De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Clisă friptă şi pită picurată! 

De data aceasta revin cu o poveste de toamnă, mai exact o pedalare din 15 noiembrie 2014, pe care am organizat-o la inițiativa lui Meleag Florin (Mely).
Aventura a început într-o sâmbătă, pe la jumătatea lui noiembrie. Ne-am adunat cu toții în Gara de Nord din Timișoara la ora 7:00, iar la 7:39 am luat trenul spre Radna – o călătorie care a costat doar 9,5 lei de persoană și 3 lei pentru bicicletă.
Vremea a ținut cu noi și, pe o zi frumoasă de toamnă, am pornit din Lipova spre Paniova, peste dealuri și hăt departe, prin locuri mai puțin umblate. Am pedalat prin satele din jur – Șiștarovăț, Labășinț, Crivobara și Secaș – bucurându-ne de un traseu relativ ușor, fără urcări istovitoare. Singura porțiune care ne-a pus ceva mai mult la încercare a fost urcarea dintre Șiștarovăț și Secaș, însă restul drumului s-a așternut în pante line, perfecte pentru admirat peisajul.
Odată ajunși în Paniova, a urmat momentul mult așteptat, tot la inițiativa lui Mely: o pauză binemeritată acasă la Motanu, unde am stins setea cu o bere rece și am sfârâit slănină pe țepușă la jar, lăsând grăsimea să picure peste felii groase de pită. Cu bateriile reîncărcate, am pornit spre casă pe ruta Șanovița – cariera de piatră – pe lângă autostrada A1 până la Herghelia Izvin – Remetea Mare – Timișoara, adunând la final în jur de 88 de kilometri.
În continuare, vă invit să urmăriți povestea acestei zile prin intermediul imaginilor surprinse la fiecare pas – cadre care vorbesc de la sine despre farmecul, gustul și micile provocări ale acestei aventuri prin Dealurile Lipovei.

Aventura noastră de toamnă prin Dealurile Lipovei a început dis-de-dimineață, cu promisiunea unui traseu spectaculos și a unei recompense pe măsură la final. Iată cum s-a desfășurat întreaga zi, pas cu pas.

Totul a pornit la 7:39, când ne-am îmbarcat cu toată gașca în trenul spre Radna. Vagonul s-a umplut rapid de biciclete – așezate cu grijă unele lângă altele și chiar agățate de suporturi – semn clar că aveam în față o zi plină de voie bună și kilometri buni de pedalat.

Ajunși la capăt de linie, în gara din Radna, a început adevărata mobilizare. În spirit de echipă, ne-am format rapid un mic lanț uman ca să coborâm toate bicicletele în siguranță pe terasament, nerăbdători să lăsăm șinele în urmă și să simțim în sfârșit roțile pe drum.

Privită de jos, de pe peron, operațiunea de descărcare a semănat cu o adevărată predare de ștafetă din ușa vagonului. Cu soarele dimineții deja sus pe cer și camerele de acțiune pregătite pe căști, toată gașca s-a strâns lângă tren, gata să dea startul aventurii spre Dealurile Lipovei.

Odată ieșiți din gară, ne-am regrupat pe marginea drumului, savurând aerul proaspăt al dimineții și ultimul răgaz pe asfalt înainte de a ne avânta spre dealuri. Chiar dacă de data aceasta aveam un alt traseu în plan, zona Radna – Lipova rămâne o adevărată comoară pentru orice călător. Cei care ajung aici pe îndelete au de descoperit obiective pline de istorie: impunătoarea Cetate Șoimoș (clădită sub regele Bela al IV-lea și ajunsă ulterior în stăpânirea Huniazilor), celebra Mănăstire catolică Maria-Radna (loc de pelerinaj renumit în vestul țării), Bazarul Turcesc – cunoscut astăzi drept „Sub Dughene”, o mărturie a stăpânirii otomane ridicată între 1637 și 1672 – precum și Muzeul Orășenesc Lipova.

Cu toată istoria orașului lăsată în urmă, am ieșit din Lipova pe un drum vechi de piatră cubică, însoțiți de umbrele noastre lungi și de lumina blândă a dimineții. 

În față ni se deschidea deja un traseu superb, iar primele dealuri ce se profilau la orizont ne făceau semn că aventura pe poteci mai puțin umblate abia acum începea.

Piatra cubică, ne-a purtat peste un podeț cu balustrade albe direct pe lângă Băile Lipova. Aflată la doar trei kilometri de oraș și ascunsă în mijlocul unei păduri liniștite de foioase, stațiunea este renumită pentru celebrele izvoare de apă minerală. Deși în mijloc de noiembrie atmosfera era una calmă, vara locul prinde viață, atrăgând turiștii dornici de relaxare, ștrand sau campare în căsuțele din pădure.

Pe măsură ce am înaintat prin stațiune, priveliștea ne-a lăsat însă acel gust amar cu care ne-am obișnuit deja în multe dintre vechile stațiuni balneare de la noi. Cu mulți ani în urmă, mai precis înainte de 1990, era o stațiune căutată, un loc cu adevărat viu. Acum e aproape pustie – doar partea cu ștrandul mai rămâne animată în sezon –, iar prezentul pălește vizibil în fața trecutului.

Din fericire, Lipova și împrejurimile sale se salvează rapid prin frumusețea autentică a peisajului și prin acele câteva locuri pline de farmec care merită văzute chiar și într-o trecere scurtă prin vechiul oraș. Așa că am lăsat în urmă nostalgia și am pedalat mai departe, nerăbdători să ne afundăm în natura neîmblânzită a dealurilor.

Odată lăsată stațiunea în urmă, am reluat ritmul pe un drum larg, pavat cu piatră cubică, pe măsură ce ultimele case începeau să se rărească. Cu soarele dimineții încă jos pe cer, aruncând umbre lungi în fața noastră, plutonul s-a întins firesc pe toată lățimea drumului – unii căutând o înaintare mai lină pe margini, alții testându-și deja suspensiile pe piatra veche, în timp ce dealurile începeau să ni se dezvăluie tot mai aproape.

Piatra cubică a continuat să ne zdruncine ușor pe lângă vechile anexe ale zonei, dar gândul ne-a rămas la câteva detalii care dau farmec locului. Chiar dacă stațiunea și-a pierdut strălucirea de altădată, în Lipova există încă izvorul din parc de unde curge celebra apă minerală, pe care am și apucat să o gustăm. Pe aici se spune că ar fi și livezi întinse cu mere, însă, prinși de ritmul pedalării și de peisajul de toamnă, nu le-am observat deloc. 

Odată lăsate în urmă piatra cubică și ultimele case, asfaltul ni s-a așternut lin în față și a început să se vadă cu adevărat frumos. Cu soarele toamnei strălucind puternic deasupra crengilor golite și dealurile domoale întinzându-se cât vezi cu ochii în dreapta noastră, am simțit în sfârșit libertatea deplină a drumului deschis și liniștea naturii.

Pe un astfel de drum liber, fără urmă de mașini, plutonul s-a legat firesc și am prins un ritm tare bun. Încălziți de soarele blând de noiembrie și cu pădurile ruginii profilându-se în depărtare, am pedalat umăr la umăr, savurând liniștea câmpurilor și bucuria simplă de a fi cu toții pe două roți, departe de agitația orașului.

Iar voia bună s-a transmis imediat din față până în coada plutonului, unde nici efortul și nici kilometrii nu au reușit să șteargă zâmbetele sau saluturile pentru cameră.

Însoțiți de umbrele noastre lungi așternute pe asfalt, am continuat să înaintăm în același ritm vesel, pregătiți pentru primele urcări care aveau să ne pună picioarele la încercare.

Pe măsură ce lăsam tot mai mult în urmă Lipova și Băile Lipovei, pajiștile largi și colinele domoale ne-au deschis calea spre prima localitate de pe traseu. După aproximativ 12 kilometri pedalați cu spor, ne apropiam în sfârșit de Șiștarovăț, comuna unde urma să facem și primul nostru popas de regrupare.

Ajunși în inima comunei, chiar la drumul principal, am tras pe dreapta în fața magazinului sătesc pentru primul nostru popas adevărat. Sub cerul senin de noiembrie, ne-am tras puțin sufletul la un suc sau o bere rece și ne-am refăcut rezervele de energie cu batoane de ciocolată și sandvișuri – un răgaz cât se poate de binevenit, pentru că de aici urma să înceapă urcușul adevărat al zilei.

După acest scurt răgaz în fața magazinuluidin Șistarovăț, am lăsat asfaltul în urmă la indicatorul spre Labășinț (9 km), traversând podețul de piatră direct spre drumul neasfaltat. De aici a început cu adevărat partea cea mai frumoasă a călătoriei: intrarea pe drumul forestier și prima urcare serioasă.

Pe măsură ce ultimele case ale satului rămâneau în urmă, drumul de pământ începea să urce hotărât spre dealurile împădurite din față. Din acest punct, tot ce aveam să vedem în jur devenea pur și sălbatic, fără nicio legătură cu forfota și aerul sufocant al orașului pe care îl lăsasem dimineață în urmă.

Iar pe această primă urcare de pământ, unul câte unul, tot plutonul a început să se apropie și să strângă rândurile. 

Cu biserica satului și casele vechi rămânând încet în vale sub cerul limpede, fiecare își găsea cadența potrivită, pregătit să lase definitiv așezările omenești în urmă și să intre în inima dealurilor.

Panta s-a asprit însă rapid, iar bolovanii și șleaurile de pe această primă urcare ne-au pus serios la încercare. Dacă unii au reușit să rămână în șa până sus, pentru alți colegi urcatul s-a dovedit o adevărată provocare, așa că au trecut fără ezitare la tradiționalul „push-bike”, împingând bicicletele la deal cu gândul la priveliștea ce ne aștepta în vârf.

Mai sus, pe același drum pietruit al urcării, vegetația s-a îndesit pe margini, iar frunzele uscate au început să acopere pământul. Cei rămași în șa au continuat să apese pedalele în ritm constant, apropiindu-se tot mai mult de lumina din capătul pantei.

Continuând să urcăm pe același drum pietros, pe lângă ultimele garduri și construcții izolate de la marginea satului, făgașele pline de bolovani ne obligau să ne alegem cu grijă direcția. 

Aici panta s-a mai îmblânzit puțin, permițându-ne să pedalăm unul lângă altul și să schimbăm câteva vorbe în liniștea naturii, în timp ce ceilalți colegi se vedeau deja departe, în capătul culoarului de copaci.

Când drumul s-a mai îndreptat prin pădure și părea că ne tragem puțin sufletul, au apărut și primele mici peripeții tehnice. Cristi a avut probleme cu schimbătorul, care i-a dat bătăi de cap exact pe pietrișul și denivelările de aici, așa că am încetinit puțin ritmul pentru a ne asigura că reușește să îi dea de cap și să rămânem cu toții aproape.

Surprins în cadru pe acest culoar larg al pădurii, simțeam din plin liniștea și frumusețea toamnei. În spatele meu se zărea și restul plutonului venind din urmă, semn că toată gașca era pe drumul cel bun și pregătită să își continue aventura prin dealuri.

Cu cei doi copii ai mei, Roxana și Cristi, în prim-plan, ne-am oprit cu toții câteva minute ca să ne tragem sufletul după prima urcare și să ne asigurăm că întreaga gașcă este adunată și că nu mai sunt probleme tehnice pe traseu. A fost primul respiro în liniștea copacilor desfrunziți – pauza perfectă înainte să pornim din nou la drum.

După acest scurt popas, am pornit din nou la drum pe poteca pietruită ce șerpuia lin printre copacii îmbrăcați în culorile arămii ale toamnei. 

Liniștea era deplină, iar drumul pustiu din fața noastră ne invita să pedalăm fără grabă, savurând aerul curat și lumina blândă a zilei.

Curba pădurii s-a deschis curând într-un culoar larg și drept, mărginit de trunchiuri tăiate pe stânga, semn că ajunseserăm în sfârșit la prima coborâre a zilei. Cu restul găștii deja lansat în față în depărtare, am lăsat bicicletele să prindă viteză la vale, bucurându-ne de răsplata binemeritată după efortul urcării.

Pe același culoar larg al pădurii, unul câte unul ne-am lăsat purtați la vale, savurând din plin viteza și aerul răcoros al dimineții. Cu privirea ațintită la drum, fiecare se bucura de această porțiune lină, în timp ce restul plutonului se vedea deja în capătul pantei.

Imediat din urmă au apărut și Cristi cu Roxana, cucerind panta cu același entuziasm – el concentrat pe trasă în față, iar ea pornindu-și camera GoPro din spate ca să nu rateze niciun cadru din coborâre, semn clar că oboseala urcării fusese deja dată uitării.

Lansat și eu pe urmele lor, am lăsat bicicleta să prindă viteză pe drumul neted ce șerpuia printre copacii aurii, coborârea se transforma într-o pură plăcere, oferindu-ne acel sentiment unic de libertate în mijlocul naturii.

Plăcerea drumului neted nu a ținut însă prea mult, pentru că la scurt timp ne-am trezit față în față cu adevărata provocare a pădurii: un drum forestier răscolit de utilajele de lemne, plin de noroi adânc și urme proaspete de tractor.

Cu trunchiurile doborâte aliniate pe ambele părți și soarele bătându-ne din față, a început o adevărată probă de echilibru și îndemânare, în care fiecare își căuta cu grijă cea mai bună trasă printre bălți și noroi, fără să își piardă însă zâmbetul și cheful de aventură.

Privind puțin în urmă, se vedea clar cât de adânci erau urmele lăsate de utilaje pe partea stângă, așa că fiecare a adoptat propria strategie de supraviețuire. 

Cei din spate au ales cu inspirație marginea mai uscată din dreapta, pe lângă stivele de lemne și covorul de frunze, reușind să treacă cu bine peste porțiunea grea și să păstreze ritmul grupului.

ncet-încet, urmele adânci de utilaje au rămas pe marginea stângă, iar sub roți ni s-a așternut din nou o porțiune mai tare și uscată.

Bucuria drumului uscat a fost însă de scurtă durată, pentru că imediat după curbă pădurea ne-a pregătit o nouă surpriză: un adevărat câmp de luptă plin de noroi frământat și urme adânci de tractor.

Scăpați în sfârșit din noroaiele adânci ale pădurii, am ieșit la drum deschis, pe un pietriș bătătorit ce urca domol printre tufișuri și copaci ruginiți. Aici am primit și o escortă neașteptată: doi câini prietenoși s-au luat după plutonul din față, alergând plini de energie pe mijlocul drumului ca și cum ar fi vrut să ne arate calea mai departe peste dealuri.

Pietrișul bătătorit ne-a purtat curând printre pajiști încă verzi și pe lângă primele gospodării vechi de lemn, semn că ne apropiam de o nouă așezare de pe traseu. Fără urmă de noroi și cu drumul întins în față, am pedalat relaxați unul lângă altul, bucurându-ne de liniștea idilică a satului și de aerul curat al dealurilor.

Pe măsură ce am înaintat pe ulița pietruită a satului, pe lângă un tractor vechi cu remorcă tras pe iarbă la marginea drumului, apariția noastră a stârnit imediat curiozitatea gospodăriei. O bătrânică a ieșit zâmbitoare la poartă să ne privească, înconjurată de câinii curții care s-au grăbit să ne dea binețe, completând perfect tabloul autentic al acestor sate liniștite de pe dealuri.

La marginea acelor case izolate de la marginea așezării, a urmat o pauză forțată: unul dintre colegii rămași mai în urmă a avut probleme cu lanțul. Întregul pluton a oprit imediat în spirit de echipă, iar bicicleta a fost întoarsă rapid cu roțile în sus pentru reparații, în timp ce restul găștii a profitat de acest răgaz neplanificat pentru câteva glume și un schimb de impresii de pe traseu.

Profitând de acest scurt răgaz să ne dezmorțim picioarele, ne-am retras pe iarba de lângă drumul pietruit, până s-a rezolvat problema. 

Odată ce toate problemele tehnice au fost puse la punct, cu toată gașca din nou pe picioare și pregătită de acțiune, eram gata să încălecăm și să atacăm următoarea porțiune a traseului.

Din nou în șa, am prins rapid un ritm bun pe drumul larg de pietriș, pregătindu-ne să intrăm în Labășinț. Cu tufișurile de pe stânga încă păstrând câteva frunze galbene și o pajiște verde întinzându-se în dreapta noastră, ne-am croit drum liniștiți spre dealurile domoale din depărtare, fără să mai avem parte de alte incidente.

Odată ajunși în Labășinț, drumul de pământ a început să urce domol printre pajiști largi, purtându-ne privirea direct către turla bisericii ce veghează așezarea de sus, de pe coama dealului. Cu stivele de lemne pregătite pentru iarnă pe margine și liniștea deplină a locului în jur, urcarea aceasta lină ne deschidea o perspectivă autentică asupra satului răsfirat pe coline.

Pe măsură ce am traversat satul, pe marginea drumului ne-a atras atenția o clădire albă, îngrijită, cu steagul tricolor la intrare și cu inscripția „Reception” deasupra ușii – o apariție cu totul neașteptată în inima acestor dealuri liniștite, probabil o mică pensiune sau o cabană de vânătoare ascunsă departe de lume. 

Cu colegii din față deja depărtați spre coama dealului, acolo unde se conturau turla bisericii și intrarea în sat, am apăsat din nou pedalele ca să recuperez distanța și să ținem plutonul unit spre următoarea etapă.

Drumul s-a transformat în două dâre de pământ brăzdate de crampoanele tractoarelor și despărțite de un brâu de iarbă verde. În timp ce gașca înainta încet în față, ni se dezvăluiau deja primele clădiri ale satului și biserica profilată pe cer.

Câțiva metri mai sus, pietrișul a luat locul urmelor de iarbă, purtându-ne chiar pe lângă o clădirea albă din stânga și turnul bisericii. În față, restul găștii se aduna deja la intrarea în sat, gata să ne continuăm drumul printre gospodării.

Trecând chiar pe lângă zidurile vechi din cărămidă ale lăcașului de cult, ulița s-a deschis larg înaintea noastră, purtând întregul pluton mai departe printre casele liniștite ale satului.

Am continuat să înaintăm pe partea uscată a cărării, evitând cu grijă făgașele pline cu apă adunate pe stânga. Unii pe bicicletă, alții pe jos, ne-am croit drum liniștiți prin inima cătunului, însoțiți doar de aerul curat al dimineții.

Fiecare și-a ales propriul ritm pe acest ultim segment dintre gospodării, înainte ca priveliștea să ni se deschidă larg în față.

Și tot mergând, am dat nas în nas cu un tractor roșu care cobora agale pe mijlocul potecii. Ne-am aliniat disciplinat în șir indian pe banda din stânga pentru a-i face loc să treacă, apoi ne-am continuat pedalarea printre pajiștile verzi ce mărgineau calea.

Chiar din remorca plină a tractorului, localnicii ne-au urmărit zâmbitori cum ne strecurăm la limită pe marginea drumului. Am schimbat rapid câteva saluturi din mers și am lăsat utilajul în urmă, continuându-ne ascensiunea lină pe pământul bătătorit.

Imediat ce am ieșit dintre gospodării, am dat de câmp deschis, unde orizontul ni s-a dezvăluit larg peste colinele domoale. La bifurcația drumului de pământ, direcția noastră era pe varianta din stânga.

Și eu și Cristi am reușit să urcăm porțiunea aceasta fără nicio problemă, păstrând cadența pe drumul uscat de pământ. Privind în urmă, restul colegilor se zăreau abia la baza dealului, semn că efortul nostru în șa ne adusese un avans bun înaintea culmii.

Odată ajunși sus, peisajul s-a deschis spectaculos și a urmat imediat o nouă coborâre lină pe drumul de pământ ce șerpuia printre pajiști întinse. Cu câțiva colegi deja lansați departe în față și o gospodărie izolată zărindu-se pe coama dealului din dreapta, am lăsat bicicletele să ruleze la vale, bucurându-ne din plin de priveliște și de viteză.

Pe urmele noastre a apărut imediat și restul plutonului. Unul câte unul, colegii au prins viteză pe această pantă lină, bucurându-se de spațiul larg și de aerul curat al dealurilor.

Imediat din urmă a apărut și Roxana, abordând cu încredere poteca de pământ ce cobora printre pajiști, în timp ce restul plutonului se vedea încă departe, sus pe coama dealului.

Aici, fiecare efort ne este răsplătit din plin cu o frumoasă priveliște în toate direcțiile, peste dealurile largi și liniștite care se întind cât vezi cu ochii.

În șir indian veneau la vale și restul colegilor, păstrând distanța pe cărarea de pământ, iar eu eram deja pe poziții, pregătit să imortalizez fiecare cadru din coborârea lor peste deal.

Unul câte unul, toți treceau prin fața obiectivului, savurând această porțiune deschisă și viteza prinsă la vale, în timp ce ultimii dintre noi se profilau încă sus, pe linia dealului.

Mai prindeam și câte un cadru din spate, pe măsură ce colegii se depărtau în șir pe cele două urme de pământ ce tăiau pajiștea verde, îndreptându-se spre următoarea colină.

Aici, Roxana prelua rolul de fotograf și îi surprindea pe colegi dintr-un alt unghi, chiar în momentul în care ultimii din grup coborau pe poteca de pământ, salutând veseli spre cameră cu semnul victoriei.

Pe măsură ce ultimii colegi își continuau coborârea în viteză pe cărarea de pământ, cu puțină atenție o zăream deja mai departe în vale pe Roxana, coborâtă de pe bicicletă – semn că acolo avea să urmeze o mică oprire.

Încet, încet, ajung și ultimii colegi de pe coama dealului, semn că întregul pluton trecuse cu bine de această coborâre.

Chiar la final, după ce Cristi s-a asigurat că nu a mai rămas nimeni în spate, coboară și el pe cărarea de pământ. Practic lucram în echipă – el închidea plutonul din urmă, sau eu; tot timpul careva dintre noi se asigura că nimeni nu rămâne în urmă. Cu toate cadrele prinse la timp, plec și eu la vale pe urmele lor, spre locul unde mă aștepta Roxana.

Mi-am reluat apoi drumul prin acest peisaj liniștit de noiembrie, până în locul unde mă aștepta Roxana. După ce pe urcare Cristi a avut bătăi de cap cu deraiorul din spate, acum, la coborâre, a venit rândul ei să întâmpine probleme tehnice – i s-a rupt cablul de la schimbător. Am rămas câteva minute bune pe margine pentru o improvizație pe loc, dar din fericire am reușit să o rezolv destul de repede, astfel încât să ne putem continua drumul fără să pierdem prea mult timp.

Din nou pe biciclete, cu problema tehnică rezolvată, am pornit la drum pe două urme de pământ ce șerpuiau printre pajiști încă verzi. Aici, fiecare efort ne este răsplătit din plin cu o frumoasă priveliște în toate direcțiile, peste dealurile largi și liniștite care se întind cât vezi cu ochii.


Odată ce am pus la punct problema tehnică, ne-am lansat la vale pe acest drum pietros, o coborâre largă ce ducea direct până la intrarea în pădure. Cristi era pe poziții să ne surprindă exact cum coboram – pe Roxana în față și pe mine imediat în urma ei.

Imediat după Roxana, treceam și eu atent pentru a ocoli denivelările și pietrișul adunat pe mijlocul drumului, înainte să intrăm împreună în zona împădurită.

În șir ordonat, ne îndreptam în ritm bun spre lizierele împădurite ce se conturau în depărtare.

Continuăm să urcăm pe urmele acestui drum forestier, chiar dacă pământul răscolit de utilaje și bălțile adânci ne-au obligat să coborâm din șa.

Odată trecuți de porțiunea cu bălți, am revenit în șa, urmând marginea mai fermă din stânga pentru a evita urmele adânci de crampoane imprimate în noroiul moale. 

Intrăm în zona de pădure, pe care o traversăm cu ușurință datorită potecii clare ce se strecoară printre trunchiurile înalte și desfrunzite.

Pe covorul gros de frunze uscate ce foșnesc sub roți și pași, înaintăm fără grabă în urma colegilor deja depărtați în față, bucurându-ne de liniștea deplină a codrului.

Pădurea și covorul ei gros de frunze uscate ne-au invitat și la puțină joacă printre trunchiurile înalte. Unul dintre colegi a ales o coborâre directă de pe versant, lăsând roțile să alunece și să foșnească prin stratul bogat de toamnă, într-un cadru care surprinde perfect bucuria pură a ieșirii în natură.

În liniștea codrului, unde frunzele îngălbenite cad încet, obosite, întregul grup s-a strâns laolaltă pe poteca largă dintre copaci. Am stat câteva minute aici pentru a ne bucura de priveliștea impresionantă, dar și pentru a ne trage sufletul după urcare, iar apoi am pornit mai departe pentru a ieși liziera pădurii.

După scurtul popas, ne-am reluat drumul printre trunchiurile înalte, urmând cărarea îngustă ascunsă sub un strat gros de frunze uscate. În șir ordonat, ghidați de colegii din față, am început să înaintăm în ritm constant, apropiindu-ne tot mai mult de lumina de la marginea codrului.

Mai departe, pe măsură ce ne strecuram printre copaci, cărarea ne-a pus din nou la încercare echilibrul cu două canale adânci, brăzdate de utilaje. Cu ochii pe traseu, fiecare și-a ales cu grijă banda pentru a ocoli zona umedă și alunecoasă.

Ultimele denivelări de pământ ne-au purtat direct spre ieșirea din pădure, unde cerul senin a luat din nou locul coroanelor dese ale copacilor.

După parcurgerea celei mai frumoase părți din traseu – pădurea, cu urcările și coborârile ei – planul era să mergem pe lizieră către Crivobara, însă cei mai rapizi din grup s-au lansat deja pe varianta din dreapta, spre Secaș, așa că ne-am luat rapid după ei pe drumul deschis de pe marginea tufișurilor.

Lăsând pădurea definitiv în urmă, ne-am înșirat la drum pe două urme uscate de pământ ce tăiau pajiștile largi de pe coama dealului. Cu orizontul complet deschis în toate direcțiile și un vânt ușor de toamnă însoțindu-ne din lateral, am prins un ritm susținut pe urmele celor din față, îndreptându-ne spre Secaș.
Nu după mult timp am ajuns la Secaș, rulând relaxați unul lângă altul pe ulița pietruită, mărginită de case tradiționale bănățene. Aici ne-am oprit pentru o scurtă discuție și ne-am tras sufletul câteva minute, bucurându-ne de o bere rece și un sandviș binevenit, înainte să pornim mai departe spre Paniova. 

Cu energia refăcută după popas, am încălecat din nou și am revenit de pe pietriș direct pe șoseaua asfaltată ce urcă ușor printre gospodăriile și utilajele agricole de la marginea localității. În șir ordonat, am prins viteză pe asfalt, îndreptându-ne spre Paniova.

Odată ajunși pe asfaltul întins dintre dealuri, a crescut imediat și ritmul, transformând această porțiune dreaptă într-o adevărată întrecere amicală între noi. Mărginiți doar de tufișuri desfrunzite, am apăsat pedalele cu toată energia rămasă, savurând viteza pe drumul liber.

Întrecerea noastră amicală ne-a adus cât ai clipi în dreptul indicatorului Paniova, marcând intrarea în ultima localitate de pe lista noastră. 

Ajunși în Paniova, întregul grup s-a oprit pentru o scurtă regrupare pe ulița pietruită. După ritmul alert de pe asfalt, ne-am strâns din nou cu toții laolaltă, schimbând impresii și asigurându-ne că nimeni nu a rămas în urmă înainte de a parcurge ultimul segment al turei.

După toată această aventură prin păduri, noroaie și sate liniștite, am ajuns exact unde trebuia: la Motanu! 

Părăsind ultimele urme de pietriș, întregul grup a virat la dreapta direct în fața porții. Am descălecat în sfârșit din șa, pregătiți să intrăm în curte și să sărbătorim așa cum se cuvine reușita întregii ture.

Am intrat unul câte unul cu bicicletele în curte, lăsând oficial în urmă praful și noroaiele drumului.

Odată ajunși înăuntru, fiecare și-a găsit un loc bun pentru bicicletă la umbra brazilor sau sprijinită de gardul de lemn, iar schimbul de impresii și glume peste uluci a început imediat, marcând cea mai relaxantă parte a zilei

Căștile au fost date jos, iar curtea s-a umplut imediat de voie bună și povești. Strânși în jurul meselor pregătite pe iarbă, cu un pahar în mână și zâmbetul pe buze, am depănat toate peripețiile zilei – de la noroaiele din pădure până la întrecerea de pe asfalt – în cea mai frumoasă încheiere pe care o putea avea această tură.

Gustarea la iarbă verde începe cu... „Hai să-ți dau o țuiculiță!” – ce buni îs oamenii cu experiență! Într-o atmosferă de sărbătoare, s-au ridicat paharele în jurul mesei pentru o urare binemeritată, închinând pentru kilometrii parcurși împreună, pentru prietenie și pentru toate aventurile ce vor urma pe două roți.

Rupt de foame, obosit, plin de praf. Aș mânca orice. Și bătaie, vorba aia! În timp ce toată gașca stătea la povești prin curte, cu paharele în mână, nerăbdarea pentru masa caldă atingea cote maxime după atâția kilometri prin păduri și dealuri.

Toți pe lângă foc! Țuiculița – nota 10 – și... mâncarea... O, da! Slănina friptă la jar e demențială. Motanu s-a ocupat de foc cu puțin înainte să ajungem noi, iar acum jarul era perfect pregătit. Fiecare își frige singur slănina: înfigem frigăruia cu grijă, băgăm clisa deasupra jăratecului și rotim țepușa continuu, iar când începe să picure unsoarea fierbinte, o lăsăm să cadă pe rând pe toate feliile de pâine – cea mai bună răsplată după o astfel de tură!

Și pe vremuri se ieșea la iarbă verde pentru clisă friptă și pită picurată, cu ceapă alături și un pahar, două de țuică. Nimeni nu se gândea pe atunci la colesterol sau că e ceva bun, dar... hipercaloric. Cu țepușele încrucișate deasupra jarului și fumul aromând tot aerul din jur, retrăiam exact acele momente simple și autentice, savurate fără nicio grijă după efortul de pe traseu.

Pe măsură ce feliile de pâine picurată și bucățile de slănină prindeau culoare la jar, toată gașca s-a adunat în jurul meselor pline. Fie că eram așezați pe scaune, fie încă în picioare pe lângă foc, fiecare își savura din plin porția caldă în mijlocul unei atmosfere de familie, unde oboseala drumului a dispărut complet.

Unsoarea de pe clisa friptă se îmbibă în pâine și e gustoasă tare, iar ceapa cu unsoarea asta este fenomenală, alături de niște roșii feliate. Chiar și în al doilea schimb la jăratec, cu fumul aromat învăluind curtea, nimeni nu s-a lăsat dus de lângă foc până nu a mai pregătit o rundă caldă din acest festin autentic. 

Îmbucăm din feliile de pită cu unsoare și din clisa friptă. Nu spun eu că e cea mai sănătoasă, dar o dată într-o toamnă, de poftă măcar, merge, nu? Cu mesele pline de bunătăți – de la ceapă roșie și pâine proaspătă până la un pahar rece alături – nimeni nu s-a mai uitat la ceas, savurând din plin această masă câmpenească binemeritată.

După ce toată lumea și-a potolit foamea și pofta, a urmat momentul de tihnă absolută. Întinși comod pe scaune sau pe leagănul din curte, cu o bere rece alături și povești care nu se mai terminau, am savurat ultimele clipe ale acestui popas memorabil, după o zi reușită alături de oameni faini.

După ce bicicliștii și-au potolit foamea, a venit și rândul gazdelor să preia controlul asupra jarului. Învăluite în fumul aromat de la foc, s-au adunat cu frigăruile deasupra tăvii încinse, asigurându-se că nimeni nu pleacă de la Motanu fără să guste din bunătățile pregătite la jăratec.

La final, am stat la o poveste și o bere. Fiindcă eram în prag de alegeri, nu s-a putut trece nici peste discuțiile pro și contra despre cei doi candidați, dezbătute cu umor și voie bună în jurul mesei, în timp ce umbrele lungi ale după-amiezii începeau să acopere încet curtea.

Cu soarele coborând tot mai jos spre apus și razele aurii luminând ultimele clipe ale popasului, atmosfera din curte a rămas la fel de caldă și relaxată. Unii încă mai stăteau la povești pe scaune, alții mai verificau jarul aproape stins, semn că această ieșire reușită se apropia încet de final.

Cu jarul aproape stins în tavă și cănițele de cafea deja pregătite pe masă, au mai curs câteva ultime povești în picioare, pe lângă foc, în timp ce o parte dintre colegi își pregăteau deja echipamentul lângă gardul cu biciclete, semn că sosise momentul să ne luăm rămas-bun și să pornim spre casă.

Nimeni nu se îndura parcă să dea semnalul de plecare, așa că am zăbovit câteva clipe împreună în jurul meselor, savurând ultimele povești, caféluțele și voia bună a unei zile pe cinste înainte de a ne lua rămas-bun de la gazde și a porni la drum.

A venit și acest moment al despărțirii, iar gazdelor noastre le mulțumim din suflet pentru frumoasa primire! Cu bicicletele din nou pregătite de drum și rucsacurile în spate, am făcut ultimele schimburi de saluturi la poartă în lumina lungă a după-amiezii, luând cu noi nu doar energia unei mese pe cinste, ci și amintirea unei ospitalități de neuitat.

Cu bicicletele pregatite, ne-am strâns cu toții în fața porții pentru plecare. Unul câte unul, am lăsat iarba verde din fața curții și am revenit pe ulița pietruită, gata să pornim pe drumul de întoarcere spre casă în lumina caldă a sfârșitului de zi.

Încolonați din nou pe drumul pietruit, am lăsat în urmă gospodăriile liniștite, îndreptându-ne spre ieșirea din localitate pe pietrișul scăldat în lumina caldă a după-amiezii.

Cu plutonul pus în mișcare, ne îndreptam spre ieșirea din localitate, pregătiți pentru ultimii kilometri ai acestei ture reușite.

Lăsând definitiv ulițele în urmă, am continuat în șir pe acest drum pietruit care urcă ușor, scăldați în razele calde ale apusului. Pedalam cu spor spre casă, bucurându-ne de ultimii kilometri în natură ai acestei zile.

Reveniți pe asfalt, am prins un ritm constant și am lăsat în spate dealurile împădurite, rulând cu spor pe șoseaua presărată încă cu urmele noroiului de peste zi.

Pedalăm umăr la umăr pe aceste viraje largi, păstrând un ritm constant pe măsură ce ne continuăm drumul de întoarcere spre casă.

Lăsăm în urmă intersecția cu indicatoarele spre Ghizela și Șanovița, după ce am bifat deja șase kilometri buni de la plecarea din Paniova. Șoseaua ni se deschide dreaptă în față printre câmpuri largi, iar grupul își menține cadența pe măsură ce ne apropiem de următoarea localitate.

Ne-am abătut puțin de la șosea către Cariera de piatră de la Lucareț, unde am făcut o scurtă oprire pentru a admira priveliștea impresionantă. De sus, de pe marginea versantului, terasele abrupte de bazalt și grămezile imense de piatră spartă ofereau un peisaj aparte, aproape selenar, care a meritat din plin acest mic ocol.

Am profitat de acest popas pentru a ne trage sufletul și a surprinde câteva cadre cu hăul imens al carierei în fundal.
Era imposibil să trecem în viteză pe lângă o asemenea priveliște, așa că am mai zăbovit câteva minute pe margine, savurând liniștea locului înainte să ne reluăm drumul spre casă.

Cu fotografiile făcute și priveliștea întipărită în minte, am încălecat din nou și am pornit pe drumul de pământ ce ocolește buza carierei. 

Grupul s-a pus rapid în mișcare pe această ultimă porțiune de pământ bătătorit, coborând spre șosea pentru a ne continua drumul spre Stanciova, iar apoi către autostrada aflată încă în construcție până în apropiere de Herneacova. Cu toții aliniați în șir indian, păstram un ritm susținut pe măsură ce ne apropiam de următoarea etapă a traseului.

Reveniți pe un asfalt proaspăt și impecabil marcat, chiar pe lângă releele de telecomunicații de pe deal, întregul grup a prins imediat viteză. Întinși pe toată lățimea benzii și cu un ritm alert, ne continuam parcursul spre Stanciova, savurând această porțiune rapidă de șosea.

Imediat din urmă a apărut și Cristi, coborând în viteză pe marginea drumului nou-asfaltat pentru a prinde plutonul din urmă. 

Cu toată gașca din nou adunată pe traseu, ne continuam înaintarea spre Stanciova, profitând din plin de această porțiune rapidă și liberă.

Ne-am lansat într-un viraj larg la dreapta, coborând cu spor pe această șosea impecabilă spre Stanciova. 

De pe șosea am virat direct pe terasamentul autostrăzii aflate încă în construcție, înaintând pe pământul bătătorit cu stopurile roșii aprinse în amurg, până aproape de Herneacova. Aici grupul s-a împărțit: unii colegi, care nu mai erau pregătiți psihic pentru urcări pe întuneric, au ales să meargă la gară, la Chizătău, în timp ce noi am continuat pedalarea spre Herneacova. Aș spune că am „scutit” banii de tren – deși nu știu câtă economie am făcut, judecând după consumul de lichide și dulciuri ce a urmat!

Cu luminile aprinse în noapte, ne îndreptam spre casă în sensuri diferite, venind parcă dintr-un codru în care ne rătăciserăm. După toate peripețiile zilei, ne-am regrupat și am mers împreună spre Timișoara, urmând ca apoi fiecare să pornească în pace spre casa lui.
Am ajuns acasă în jurul orei 19. Azi am mai tăiat un vis de pe listă – poate e mult spus „vis”, dar era o idee la care mă gândeam că într-o bună zi o voi materializa. Mulțumesc colegilor participanți și vouă, celor care ați avut răbdare să citiți aceste rânduri și să vedeți imagini din zona vizitată.
Această existență a noastră este la fel de trecătoare ca și norii pe un cer de toamnă. Și mi-aș dori ca oamenii din jur să își dea seama că o viață fără călătorii este ca un adult fără hobby-uri, ca un bunic fără nepoți. Ture frumoase tuturor!
Aruncă un ochi pe albumul de pe Facebook  T r a s e u l   a i c i

Pasiune și răbdare. 

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Prin Munții Poiana Ruscă

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

„Povestea unui nou început”

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

Sasca Tour: Toamnă pe Două Roți în Cheile Nerei

Poiana Mărului - O noapte la cort