre Valea Cernei.

Continuăm pe poteca din stânga, o coborâre abruptă de aproape 3km și 800m altitudine până în Valea Cernei, care ne trece si pe lângă niște gospodării ale sătenilor.

Pe o poteca bolovănoasă lăsăm în dreapta și stânga noastră ultimele gospodării din cătun cu căpițe frumos aranjate, cu pășuni cosite milimetric.

Zăbovind asupra naturii.

Loc de odihnă după urcuş, în cazul nostru a fost pe coborâre.

Se aud un ,,wow" prelungit de la  câteva persoane - gata, stiu că am ajuns la punctul de belvedere.

Desigur ne oprim pentru poze. Poze peste poze. Peisaje... Aer curat si tare... 

În prim-plan, Munţii Mehedinţi

 

Una dintre cele mai frumoase puncre de belvedere este amenajat la 0,1 km de poteca principală, şi vă puteţi aseza la masă şi admira privelistea de la balcon (e si popas)

Acest cățel s-a luat după noi din Ineleț și ne-a condus pănă in Valea Cernei.

Acolo unde-i un fir de apă sunt și jgheaburi pentru animale și deseori câte o cană atârnată pentru trecători.

Traversăm puntea inapoi pe Valea Cernei intr-o altă locație decât am plecat.

Ajunși în Valea Cernei încheiem încă o tură în cătunele din munții Cernei, o tură frumoasă chiar dacă a fost obositoare, 9,7 km - când sus, când jos, 6 h de mers cu tot cu pauze, admirat, shopping și mâncat.

Nu știu dacă a avut cineva răbdare să urmărească toate pozele sau să citească până la capăt dar am fost acolo şi a fost o zi de neuitat, mi-a plăcut. 

De ce ar trebui să te osteneşti şi să urci treptele până-n Ineleţ?  Pur si simplu, vei urca spre aventura vieţii tale, la capătul căreia vei descoperi cheia marelui mister al existenţei.

 Cărări frumoase tuturor!

Aici se poate vedea traseul pe care l-am parcurs.