Fără idei

Încă o zi, încă o poveste... 

No în final... se anunță un weekend liniștit. Este cam tot ce îmi doream și aveam nevoie, dar nu aș fi spus nu... unei ieșiri pe munte! Weekend, vreme bună și evident, nimeni nu are chef de nimic... cumva este și de înțeles când afară sunt 40 de grade. Deși s-a schimbat vremea în ultimi ani, pedalăm printr-o atmosfera de sfârșit de vară și de vacanță, iar luna septembrie este încă o lună destul de călduroasă. Calendaristic luna august este considerată a fi ca ultima lună de vară. Astăzi... este sâmbătă și atât! O zi frumoasa de vară din care nu am de gând să risipesc inutil nici măcar clipa! Sunt clipe ce vor trece și niciodată nu se mai întorc! Luând’o așa, au mai rămas 2 zile de vară... Eu o să profit cât pot de ele. Septembrie, este luna în care se încheie cam toate vacanțele? La mine au trecut două săptămâni de când am intrat oficial (sau nu) în concediu.Mie unul îmi place vremea asta... îmi acordă răgazul necesar de a îmi rezolva pe acasă lucruri de care nu am mai avut timp!Ce făceați anul trecut pe vremea asta? Anul trecut pe vremea asta, când nici dracu nu se gândea ce covid ne așteaptă în 2020, făceam fix ce fac și acum, adică munceam de îmi săreau capacele, în rest, visam cum visez și acum să apuc să călătoresc pe undeva în toamnă, dar n’a prea fost să fie, poate anul asta îmi iasă... deși n’as băga mâna în foc. Problema este ca nu am ideea unde...Dar chef de plimbare am, asta e clar. Prea e frumos afară ca să mă închid între patru pereți în ultimele zile de vară, chiar dacă asfaltul aproape că se topește. Și uite așa, stau pe canapea, mă uit la pereți și mă gândesc că fuge timpul pe lângă mine. Gândul îmi zboară tot la munte, la aerul ăla tare care îți curăță plămânii după săptămâni întregi de alergătură. Dar când te uiți pe prognoză și vezi cum termometrul refuză să coboare sub pragul de caniculă, parcă și rucsacul din cuier devine mai greu. Rămân, așadar, la planul din sufragerie, cu o cană de cafea care s-a răcit deja și cu o listă lungă de „mărunțișuri de rezolvat prin casă” pe care le-am tot amânat din primăvară. Există o ciudată satisfacție în liniștea asta autoimpusă, o tihnă pe care o guști doar atunci când lumea din jur încetinește odată cu vacanțele.Totuși, ecranul telefonului rămâne deschis pe o hartă digitală. Degetul alunecă leneș peste creste și văi, căutând parcă un refugiu secret, un loc unde toamna se instalează mai repede și unde nopțile cer o pătură în plus. Dacă tot au mai rămas două zile din vara asta oficială, poate că n-ar strica să le petrec măcar schițând următorul traseu. Până la urmă, cele mai bune călătorii încep exact așa: dintr-un impuls, în fața unei ferestre inundate de soare, când habar n-ai în ce direcție o s-o apuci, dar știi sigur că trebuie să pleci.

...când habar n-ai în ce direcție o s-o apuci, dar știi sigur că trebuie să pleci. Așa că am lăsat naibii planul din sufragerie și m-am pus în mișcare. Cum ziceam, zilele astea umblu pe ici, pe colo, fără o țintă fixă, doar de dragul de a respira alt aer și de a nu lăsa concediul să treacă pe lângă mine. N-o fi el muntele ăla înalt cu creste umbroase la care visam pe hartă, dar digul ăsta întins, flancat de verdeață, are liniștea lui aparte. Asfaltul care se topea între blocuri a lăsat loc unei cărări de pământ care pare că nu se mai termină, tăind firul ierbii fix prin mijloc. Aerul e cald, miroase a praf și a iarbă uscată de sfârșit de august, iar liniștea e întreruptă doar de foșnetul frunzelor și de proprii mei pași. Până la urmă, nu e nevoie să schimbi țara sau să urci pe nu stiu ce munte ca să simți că ai evadat; e de ajuns o cărare dreaptă, puțină umbră la marginea drumului și libertatea de a merge înainte, măcar atât cât să prinzi apusul dincolo de liziere.

Mergi ce mergi pe dig, iar firul cărării mă scoate brusc în fața unui pod aflat în lucru. Cărarea de pământ lasă loc unui drum lat, acoperit cu pietriș alb care scrâșnește sub roțile bicicletei. În capătul urcușului se profilează balustradele albastre ale podului. E liniște totală, șantierul e pustiu fiindcă e weekend, așa că am toată libertatea să trec fără să mă întrebe nimeni de sănătate. 

Trec peste această structură de fier, o punte provizorie peste Bega realizată special pentru lucrările de la centura orașului. Dincolo de râu, peisajul se deschide larg peste șantierul uriaș al centurii. Drumul provizoriu de pământ și pietriș se bifurcă în fața mea, tăind de-a dreptul câmpiile și terenurile decopertate.

De pe punte, întorc privirea spre stânga, unde canalul Bega își vede liniștit de drum. Apa curge leneșă între malurile verzi, flancată de o lizieră deasă de copaci și stufăriș. În contrast puternic cu natura neatinsă din depărtare, malurile din apropiere sunt deja mușcate de șantier, cu rampe masive de pietriș alb gata să susțină viitoarea structură definitivă.

În curând, pe aici va fi un pod mai mare. Puntea asta îngustă, de fier, e doar începutul. Structura metalică provizorie și banda îngustă pe care rulez acum vor lăsa loc unei construcții masive de beton, capabilă să preia tot traficul greu de pe centură. Deocamdată, doar o bandă alb-roșie de șantier flutură legată de balustrada albastră, un marcaj temporar înainte ca marea transformare să schimbe definitiv cursul Begăi.

Va fi și asfalt, dar deocamdată drumul e doar o fâșie lată de pământ bătătorit și praf. În fața mea, traseul viitoarei centuri înaintează drept, flancat de liziera de copaci. O macara galbenă, uriașă, stă parcată exact pe mijloc, așteptând reluarea lucrărilor de luni, în timp ce un alt utilaj odihnește pe marginea decopertată. Totul e amorțit în soarele de august, o pauză de weekend pe un șantier care promite să schimbe complet locul.

Pe aici va fi viitoarea centură a orașului. Privesc fâșia asta lungă și bătătorită de utilaje, care șerpuiește larg printre dâmburi și câmpii uscate. Pământul e brăzdat adânc de urme de șenile, gata să fie nivelate. Linia noului drum prinde deja contur clar, croindu-și loc hotărât spre pădurea de la orizont.

Drumul va merge pe aici, tăind de-a dreptul câmpul ăsta nesfârșit. Deocamdată, în locul viitoarelor benzi de circulație se întinde doar o mare de grâu sau vreo altă recoltă uscată de caniculă. Firele aurii, bătute de soarele necruțător al verii, se întind până la lizieră, lăsând să se ghicească urmele utilajelor care vor trece pe aici. 

Îmi imaginez cum peste un timp, exact prin acest loc pustiu, vor goni mașinile pe asfaltul încins. Este ultima suflare de liniște a acestui câmp, înainte de a fi înghițit definitiv de șantier.

Pedalez mai departe pe această fâșie uriașă de pământ bătătorit, unde organizarea de șantier devine și mai clară. Drumul provizoriu înaintează perfect drept, mărginit în stânga de vegetație joasă și câmpii întinse, iar în dreapta de o lizieră deasă de copaci care ține puțină umbră. Pământul uscat e plin de urme lăsate de utilajele grele, dar acum, în liniștea de weekend, totul pare încremenit sub cerul senin.

Ceva mai încolo, dau peste o structură masivă de beton cu armătura de fier lăsată la vedere. Acolo va fi un pod peste un canal. Mormanele de pământ și betonul brut de pe margine arată clar că lucrările sunt abia la început, pregătind terenul pentru viitoarea traversare.

Traseul decopertat cotește ușor și se apropie de primele case din depărtare. În mijlocul pământului răscolit a rămas doar un bloc de beton, iar drumul continuă drept înainte, lăsând în urmă zona complet sălbatică.

Ajung într-o porțiune unde săpăturile sunt perfect nivelate, ca un canal uriaș de pământ. Drumul viitoarei centuri trece acum chiar pe lângă curțile și acoperișurile roșii ale caselor, iar câțiva țăruși albi marchează axul viitoarei șosele.

Sunt nevoit să aleg un drum lăturalnic, pentru că decopertarea centurii s-a întrerupt brusc aici și nu mai pot continua pe traseul principal. Intru pe un drum în lateral, aproape înghițit de tufe dese și mărăcini înalți, unde pământul e acoperit complet de iarbă uscată.

Pe marginea acestui drum lăturalnic, dau peste niște porumbe sălbatice. Boabele lor mici și rotunde, de un albastru-brumat intens, atârnă pe crengile pline de țepi printre frunzele verzi. Culoarea lor stridentă rupe complet monotonia nuanțelor de galben și maro ale ierbii uscate din jur.

Mă opresc puțin mai încolo, unde alte tufe de porumbar își întind crengile noduroase spre drum. Sălbăticia locului are farmecul ei, mai ales când descoperi astfel de detalii simple chiar la marginea șantierului.

Mergând mai departe pe drumul lăturalnic, dau de o cabană mare din lemn, cu acoperiș roșu, ascunsă parțial în spatele copacilor. Structura ei rustică și caldă se integrează perfect în peisaj, iar stuful de pe margine arată că sunt tot aproape de apă. Pare un loc ideal de refugiu și liniște, apărut pe neașteptate la capătul acestei poteci sălbatice.

Continui sa merg și descopăr fațada principală, orientată direct spre malul apei. Cabana are o terasă imensă din lemn la parter și un balcon lung la etaj, ridicate pe piloni metalici deasupra vegetației dese. Mesele și băncile de pe terasă sunt complet goale, sporind senzația de tihnă și izolare în această după-amiază caldă.

În spatele cabanei, dau peste o mică punte de beton care trece peste un canal secat sau o râpă de pe margine. Balustrada improvizată din crengi strâmbe și sudate grosolan îi dă un aer rustic, aproape suspendat deasupra tufișurilor și a sălciilor. Traseul continuă să mă surprindă cu aceste mici colțuri ascunse, perfecte pentru o scurtă pauză la umbră.

Reiau drumul, intrând pe un vechi drumeag de pământ acoperit de iarbă. Poteca trece printr-un culoar strâmt format de copacii bătrâni și tufele sălbatice de pe margini, care încep să lase umbre lungi pe sol. Atmosfera devine mult mai răcoroasă și mai retrasă, oferindu-mi porția de natură și liniște pe care o căutam încă de la plecare.

Într-un final, am ajuns la Râul Timiș. Peisajul se deschide larg și spectaculos, cu apa care strălucește leneș sub soarele după-amiezii. Pe malul celălalt se întinde o pajiște verde și uriașă, iar în stânga mea, la umbra copacilor mari, o mică turmă de oi paște liniștită chiar lângă apă. Toată oboseala și praful de pe șantier au meritat pentru momentul ăsta de tihnă deplină.

Înaintând pe digul larg de pământ și pietriș, drumul coboară lin spre malul râului. În stânga, chiar la buza apei, doi pescari stau așezați la umbra unui copac falnic, așteptând în liniște să tragă peștele. În dreapta s-au format câteva ochiuri mici de apă izolată pe pajiște, iar în depărtare se văd mașini parcate sub lizierele verzi. Locul e plin de viață, dar păstrează o tihnă perfectă de weekend, un refugiu ideal unde lumea vine să se relaxeze la sfârșit de vară.

Locul e plin de viață, dar păstrează o tihnă perfectă de weekend, un refugiu ideal unde lumea vine să se relaxeze la sfârșit de vară.

Ceva mai încolo, pe pajiștea întinsă de la liziera pădurii, o cireadă de vaci paște împrăștiată prin iarba uscată, completând tabloul ăsta simplu și idilic de la marginea Timișului. E exact genul de sâmbătă leneșă în care timpul pare să curgă doar pentru cei care știu să-l oprească în loc.

Mă opresc pentru un ultim popas într-un loc de popas amenajat chiar pe malul apei. Câteva bănci și o masă din lemn, flancate de umbrele metalice, așteaptă drumeții la umbra sălciilor. Totul e curat și liniștit, iar Timișul curge atât de lin încât pare o oglindă perfectă pentru pădurea de pe celălalt mal. 

În ce mă privește, mie unul oricât de dor mi’ar fi de vară, în perioada asta începe să mă cam obosească tot mai tare abia așteptând să vină toamna cu liniștea ei. Tocmai de aia, anul ăsta am decis să îmi iau concediu să prind și toată luna septembrie. Este mult mai liniște peste tot și temperaturile sunt mai umane. Privesc apa leneșă a Timișului cum reflectă pădurea de pe celălalt mal și îmi dau seama că decizia a fost perfectă. Nici nu voi porni televizorul astăzi... liniștea asta de la firul ierbii e tot ce am nevoie.

Un nou popas s-a deschis la pădurea din Giroc. N-am să-i fac reclamă, se vede de la drum în apropierea pădurii pe stânga. Locul e amenajat simplu, cu paleți pe post de bănci, fotolii puf aruncate prin iarbă și un bar galben din containere, totul împrejmuit de un gard de sârmă. E destulă mișcare, dar atmosfera e relaxată, la umbra copacilor. Aici apuc și eu să îmi trag sufletul măcar pentru câteva momente alături de o bere rece, privind lumea din jur cum profită de weekend.

În rest... nu am chef de nimic... și nu fac mai nimic, până să și stau îmi este prea lene. Drept îi că îs și cam istovit. Sprijinit de ghidonul bicicletei, mă uit lung la scena amenajată din curte, unde un DJ își pregătește boxele sub un banner cu „Bass Request”. Chiar și cu muzica de fundal gata să înceapă, oboseala acumulată pe drum își spune cuvântul. Berea asta rece e singurul lucru care mă mai ține în priză, înainte să îmi adun ultimele forțe pentru drumul spre casă.

Și'a mai trecut o vară. Așa că... mă simt ca și berea din fotografia de mai sus... dar voi profita de ea la maxim, păcat doar că e tot mai scumpă, de care însă n’am putut trece cu vederea fără prea mare efort. De vină... tot vremea caldă... bineînțeles că vremea și nu faptul că unii vând berea pentru profit și cu de 5x mai mult decât o cumpără. De ce mama dracului statul nu controlează fenomenul ăsta de jefuire a buzunarului cetățeanului de rând? Suntem luați de fraieri și se merge pe principiul că românul are ținere de minte redusă! Doar s-a redus TVA-ul la 9%, apoi combustibilul este și el la nivelul de acum 4 ani.

Mă, tot mai bine decât deloc! 😉 Chiar așa scurtă, de doar câteva ore, plimbarea și-a atins scopul. M-am bucurat, relaxat și mi-a arătat din nou frumusețile naturii. Nu am mai călătorit la fel de mult ca în alte veri... dar destul... și oricum... dacă este să fac un scurt bilanț... aș putea să decretez vara asta ca una dintre cele mai frumoase... motivul principal fiind acela că am avut lângă mine oameni cu care am petrecut zile minunate urcând munții chiar și în perioada asta când avem tot felul de restricții de distanțare din cauza pandemiei COVID-19, iar pe această cale le mulțumesc.

Powered by Wikiloc