Pe cărări de munte, prin foștnet de frunze
Toamna, bicicleta și câinii: Aventură MTB în Poiana Ruscă
Pe 4 noiembrie 2017, am pornit de dimineață cu două mașini spre o nouă aventură în Munții Poiana Ruscă, un masiv care vine mereu cu alte provocări față de o plimbare obișnuită prin parc sau pădure. Toamna s-a instalat deja cu toate forțele, iar pentru noi bicicleta rămâne o prioritate, fie că o folosim zilnic ca mijloc de transport, fie că așteptăm weekendul pentru o ieșire montană. De data aceasta am vrut să urcăm pe rute complet noi, pe care nu am mai fost. Recent, am mai vizitat partea hunedoreană a acestor munți, când am traversat de la Rușchița la Gura Bordului cu intenția de a ajunge pe Lunca Cernii, Negoiu și Rusca Montană. Atunci însă, fiindcă în această perioadă a anului ziua este tot mai scurtă și orele de lumină sunt puține, am fost nevoiți să scurtăm traseul de la Gura Bordului pe la Dosul Odăilor și să coborâm direct pe Valea Rusca.
Acum planul a fost diferit: am pornit spre Preveciori și apoi spre Negoiu, atacând muntele dinspre Băuțari. Am condus mașinile doar până în Voislova, un sat aflat la 9 kilometri după ce treci de Oțelu Roșu. Acolo am parcat, ne-am echipat și am pornit în șir indian pe biciclete, rulând pe drumul național 68 până în Băuțari. Din acest punct a început aventura adevărată. Pedalarea de toamnă pe munte cere o tehnică aparte și mare atenție la frunze. Pe cât sunt de frumoase în poze, pe atât sunt de periculoase pe traseu: sub ele se pot ascunde oricând bolovani, crengi sau capcane, iar roțile își pierd aderența rapid, mai ales dacă solul este ud.
Cu un mic efort, am urcat în pantă susținută spre culmile Munților Poiana Ruscă până pe Vârful Cioaca cu Viezuri, la 1026 de metri altitudine. Acesta este locul unde se ascunde cătunul Preveciori. Cum nu am parcurs acest itinerariul singur, merită să ne prezentăm întreaga echipă de șapte oameni care a înfruntat traseul: eu (Marcel), Cristi (băiatul meu), Daciana, Meleag, Bogdi, Ion și Gheorghiță. Despre acest sat și despre izolarea lui aflasem complet întâmplător, urmărind un documentar pe YouTube, iar realitatea din teren ne-a confirmat imaginile. Am găsit sus o așezare uitată de lume, părăsită de majoritatea localnicilor cu mulți ani în urmă. L-am întâlnit și pe nea Gheorghe, singurul locuitor care a mai rămas să trăiască aici. Ca un detaliu interesant, deși satul Preveciori se află în județul Caraș-Severin, conform wikipedia localitatea nu face parte din Banatul istoric. A fost o experiență de neuitat și vă invit să parcurgem împreună, prin intermediul cadrelor surprinse, acest itinerariul deosebit dintr-o superbă zi de noiembrie.
Frunzele ruginii au acoperit complet pământul, iar crengile golașe ale copacilor se profilează pe cerul albastru și senin, semn că toamna s-a instalat pe deplin peste dealurile din Preveciori.
Dimineața rece de noiembrie ne-a prins pe marginea drumului, cu mașinile încărcate și bicicletele aliniate pe suporturi, gata de acțiune.
Odată ajunși în Voislova, am descărcat bicicletele în parcarea improvizată din fața unui magazin sătesc și am dat peste prima problemă: o pană descoperită încă de acasă, care a cerut o rezolvare rapidă înainte de start. Ne-am strâns echipamentul, ne-am asigurat că avem toate proviziile necesare luate de la birtul din sat și ne-am pregătit de drum sub un soare anemic, care promitea totuși să urce termometrele spre un confortabil 11 grade.
Am intrat în ritm direct pe asfaltul drumului național, trecând repede pe lângă indicatorul de intrare în Vama Marga. Chiar dacă soarele bătea din față, aerul tăios al dimineții ne-a amorțit rapid degetele și ne-a înghețat vârful nasului în timp ce avansam grupați către Băuțari.
Odată ajunși în Băuțari, am tras bicicletele pe marginea drumului, sprijinite de gardul unei clădiri din sat. Știam că nea Gheorghe trăiește complet izolat acolo sus, așa că am pus mână de la mână, am strâns bani și am intrat în magazinul local pentru a-i cumpăra alimente și câteva lucruri de strictă necesitate pe care muntele nu i le poate oferi.
După ce am traversat comuna Băuțari, am părăsit drumul principal și am cotit la stânga spre Cornișor, o zonă cunoscută în trecut sub denumirea sugestivă de „Strâmba”.
Indicatorul albastru ne-a confirmat direcția spre Cornișoru în timp ce părăseam drumul național întins. Tot ce pedalasem până în acest punct a fost doar o simplă acomodare și o încălzire ușoară pentru ceea ce avea să urmeze.
Am lăsat în urmă șoseaua principală și am intrat pe această ramificație, pregătind transmisiile bicicletelor pentru panta ce urma să se înăsprească odată cu ieșirea definitivă din sat. Chiar de la ieșirea de pe drumul național, am remarcat marcajul bandă roșie, aplicat vizibil pe stâlpi și copaci. Acest semn turistic ne-a confirmat că ne aflăm pe ruta corectă spre Negoiu, însoțindu-ne fidel de-a lungul întregii ascensiuni.
Drumul asfaltat continuă pe o porțiune îngustă, traversând un podeț vechi de beton peste un râu de munte.
Pe măsură ce înaintăm în șir indian, peisajul rural se transformă treptat, lăsând la vedere versanții domoli decorați cu căpițe tradiționale de fân, specifice gospodăriilor de la poalele munților.
Pe măsură ce înaintăm prin sat, trecem pe lângă gospodării pitorești, așezate chiar la buza dealului, unde un leagăn din curte amintește de viața liniștită de la munte.
Suntem chiar la capătul satului, unde drumul bun de pământ urmărește fidel cursul apei. Aici, chiar la intrarea în vale, pe drumul forestier bun, este locul unde am lăsat mașinile și am început traseul propriu-zis pe biciclete
Înaintăm liniștit în lungul pârâului, bucurându-ne de porțiunea plată și de ritmul constant, știind că adevărata urcare spre creastă se mai lasă puțin așteptată.
Zona este încă lejeră, plată și perfectă pentru a ne găsi ritmul de pedalat, oferindu-ne un ultim moment de relaxare înainte ca valea să se îngusteze și poteca să o ia brusc în sus spre culmi.
Pârâul de munte ne însoțește îndeaproape, clipocind printre pietre și maluri acoperite de un strat gros de frunze ruginite. Lumina soarelui străpunge ici-colo coronamentul rarit al copacilor, reflectându-se sclipitor în apa curată și aducând un plus de farmec atmosferei reci de noiembrie de-a lungul văii.
Pe măsură ce înaintăm, valea începe să se deschidă ușor, lăsând la vedere pante domoale năpădite de ierburi uscate și tufe specifice sfârșitului de toamnă.
După ce am parcurs o bucată bunicică de aproape 2 kilometri prin vale, am atins intersecția cu un vad de apă. Din acest punct, drumul a părăsit definitiv firul văii, cotind la stânga, și a început să muște serios din versant printr-o serie lungă de serpentine strânse și solicitante până în Dealul Pietrei.
Drumul noroios acoperit de frunze o ia înainte prin albia pârâului, flancat de versanți abrupți și păduri dese, însă de data aceasta nu urcăm pe aici. Lăsăm această variantă sălbatică de traseu ca posibilitate pentru o aventură viitoare și ne concentrăm pe ruta stabilită.
Orientarea nu ne pune deloc probleme: din Băuțari am ținut strâns firul văii până la această bifurcație clară în pădure. Aici părăsim albia pârâului și cotim hotărât spre stânga, punct din care drumul începe să se desprindă de vale și să atace direct versantul.
Urcușul începe domol și plăcut pe drumul de pământ, însă devine treptat tot mai aspru pe măsură ce înaintăm.
Panta ne-a tăiat rapid respirația și ne-a încălzit atât de tare, încât pe această primă porțiune de urcuș am fost obligați să ne oprim pentru a mai da jos din hainele groase de dimineață.
A fost un urcuș pe care abia îl urcai pe jos în mod normal, dar să mai împingi și de bicicletă până sus, luptându-te cu gravitația și oboseala, a fost un adevărat test pentru mușchi.
Drumul forestier sapă adânc în versantul muntelui, oferind o perspectivă spectaculoasă asupra văii adânci din dreapta noastră.
Traseul continuă să șeruiască printre copacii rariți de toamnă, urmărind curba de nivel pe o porțiune unde, deși panta rămâne solicitantă, pământul bătătorit ne lasă să ne regăsim parțial ritmul.
Un moment perfect de respiro în care să admirăm măreția Munților Poiana Ruscă. Privirea ni s-a deschis brusc deasupra crestelor, lăsând în urmă desișul pădurii pentru o panoramă de poveste.
Panta a început să se mai domolească, iar drumul ne-a scos într-o zonă mai deschisă, mărginită de garduri vechi și mesteceni tineri cu frunze aurii.
Sub cerul senin, poteca bătătorită și acoperită ușor cu frunziș ne-a dat în sfârșit ocazia să urcăm din nou în șa și să pedalăm mai relaxați, lăsând în urmă efortul intens al primelor serpentine.
Ieșirea în culme ne-a oferit o binevenită porțiune de relaxare, unde am putut să ne tragem sufletul și să admirăm panorame superbe care s-au deschis spectaculos spre Munții Țarcu sau chiar spre vârfurile îndepărtate din Munții Retezat. Culorile calde ale toamnei se întindeau cât vedeai cu ochii peste văi, justificând pe deplin fiecare strop de sudoare de pe urcare.
Drumul de creastă ne-a scos într-o zonă complet deschisă, unde am profitat de terenul plat pentru o scurtă regrupare. Ne-am tras sufletul preț de câteva clipe, împrăștiați de-a lungul potecii bătătorite, înainte de a relua pedalarea spre inima cătunului.
Am ajuns în sfârșit la primul sălaș părăsit, o casă veche de lemn cu pridvor albastru și acoperiș de tablă, mărturie a vremurilor în care locul era plin de viață. Lângă ea se ridică și câteva clădiri noi, deocamdată nelocuite. A fost punctul perfect unde să ne oprim, să bem apă, să mâncăm câte un fruct sau un baton cu cereale și să discutăm primele impresii despre această urcare solicitantă.
Drumul coboară ușor într-o șa adâncă a muntelui, flancat de vegetație uscată și păduri de foioase, pentru ca apoi să urce abrupt pe versantul opus, trecând prin apropierea unui pilon cu releu de telefonie mobilă și panouri solare pe care îl lăsăm în stânga noastră. Ne continuăm înaintarea în șir indian, pregătindu-ne psihic pentru ultima rampă dificilă dinaintea intrării propriu-zise în așezare.
Am mai avut de înfruntat un ultim vârf îmbrăcat în tufe dese de ferigă uscată, dar efortul ne-a fost răsplătit imediat. A urmat o coborâre superbă și rapidă pe un drum înierbat care ne-a purtat direct către primele gospodării ascunse din cătunul Preveciori.
După aproape 3 ore de pedalat și împins bicicletele, am ieșit în sfârșit pe culmile deschise ale Munților Poiana Ruscă. Ne-am adunat cu toții într-o poiană luminoasă, unde pământul era complet acoperit de un covor gros de frunze uscate, savurând momentul în care efortul intens al urcării s-a transformat în satisfacția de a fi ajuns sus.
Pe creastă am dat peste un fag secular impunător, cu trunchiul gros îmbrăcat în mușchi și crengi masive desfrunzite care se întindeau spre cerul plumburiu.
Am intrat pe drumul de culme adâncit în iarbă, unde am putut pedala din nou în linie dreaptă, ghidați de șleaurile acoperite parțial de frunziș.
Pădurea rară de pe margini ne lăsa să vedem cerul, în timp ce roțile foșneau ritmic prin stratul gros de frunze uscate, ducându-ne tot mai aproape de gospodăriile din Preveciori.
Drumul devine mult mai ușor, iar în față ni se deschid poieni aproape netede, cu case împrăștiate, ascunse și uitate de lume. După un timp, zărim primele capre care pasc liniștite pe coamele dealurilor, semnul clar și salvator că am ajuns foarte aproape de vatra cătunului.
Chiar la intrarea în sat ne întâmpină un câine, dragul de el, tare bucuros să ne vadă și care nu se mai dezlipește de noi. Se comportă de parcă ne-ar fi pierdut cândva și abia acum ne-a regăsit, cerșind mângâieri printre roțile bicicletelor. Este deja pentru a nu știu câta oară când ni se întâmplă acest lucru, în special prin turele noastre de munte unde patrupezii devin instant ghizi și prieteni de drum.
De pe această culme deschisă, privirea ne este atrasă de prima casă bătrânească a cătunului, cu acoperiș de șindrilă tocit de vreme, ce se ascunde discret într-o vale adâncită, înconjurată de pomi fructiferi golași și de păduri nesfârșite.
Îl găsim pe Gheorghe Dăbucean, singurul locuitor al Preveciorului, venind dinspre o casă, exact din locul în care zărisem mai devreme caprele. Ne-a întâmpinat cu simplitatea specifică oamenilor de la munte, bucuros de oaspeți în acest colț izolat unde liniștea este întreruptă doar de animalele din gospodărie.
Ne îndreptăm către dumnealui, iar prima reacție a fost să se prezinte și să dea mâna cu noi, primindu-ne cu multă căldură. Ne-a îndrumat imediat să mergem înainte către casa unde locuiește, asigurându-ne că vine și el din urmă, dar într-un ritm ceva mai încet, în timp ce își mâna liniștit caprele pe potecă.
Am urmat îndrumările lui nea Gheorghe și am început să pedalăm încet pe poteca acoperită de frunze, urcând dealul de-a lungul unui gard vechi din împletitură de lemn.
Înaintăm în șir indian printre pomii desfrunziți, îndreptându-ne spre gospodăria ascunsă dincolo de creastă, curioși să descoperim vatra unde își duce traiul singurul locuitor al acestui cătun.
Am trecut prin poarta larg deschisă a țarcului și am intrat în perimetrul gospodăriei, trecând pe lângă două căpițe mari de fân strânse pentru iarnă.
Eu sunt ultimul care trece de poarta de lemn a țarcului, închizând rândurile echipei pe platoul gospodăriei.
După ce trecem de un gard și coborâm spre o clădire de cărămidă construită cu mulți ani în urmă, ne oprim pe platoul ierbos și așteptăm ca domnul Gheorghe să vină din urmă. Câinele continuă să patruleze voios în jurul nostru, în timp ce noi profităm de momentele de răgaz pentru a admira versanții împăduriți care înconjoară această gospodărie izolată.
Chiar lângă gardul ce mărginește proprietatea, găsim un loc de veci simplu unde își dorm somnul de veci membri ai familiei Dăbucean.
Mormintele sunt împrejmuite de garduri vechi de lemn, iar crucea din fier, protejată de o boltă metalică simplă, privește direct spre drumul șerpuit ce coboară în vale. Acest mic cimitir de familie, așezat chiar în buza pantei, vorbește în tăcere despre o viață întreagă petrecută în asprimea și frumusețea acestor culmi.
Din buza dealului, gospodăria lui nea Gheorghe se dezvăluie în toată simplitatea ei pitorească, cu căsuțe și anexe bătrânești împrăștiate printre pomi fructiferi golași. Acoperișurile din șindrilă înnerită de vreme și tablă ruginită par integrate perfect în acest peisaj de toamnă târzie.
Împărțiți pe lungimea pantei, coborâm încet pe lângă biciclete spre inima gospodăriei, lăsându-ne ghidați de poteca ce șeruiește pe lângă țarcul de lemn.
Ajungem chiar în fața anexelor bătrânești, ridicate trainic pe temelii de piatră de munte și bârne groase de lemn. Pe lângă casă se mai găsesc și alte anexe, cum ar fi grajduri sau mai multe sălașe, toate încărcate de unelte gospodărești, harnașamente și obiecte vechi sprijinite de pereți, mărturii clare ale traiului de zi cu zi în acest cătun izolat.
Aici a urmat o pauză mai lungă în care am luat prânzul, așezați pe banca din fața casei. Ne-a primit cu inima deschisă, arătându-ne cu o bucurie de nedescris tot ceea ce avea în gospodăria la care lucra: vaca, caprele, calul și, bineînțeles, mica lui căsuță în care dormea. În timp ce mâncam, ne-a povestit despre Preveciori și despre pățaniile dumnealui, dar mai ales despre iarna grea, când rămâne complet singur și când durează chiar și trei luni până se întâlnește cu vreun om. Preocupat să nu ne fie frig, ne-a invitat în casă pentru a vedea unde își petrece timpul și pentru a-l ajuta să aducă câteva pături, ca să nu stăm direct pe scândura rece a băncii unde ne instalasem deja.
Un foc mic de vreascuri a început să trosnească în curte, ridicând un fuior subțire de fum albăstrui în aerul rece de noiembrie. Îl urmărim pe nea Gheorghe cum pășește agale prin bătătură, sprijinit în bastoane și însoțit fidel de câine.
Ajungem chiar în fața căsuței lui nea Gheorghe, o construcție trainică din cărămidă arsă, acoperită cu tablă ruginită de vreme. În jurul micii locuințe sunt orânduite simplu diverse unelte și obiecte necesare traiului zilnic, de la butoaie de plastic și mese vechi de lemn, până la bucăți de tablă sprijinite de pereți, totul integrat perfect în atmosfera aspră a muntelui.
Ne-am așezat cu toții la masa lungă de lemn din curte, profitând din plin de pauza de prânz și de poveștile captivante ale gazdei noastre. Nea Gheorghe a rămas în picioare la capătul băncii, depănând amintiri cu gesturi largi și explicându-ne cum decurge viața la înălțime în timpul iernilor lungi, în timp ce noi ascultam fascinați.
În timp ce noi ne prăjim cârnațul la jar – și îmi plouă-n gură numai când mă gândesc cât de bun este după o jumătate de zi de colindat pe coclauri –, domnul Gheorghe Dăbucean ne povestește cum a fost atacat de 16 lupi și cum a reușit să scape cu viață. Foarte bucuros de oaspeți, ne dă chiar și propriul cojoc și clăbăț pentru a le încerca și pentru a vedea cum este să trăiești în condiții vitrege, înfrățit cu natura.
Generozitatea lui nea Gheorghe nu a avut limite: voia să ne dăruiască tot ce avea el mai bun și ne-a invitat cu toată căldura să stăm la el dacă dorim să revenim în timpul verii pentru mai multe zile. Am strâns cu drag masa plină de bunătăți, lăsând pe bancă păturile groase pe care ni le întinsese ca să nu ne țină de urât lemnul rece, profund impresionați de ospitalitatea unui om care, deși nu are aproape nimic, oferă totul.
Înainte de a ne lua rămas-bun, aruncăm o ultimă privire de jur împrejur peste întreaga gospodărie și facem câteva poze care să păstreze viu acest colț de lume. Căsuța din cărămidă arsă, cu acoperișul ei masiv din tablă mâncată de rugină și anexele din bârne sprijinite cu proptele improvizate, rămâne în urmă ca un simbol al dârzeniei în fața iernilor lungi ce vor veni.
O privire din unghiul opus ne arată cum locuința din cărămidă este ridicată ingenios chiar pe buza pantei, având la bază o pivniță adâncă din piatră de munte.
Dincolo de curte, trecem pe lângă vechile adăposturi, unde acoperișurile din șindrilă crăpată sunt peticite pe alocuri cu bucăți de tablă. În spatele unui sălaș mă latră un câine și mă apropii, dar nu foarte mult, pentru că nu știu cât de bine e legat, preferând să păstrez o distanță sigură înainte de a ne lua rămas-bun definitiv de la gospodărie.
Ne strecurăm pe poteca îngustă dintre sălașele vechi de lemn, cu spatele asigurat de crengile întortocheate ale unui pom bătrân. Câinele alb de pază stă neclintit în șezut chiar lângă nuc, urmărindu-ne vigilent cu privirea în timp ce ne îndepărtăm încet de gospodărie și lăsăm în urmă ultimele construcții din bârne crăpate ale cătunului.
Bicicletele noastre se odihnesc aliniate la umbra pomilor bătrâni, sprijinite pe dâmbul înierbat de lângă o căruță veche de lemn, până ce noi mâncăm și bem câte o bere. Un moment de răgaz în decorul liniștit al gospodăriei înainte de a porni spre Negoiu.
La finalul vizitei noastre, ne luăm rămas-bun de la nea Gheorghe și el de la noi, lăsându-l în pragul curții lui, sprijinit în baston. Schimbăm ultimele strângeri de mână și urări de bine, profund impresionați de întâlnirea cu singurul om din Preveciori, în timp ce ne pregătim să încălecăm din nou pe biciclete pentru restul traseului
A venit timpul să plecăm. Am mai fi stat noi, dar mai avem cale lungă și riscăm să ne prindă noaptea pe dealuri. Încălecăm pe biciclete și începem să urcăm în șir indian panta înierbată de la ieșirea din curte, aruncând o ultimă privire în urmă, în timp ce cerul plumburiu de toamnă ne reamintește că orele de lumină sunt numărate.
„Înaintează cu greu.” Mai facem o fotografie cu nea Gheorghe care ne salută din curte, cu bastonul ridicat, de lângă masa unde am împărțit prânzul. Apoi, așa cum îi șade bine călătorului, pornim iar la drum către Negoiu, iar de acolo spre Rusca Montană, lăsând în urmă acest loc de poveste și intrând din nou în ritmul alert al pedalării.
Mai departe am avut o scurtă porțiune comună cu cea de la venire, dar la un moment dat drumul se bifurcă și trecem chiar pe lângă releul de telefonie.
Norii spectaculoși, amestecați cu pete de cer albastru, se adună deasupra copacilor golași în timp ce avansăm în ritm susținut, lăsând definitiv în urmă liniștea cătunului.
Câinele cel prietenos s-a luat după noi și continuă să alerge vesel pe lângă roțile noastre prin covorul gros de frunze, în timp ce ne croim drumul printre trunchiurile înalte ale pădurii rare de pe creastă.
Drumul urmează fidel linia crestei, flancat de gardul lung de lemn, în timp ce menținem o viteză constantă și ne concentrăm pe traseul ce se întinde clar în fața noastră.
Pedalăm în ritm susținut pe fâșia înierbată acoperită de frunze, profitând de vizibilitatea bună și de configurația avantajoasă a terenului.
Ajungem în dreptul releului de telefonie, pe care îl lăsăm în partea dreaptă, chiar la marginea pădurii. Trecem pe lângă mica construcție tehnică din beton și structura metalică a pilonului, în timp ce poteca acoperită de un strat gros de frunze uscate ne poartă mai departe sub coronamentul copacilor, într-o atmosferă tot mai umbrită de norii grei de toamnă.
De aici, traseul o ia mai la vale, trecând pe lângă pilonul înalt al releului vopsit în alb și roșu, care se profilează clar pe fundalul cerului. Întâlnim o singură bifurcație la dreapta ce duce către niște case, însă noi ne menținem pe drumul forestier principal; acesta ne scoate curând într-o superbă poiană deschisă, unde găsim cabana celui care a fost Walter Franck.

Am ales să apucăm pe drumul la dreapta, o variantă mult mai greu vizibilă din cauză că nu prea mai este umblată de localnici sau turiști. Poteca aproape dispare sub covorul dens de frunze și crengi căzute, obligându-ne să ne croim calea cu atenție printre trunchiurile copacilor și să trecem cu bicicletele pe sus peste obstacolele lăsate de natură.
Pe acest drum neumblat dăm peste o altă surpriză: un gard vechi de lemn închis chiar în calea noastră, ce pare să delimiteze o proprietate sau o fostă pășune. Ne oprim din nou și căutăm o modalitate de a trece, strecurându-ne cu grijă printre bârnele de lemn și frunzele uscate, în timp ce lumina slabă ce străpunge norii ne avertizează că trebuie să ne grăbim.
După ce depășim și acest obstacol, poteca se lărgește din nou, deși rămâne complet ascunsă sub un covor dens de frunze arămii. Continuăm coborârea în viteză, în șir indian, lăsându-ne purtați de configurația drumului printre tufele de ferigă uscată și copacii rariți ai pădurii, în timp ce deasupra noastră cerul se deschide din nou în nuanțe frumoase de albastru și alb.
Drumul neumblat ne poartă pe lângă o altă gospodărie izolată, unde un gard vechi de lemn mărginește o panta acoperită de frunze ruginite. În partea de sus a dealului, printre pomii desfrunziți, încep să se zărească acoperișurile câtorva sălașe și căsuțe părăsite, mărturii ale vieții aspre de pe aceste creste.
Înaintăm pe acest drum de căruță acoperit de un strat foarte gros de frunze uscate, care ascunde complet solul. Linia potecii urmărește fidel un gard lung de lemn ce șerpuiește de-a lungul pantei, lăsând în partea de sus o ultimă șură cu acoperiș roșu, în timp ce în zare încep să se ghicească culmile estompate ale munților.
În fața noastră apare un alt gard închis de lemn care ne barează drumul, obligându-ne să ne oprim din nou pentru a găsi o cale de trecere. Pare o zonă complet blocată de crengi și copaci prăbușiți, ceea ce confirmă faptul că această variantă de traseu este complet părăsită și plină de surprize.
Drumul coboară și urcă către un șir de câteva căsuțe din lemn, cu porți ce trebuia să le deschidem și să le închidem în urma noastră pentru a ne putea continua înaintarea. Trecem chiar pe sub poarta masivă din bârne ce blochează calea, în timp ce gospodăriile părăsite cu acoperișuri de tablă roșie și șure din bârne crăpate ne privesc tăcute de pe panta acoperită de frunze.
După ce închidem ultima poartă, poteca înierbată continuă să coboare accentuat, șerpuind strâns pe lângă gardurile din nuiele împletite. Fiecare viraj ne cere maximum de atenție, deoarece covorul gros de frunze uscate ascunde capcanele solului.
Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase îmbrăcate în mușchi verde, flanchează această porțiune abruptă și neumblată, lăsând să se ghicească în partea de sus o ultimă bucată dintr-un gard de nuiele înainte ca poteca să ne poarte mai departe.
Trecem pe lângă un jgheab vechi din lemn, cioplit dintr-un singur trunchi de copac și acoperit parțial de mușchi, folosit probabil pentru adăparea animalelor.
Ne oprim pentru câteva clipe în dreptul acestui izvor captat într-un jgheab masiv de lemn. Înconjurat de un gard simplu de nuiele și acoperit parțial de mușchi verde, jgheabul este plin cu apă curată de munte și frunze căzute, oferind o imagine autentică.
Sperăm să putem găsi o continuare a acestui drum așa cum vedeam pe GPS, altfel vom fi nevoiți să ne întoarcem la drumul principal. Împingem cu greu bicicletele la deal pe panta abruptă acoperită de frunze, îndreptându-ne spre curtea interioară a gospodăriei părăsite. Drumul pare să treacă chiar printre casele de lemn și gardurile înalte din bârne împletite, transformând orientarea într-o adevărată provocare de explorare.
În ciuda atmosferei dezolante oferite de casele vechi și pustii, zona a rămas unul dintre locurile de poveste. Trecem pe lângă bârnele de lemn înnegrite de vreme ale vechilor grajduri și acoperișurile din tablă, înconjurați de garduri din bârne lungi, prinse cu sârmă, care par să închidă complet curtea.
Cățelul, sărăcuțul, s-a lipit de noi și nu mai reușim să scăpăm de el. Ne privește cuminte din spatele ulucilor, după ce s-a strecurat printre ultimele porți de lemn ale proprietăților părăsite, hotărât să ne însoțească în continuare pe poteca plină de frunze uscate. Devotamentul lui ne înduioșează, dar ne și îngrijorează puțin, știind cât de mult ne îndepărtăm de cătunul lui.
Cu greu te face să crezi că aici au trăit cândva suflete, iar acum este doar un loc părăsit. Gardurile lungi de lemn se succed unele după altele, închizând curțile și micile grajduri din bârne crăpate, peste care timpul s-a așternut nemilos.
Ne-am întors la drumul de creastă, pentru că pe acolo prin curți nu aveam nicio variantă de trecere. Lăsăm în urmă, sus pe deal, pilonul metalic al releului de telefonie și revenim cu toții în șa pe drumul forestier clar și bătătorit. Cățelul continuă să alerge neobosit pe iarbă, păstrând cadența cu noi, în timp ce coborâm în viteză de-a lungul pădurii de fagi, bucuroși că am recăpătat un ritm bun de rulare.
Peisajul se deschide din nou spectaculos asupra poienilor largi și a dealurilor domoale din jur.
Drumul ne-a adus într-o superbă poiană! Aici găsim cabana cu nr. 16, a celui care a fost Walter Franck, șef al Ocolului Silvic Rusca Montană pe parcursul a trei decenii, fiind cel care a făcut toate demersurile pentru includerea pădurilor din această zonă în situl Natura 2000 Rusca Montană. Construcția din bârne întunecate, cu acoperișul său țuguiat de tablă roșie, este străjuită simetric de brazi înalți și verzi, fiind complet protejată de un gard solid din lemn. Cățelul cel fidel a ajuns și el odată cu noi, inspectând curios curtea, în timp ce noi descălecăm pentru a admira clădirea.
O privire înapoi ne dezvăluie profilul culmii line pe care abia am parcurs-o, cu pilonul zvelt al releului de telefonie ce se ridică discret deasupra coronamentului de fagi golași. Poiana largă din prim-plan se îmbină frumos cu versanții ondulați și îmbrăcați în nuanțe calde de toamnă târzie, oferind o perspectivă liniștitoare și clară asupra întregului drum parcurs până la cabană.
Aruncăm o privire mai de aproape spre cabana cu obloane roșii și spre scărița din lemn construită ingenios pentru trecerea gardului, după care plecăm mai departe. Lăsăm în urmă acest refugiu liniștit și ocrotit din inima pădurii, pregătindu-ne echipamentul pentru coborârea lungă ce ne așteaptă.
Mai departe coborârile au alternat cu urcări scurte, trecând pe lângă vreo două sălașe și prin locuri de poveste.
Drumul forestier larg este complet acoperit de un covor spectaculos și dens de frunze arămii, formând un adevărat tunel printre trunchiurile înalte ale fagilor bătrâni.
O scurtă ieșire din pădure ne oferă o ultimă perspectivă largă asupra culmii pe care am lăsat-o în urmă. Privind înapoi din poiana acoperită cu iarbă uscată și mușuroaie de pământ, se distinge clar pilonul subțire al releului ce domină linia orizontului de deasupra pădurilor.

Drumul este destul de greu de urmărit din cauza covorului gros de frunze uscate care ascunde complet poteca, dar avem marcajul turistic cu bandă roșie de pe trunchiurile copacilor care ne confirmă că mergem în direcția bună.
Avansăm cu atenție în șir indian prin mijlocul pădurii adânci de fagi, abordând pantele ușor ondulate cu ochii ațintiți pe semnele vopsite ce ne ghidează în siguranță de-a lungul crestei.
Ușor ajungem la o gospodărie de unde drumul pare mai umblat. Trecem pe lângă pajiștile largi și pomii fructiferi golași care înconjoară bătrânele sălașe din lemn, observând cum șleaurile clare de căruță încep să reapară pe dâmbul înierbat.
Prezența acestor construcții răsfirate și a unei căpițe de fân în depărtare ne dă siguranța că ne apropiem de zone mai accesibile ale masivului
.
Covorul gros de frunze uscate umple întreaga albie a potecii, făcând coborârea tehnică, în timp ce peisajul se strecoară printre mestecenii subțiri și lăstărișul des de pe margini.
Ieșim din nou într-o zonă complet deschisă, unde drumul forestier devine mult mai larg, lăsând la vedere șleauri adânci săpate în pământ.
După încă o oră și jumătate pe poteci de pădure, după mai multe urcușuri și coborâșuri, iată că coborâm la Negoiu. În fața noastră se deschide valea în care sunt împrăștiate gospodăriile satului, flancate de versanții golași ai munților.
Coborâm pe drumul de pământ spre sat, trecând pe lângă turla bisericii din Negoiu care se vede în față.
Trecem pe lângă o căpiță mare de fân ridicată pe dâmbul de pe marginea drumului, îngrădită de un gard simplu de sârmă.
Înaintăm în șir indian pe drumul de pământ și noroi, coborând spre primele case din Negoiu care se zăresc la baza versantului.
Intrăm în sat și trecem pe lângă o grădină proaspăt arată, în timp ce pe dealul din depărtare se profilează silueta bisericii din Negoiu. Drumul nostru continuă înainte spre vale, ghidat de linia stâlpilor de electricitate, lăsând în partea stângă o mică punte ce traversează pârâul.
Câinele a ajuns cu noi până în acest loc, reușind cumva să scăpăm de el. Am sperat că se va întoarce înapoi în Preveciori, însă ulterior am aflat că de fapt este al unor vânători și a fost lăsat în grija domnului Gheorghe. Ne continuăm drumul prin vale, lăsând în stânga drumul pe care am coborât.
Ne continuăm înaintarea pe traseul principal spre Rusca Montană, prinzând viteză pe noua suprafață de rulare.
Asfaltul se termină repede și intrăm din nou pe un drum pietruit de munte, care șeruieste printr-o vale strânsă flancată de versanți împădurit. Continuăm să rulăm pe această porțiune, urmând firul văii spre Rusca Montană.
Drumul forestier intră adânc în pădure, fiind complet acoperit de un strat gros de frunze uscate. Înaintăm pe această porțiune umbrită, unde versanții abrupți sunt plini de copaci golași, urmând firul văii spre destinația noastră.
Ieșim din nou din pădure într-o vale deschisă, unde drumul forestier ne conduce spre o poiană largă. În depărtare, echipa s-a oprit pentru o scurtă grupare pe marginea drumului, înainte de a continua ultima parte a traseului.
Privim în sus spre culmea dâmbului, unde se profilează singuratic un mic sălaș părăsit. Versantul abrupt, acoperit de vegetație uscată și câțiva mesteacăni subțiri, mărginește drumul nostru din vale în timp ce ne continuăm înaintarea.
Drumul forestier ne poartă din nou spre o zonă strânsă a văii, unde intrăm sub coronamentul pădurii golașe.
Ne oprim pentru o scurtă regrupare pe drumul forestier, plin de noroi și șleauri adânci, care continuă să șerpuiască pe lângă versanții acoperiți de tufișuri dese.
Schimbăm ritmul și începem o nouă urcare pe drumul forestier acoperit parțial de frunze, care înaintează printre versanții împăduriți.
Drumul continuă să urce constant prin pădurea rară, urmând o curbă de nivel de-a lungul versantului.
La întoarcerea către Rusca Montană am făcut push-bike prin pădure pe o pantă abruptă, apoi a urmat această porțiune mai lejeră unde ne-am regrupat.
Ieșim din desișul pădurii și ne regrupăm la marginea unei poieni, înainte de a începe coborârea urâtă și abruptă care ne așteaptă în față.
A urmat o coborâre frumoasă la început, dar și foarte abruptă. Ne lansăm la vale printre trunchiurile dese ale copacilor, controlând cu atenție viteza pe această pantă înclinată care ne solicită la maximum frânele și atenția.
Pe măsură ce înaintăm, panta devine tot mai pronunțată, iar drumul se adâncește într-un făgaș strâns, mărginit de maluri de pământ și rădăcini. Controlul bicicletei devine mult mai dificil în această secțiune adâncită a pădurii.

Așa cum ne-am temut, noaptea ne prinde din urmă chiar pe aceste coborâri dificile din pădure. Aprindem lanternele și farurile bicicletelor ca să putem distinge continuarea potecii printre copaci, în timp ce coborâm cu foarte mare prudență panta abruptă.
Entuziasmul ni s-a domolit când am cărat bicicla și la vale, pentru că nu puteam coborî pe ea pe drumuri abrupte de TAF, pline de apă, pietre și urme adânci, și unde mai pui că și la lumina farului.
Cred că undeva pe aici era un crac spre un alt drum pe care l-am ratat din cauza vizibilității proaste. Înaintăm pe jos, ghidați doar de fasciculele înguste de lumină, încercând să evităm șleaurile adânci și bolovanii care ne blochează calea. Nebunie curată... cine dracu' ne-a adus aici? Am pornit în întuneric pe direcția sud-vest, iar mai apoi spre sud, împingând bicicletele prin șleaurile imense lăsate de utilaje. Ne-a mai revenit inima la loc când am ajuns la drumul forestier Lozna, de unde am urmat valea pe biciclete până la Rusca Montană, iar de acolo încă puțin până la Voislova.
Am ajuns în sfârșit la drumul forestier Lozna, intrând pe porțiunea mai practicabilă din dreptul primelor clădiri luminate. Ne regrupăm pe drum sub lumina stâlpilor, ușurați că am lăsat în urmă porțiunea dificilă din pădure și că putem continua tura pe biciclete.
Trecem pe lângă acest pod metalic în întuneric, lăsând în urmă ecoul văii și adrenalina unei coborâri de neuitat. Munții Poiana Ruscă m-au surprins încă o dată cu frumusețea locurilor, cu sălbăticia lor ascunsă și cu poveștile oamenilor dârzi care încă le bătătoresc potecile. O tură plină de neprevăzut, care ne-a testat limitele, dar care ne-a oferit în schimb peisaje de basm și amintiri pentru o viață.
































































































































Comentarii
Trimiteți un comentariu
Gânduri de pe traseu? Lasă un comentariu și spune-mi cum ți s-a părut această aventură sau ce alte poteci frumoase ai descoperit! Păstrăm un ton respectuos și prietenos.