De multă vreme nu am mai așteptat weekend’ul ca acum. De data aceasta avem un traseu ce va va pune la încercare toți mușchii și ne va da o satisfacție imensă când vom ajunge la destinație.
Ne-am strâns un grup de 12 persoane, și vineri am plecat din Timișoara, cu direcția Petroșani. Cabana Groapa Seacă este punctul de plecare în traseul nostru. Aceasta se afla la 18 km de Petroșani, undeva în pădure la marginea șoselei. Noi venind dinspre Hateg, am intrat în Petroșani și la indicatorul spre Voineasa am făcut stânga. Drumul continuă prin oraș, apoi la un alt indicator am făcut iar stânga spre Voineasa. Șoseaua iese din oraș spre valea Jiețului (cheile Jiețului) și este practicabil, chiar dacă sunt și gropi destule... Am făcut până acolo, aproximativ 4 ore din Timișoara. Am ajuns seara, la 18:15. Planul era să dormim la Groapa Seacă, în apropiere de cabană, deoarece traseul începe din apropierea acesteia. A doua zi, trezirea e matinală, la 6 dimineața, iar pe la 7:30 plecăm. Ne zorim și reușim să ne mișcăm în timp util pe drumul forestier de pe Valea Jiețului (marcaj punct rosu).
Ajungem la Groapa Seacă cu două mașini, puțin după ora 18, dar mai erau care trebuie să vină până la lăsarea serii, imediat ce terminau munca. Va fi distractiv să ne găsim fiindcă nu e semnal în zonă și trebuie să ne folosim de instinct. Le-am explicat de niște locuri de cort și nu ar trebui să fie o problemă să ne găsească. Suntem într-o frumoasă poiană aproape de intrarea în traseu.
Profităm de fiecare moment să montăm corturile și să facem un foc de tabără.
Copiii au crescut, au început să aibă responsabilităţi în cadrul grupului. Bogdi pregătea lemne pentru foc.
Pregătim și ceva de mâncare, Roxana se plângea încă de pe drum de foame.
Cabana Groapa Seacă
Chiar în fața cabanei, am găsit și panoul cu traseele, ce pornesc de aici. Traseul nostru este cel cu bulină roșie, cel spre Refugiul Agățat și spre Lacul Roșiile.
Seara trece repede în liniştea muntelui. Ne-am retras la somn, unii mai devreme, alții mai târziu. Ideea era că la ora 6 ne trezeam și la 7 jumate plecăm pe traseu.
După un somn bun, sunt trezit de zgomotul unei mașini. Nu îmi vine să cred cât de bine mă simt după ce m’am trezit dimineața și afară am dat peste un cer întunecat și răcoare... gata, am scăpat de căldura aia absurdă de la oraș... Se întâmpla asta înainte de ora 5:00. Încet, încet au început să mai treacă și alte mașini, toate se îndreptau spre Obârșia Lotrului, probabil oamenii mergeau la muncă.Am plecat la izvor după apă (doi pași mai încolo), apoi dau foc micului meu aragaz, încălzesc apa, adăug două linguri de cafea, amestec, și aștept aproximativ 2-3 minute. Beau prima mea ceașcă de cafea și aștept să se trezească lumea.
În revărsatul zorilor plecam. Prima zi a început în forță cu echipa formată din nouă adulți și trei adolescenți (Roxana, Bogdi și Vlad), căliți deja în experiențele pe munte. Ne-am întors pe șoseaua pe care am plecat la cabana Groapa Seacă (cu o seară în urmă), până la intrarea pe traseu, aproximativ 2-3 minute.
Găsim marcajul cu bulină rosie spre Lacul Roșiile, pe partea stângă, care ne invită în pădure - e imposibil de ratat.
Plimbarea începe pe un drum forestier de-a lungul Văii Jiețului, pe un drum drept, având timp să observăm frumusețea și toate detaliile specifice pădurii de foioase, dar și locuri foarte frumoase unde am fi putut pune cortul.
Îmi plac traseele care încep cu plimbare ușoară și nu cu urcare bruscă, tocmai să putem să ne obișnuim mai întâi cu atmosfera pe care o creează natura. După o oră și jumătate de mers eram la captarea Jieț. Am fi putut scurta cei patru kilometri de drum forestier dacă am fi ales să urcăm până aici cu mașina.
Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unui lac. Avem o dimineață frumoasă cu cer senin. Verificând zilnic, prognoza meteo, așa va fi tot weekendul, doar pe luni s-ar putea să plouă..
Ne opream de fiecare dată când vedeam vreun luminiș. Din acest punct drumul forestier mai continuă cca 300 m, apoi totul se transformă într-o potecă clară prin pădurea de molid.
Părăsim drumul de mașină, continuând pe o potecă.
Trecem apa peste un mic pârâiaș, care de-altfel coboară tocmai din Lacul Ghereșul, apoi poteca noastră continuă în pădure dar urcă accentuat pe o cărare mai îngusta (ar fi fost mult mai abordabil cu ceva kilograme în cârcă în minus).
Impresionat de rădăcinile puternice ale molizilor care întretaie poteca și formează mici trepte numai bune la mers.
Poteca urcă și urcă printre molizi. Urcăm și noi, povestim, râdem, glumim, iar timpul trece.
După o vreme poteca intră într-o ușoară curbă de nivel și se apropie de apa Roșiile (Jietului), unde trecem un pod de lemn pe cealaltă parte râului. Sunt aproape 3h de la plecarea în traseu așa că așteptăm să ajungem la Refugiul Agățat.
Nu trece mult și ajungem la refugiu Agățat, construit pe o stâncă imensă, de unde și numele și este foarte frumos. Pentru a intra în el e nevoie sa urci o scară suspendată de lemn lungă de vreo 4 metri.
În prima încăpere există o măsuță și rafturi cu farfurii, tacâmuri și pahare și diferite chestii lăsate de alții turiști care au dormit aici.
În cealată cameră mai mare se găsește o sobă și lemne pregătite pentru foc și un pat supraetajat, în care pot dormi 8 persoane.
Și cu atenție... ne coborâm pe aceeași scară suspendată.
Până acum văzusem refugiul doar în poze. Refugiul se află la limita pădurii (la o altitudine de 1690 m), bine îngrijit, curat în interior și în preajma sa, ceea ce e foarte bine.
Aici, ne întâlnim cu alți drumeți. Unii se opresc, aruncă o privire și pleacă, alții continuă fără a mai opri. Nici noi nu stăm prea mult, doar gustăm câte ceva din cele aduse de-acasă, mai stăm un timp, apoi ne continuăm urcușul. Sperăm și la o urcarea până pe vârf !
Ne alimentăm cu apă proaspătă dintr-un izvor și continuăm drumul.
Am revenit la punctul roșu, marcajul traseului și am intrat cu repeziciune pe cărare. Părăsim zona refugiului, mai trecem un pic prin pădure, și începe o zona cu jnepeni, apoi ieșim la golul alpin. Îmi place foarte mult traseul ăsta fiindcă e în trepte. Întâi pădure foarte frumoasă, pe urmă jnepeni, stânci, pe urmă ieși în căldări, pe uma iesi pe creastă. Ai mai multe etape în care să te tot bucuri și să descoperi așa treptat munții Parâng.
De la Refugiul Agățat mai mergem putin și ajungem la o superbă cascadă pe care o formează pârâul Roșiile. Fără a fi înaltă, cascada e spectaculoasă prin viteza și forța cu care apa se revarsă printre stânci.
Erau multe pietre de mari dimensiuni, iar vuietul micii cascadei era foarte puternic. Uitasem de oboseală, uitasem de toate.
Sunt porțiuni unde trecem de o parte și alta râului, dar sunt amenajate poduri de lemn, și sunt practicabile.
Tot ce vedem sunt păduri întregi de jnepenis, prin care trebuie să trecem, pentru că poteca pe acolo vrea să ne plimbe, dar ne simțeam bine pe lângă această minune a naturii.
Prin tăierea jnepenișului poteca este largă și ține firul apei.
În urcare vedem drumeți de toate felurile, cu diverse stagii, cu experiențe și echipamente de munte (unii care coboară, iar alții urcă), de la nostalgici îndrăgostiți de plante și de natură în general, la aceia super atletici, dornici de performanțe.
Am sperat să mai găsim ceva flori de munte și, la un moment dat, chiar am găsit
Înainte să ieșim din această porțiune a traseului cu jnepeni, traversăm de câteva ori râul Roșiile (Jieț).
În curând, intrăm în treapta glaciară inferioară, din acest masiv, unde întâlnim lacul Zănoaga Stânei. Peisajul se înfrumuseța cu fiecare pas, iar ritmul nostru era, implicit, încetinit de numeroasele poze pe care ne opream să le facem pe parcurs.
Până să ajungem în zona lacului, traversăm prin zone ușor mlăștinoase și câteva firicele de apă, mai ales sub pragul glaciar de dinaintea tăului Zanoaga Stânei.
În două serpentine mai dure, ajungem și lângă stână dezafectată de ani buni, pe care o vedem în dreapta cum urcăm.
Ieșind în golul alpin, peisajele devin uluitoare…Începem să avem vizibilitate spre creste și chiar spre vârful cel mai înalt. Câteva clipe am privit cu nesaț înălțimile către care ne îndreptăm.
Aici găsim și rămășițele unui avion prăbușit în timpul unuia dintre războaie. Exact, nu-i știu povestea.
Cert e că în jurul stânei e plin de componente din trenul de aterizare, tablă, și rotorul avionului de-asemenea.
Traseul se ține prin pajiștea alpină în urcare ușoară cale de 10-15 min până pe malul lacului Zănoaga Stânei.
Am ajuns repede la Iezerul Zănoagei Stânei, cu șteiul de piatră oglindit în apa limpede, nemișcată de vreo pală de vânt. Lacul este situat la altitudinea de 1910 m.
Este o zonă perfectă de camping, dar n-am zăbovit mult. După o pauză scurtă ne încurajam unii pe ceilalți și ne continuăm traseul. Vrem să ajungem pe treapta glaciară mijlocie la următoarele două lacuri, Roșiile și Lung. Suntem cam la o ora distanță de cele două lacuri. Până aici noi am făcut aproape 5 h, am depăsit timpul de pe indicatoare, dar depinde de ritmul fiecăruia.
Marcajul mai greu de urmărit, se ține ușor pierdut pe bolovani. Din păcate stâlpii de marcaj lipsesc în totalitate. Continuăm să urcăm pe potecă printre grohotișurile de la baza muchiei Pontul Roșu, până ajungem la următorul lac unde intenționăm să montăm cortul.
Drumul pare lung. Nu numai pare, chiar este! Nu e cea mai mare plăcere să urci pe-aici cu un bagaj mare deşi e una din cele mai folosite poteci de acces către inima muntelui.
Ajungem la altitudinea de 1980 m în Căldarea Roșiile. Aici descoperim două lacuri glaciare. Între lacul anterior și cele două, nu este mare distanță de timp, noi am făcut aproape o oră și jumătate.
Ne abatem din potecă câțiva metri spre stânga pentru a avea o imagine mai bună a lacului. Este vorba de lacul Roșiile, considerat cel mai adânc lac din Munții Parâng (17 m), și Lacul Lung, situat probabil la aceeași altitudine, fiind unul lângă celălalt, înconjurate de blocuri imense de piatră.
Priveliște frumoasă spre abrupturile Parângului.
Baza muchiei Pontu Roșu
Locuri cu iarbă din belşug.
Odată ajunși sus, partea grea a traseului se terminase. Aici ne-am făcut camparea, la baza muchiei Pontul Rosu, căci pe-aici ne va fi urcarea. Mai stăm un pic și pornim pe ultima porțiune către vârf. Nu toți!
Fiind însă mai dinainte hotărât între noi, au pornit către vârf (pe aici) doar șapte, cinci dintre noi am rămas la corturi și vom urca mâine dimineață.
Am ales cele mai frumoase locuri, chiar lângă lac. Eram printre primii ajunși.
Expoziție de corturi. Până la lăsarea serii au mai venit și alți turiști care și-au montat corturile. Unii de pe vârf, iar alții de jos. Am numărat 15 corturi
La ceas de seară, ne pregătim de cină, și mergem să gătim ceva cald. O supă ne prinde foarte bine, tortelinii, care se gătesc foarte rapid, apoi o cafea... Mă bucur fie și de un lucru minor, cum ar fi cafeaua băută la 2000 alt, care nu trebuie să o mai beau în grabă. Pur și simplu... să o beau... să mă bucur de fiecare sorbitură... Este unul din momentele mult așteptate de peste zi pentru că pe traseu mai ciugulești câte un baton sau o banană și seara numai bine ți se face foame după traseu, și o mâncărică sau ceva cald prinde foarte bine. Oare ce or manca toți oamenii aștia, vedem după ce se întorc de pe vârf. Mely deja este foarte pasionat de gătit, și-a făcut tot felul de rețete cu orez, soia, etc.
Între timp facem o pauză pe malul lacului.
Lacul Lung - ușor de recunoscut, datorită formei alungite și înguste.
N-am stat mult pe gânduri, așa că ne-am descălțat și am intrat cu picioarele goale să ne răcorim puțin. Apa era limpede și foarte rece. La un moment dat parcă nu-mi simțeam picioarele.
O zi cum rar am prins. Să tot stai și să cugeți...
N-am stat mult în apă pentru că îmi amorțiseră picioarele. Când mi-am pus ciorapii, am început să simt o fierbințeală în tălpi. Era atât de plăcută senzația.
Prima geană de lumină! Ceasurile arată 6:00 și răsăritul pe care îl așteptam cu nerăbdare. După o noapte în care am dormit pe reprize și în care vântul își încerca puterile, se pare că vom avea o zi frumoasă și azi, perfectă pentru a urca pe vârf, și nu numai!
Îi aud pe cei din cortul de alături cum se pregătesc de plecare. Unul dintre cei doi era Alexandru Boia, și ne cunosteam dintr-o tură mai veche de biciclete. Dis de dimineaţă s-a trezit și Roxana (odată cu mine) și abia aștepta să plecăm. Se auzea mișcare și la cortul lui Mely - era pe lângă cort cu Bogdi pregătind micul dejun. Și eu mânânc ceva cu Roxana, bem o cafea și mă bucur de fiecare sorbitură... apoi ne pregătim ușor să urcăm.
Se înroșesc vârfurile cele mai înalte, sunt primele unde ajung razele soarelui.
Cu copiii şefi de coloană am reuşit repede să ajungem sus. Nu aveau nici o problemă pe urcat. Ne alimentăm cu apă dintr-un izvor și continuăm urcușul, sărind din stâncă-n stâncă, sprijinindu-ne adesea de ele. De aici încolo nu ne mai rămânea decât drumul spre creastă
Cărarea a cam dispărut și a lăsat loc doar blocurilor imense de piatră, pe care am fost nevoiți să ne cățărăm. Traseul, continuă printre grohotișurile de la baza muchiei Pontul Roșu, până sub șaua Gruiu. Noi ne-am desprins din marcajul ce ducea spre vârf (imediat ce am luat apă) și îi dăm fără bagaj la deal într-un urcuş susţinut, pe alocuri brutal şi lipsit de potecă spre Muchia Pontul Roșu (traseu nemarcat).
Nu se urca pe o potecă evidentă, ci prin iarbă uscată, din aceea pâlcuri, pâlcuri, care este extreeem de obositoare pentru picioare. Treaptă după treaptă, serpentină după serpentină, aproape suntem sus. Am ales să urcăm pe aici deoarece nu aveam de traversat foarte mult grohotiș. Nu-i nimic periculos atâta timp cât nu te grăbești și ești atent. Traseul e frecventat de turiști de toate vârstele, adulți, copii. Din capătul muchiei se deschide o vedere frumoasă spre lacul Zănoaga Stânei și valea Roșiile.
Hai că a dat ceva soare în sfârșit. Valea încă este cuprinsă de umbra crestei înalte a Parângului. Câteva raze mai scaldă vegetația de pe vale. E prea frumos să nu imortalizăm momentul.
Unde mergem noi acum momentan e senin. Aveam ceva privelişti foarte frumoase, recunosc, în special în stânga, dar în faţă, numai urcare şi iar urcare. Când credeam că s-a terminat urcarea, hop urma alta.
Privire spre Muchia Pontul Roșu, dar și spre abrupturile Parângului, mai ales spre căldarea și valea Roșiile.
O muchie foarte frumoasă, ascuțită, dar care nu necesită echipament de escaladă…asta în timpul verii, pe timpul iernii lucrurile pot sta diferit, de-altfel poate fi o bună rută de abordat spre Parângul Mare, datorită riscului minim de avalanșă.
Lacul Roșiile și Lacul Lung. Câteva raze de soare scaldă vegetația din căldare.
Jos, în locul din care venim, încă se văd corturile noastre.
Mai departe a urmat urcușul susținut spre vârful Parângul Mare, dar l-am abordat sistematic și nu mi s-a părut obositor. Aici intervine rolul coechipierilor, al celor care nu te lasă să-ți pierzi curajul și te trag să dai și mai mult din tine.
Lacurile ne zâmbesc de-acolo de jos, la fel și impresionantele căldări glaciare și ne îndeamnă să ne bucurăm de faptul că putem fi acolo.
Creasta principală dincolo de Parângul Mare. Imaginea pereților Gemănarea precum și a lacurilor Roșiilor, Lung și Mândra sunt excepționale de pe această muchie.
Norii fug deasupra noastră, parcă grăbindu-se undeva. E uimitor cât sunt de aproape și cum învăluie fiecare stâncă și căldare.
Șiii…gata, am ajuns! În Parâng mai sus de-atât nu se poate. Urcușul a fost fără mari probleme, însă deosebit de spectaculos cu soarele la răsărit. În aproape două ore de mers am ajuns. Era mai frumos dacă nu era ceață, dar ne bucurăm și așa.
“It is not the mountains that we conquer, but ourselves.” Odată cu fiecare pas făcut mai sus, ajungeai să fii spectator iar mai apoi parte din jocul neobosit al norilor și-al luminii acompaniat de glasul vântului neîmblânzit. Cel mai greu nu este să ajungi sus, ci să rămâi smerit, când ai ajuns sus.
Iată și un pic de soare. Până la urmă, deși urcarea pe Parângul Mare este istovitoare, vârful ne oferă șansa de o vedere panoramică extraordinară.
Suntem la altitudinea de 2519 m, pe al 4 lea cel mai înalt vârf din țara noastră, și cel mai înalt vârf, care NU se află în Munții Făgăraș. Din vârful Parângul Mare, poteca cu marcaj bandă roșie continuă peste vârful Gemănarea (2437 m), vârful Stoienița (2421 m), vârful Cârja (2405 m), și în final Parângul Mic (2074 m).
Începem coborârea tot pe unde am urcat. Muchia Pontul Rosu, se "rupe" din vârful Parângul Mare până în apropierea lacului Zănoaga Stanei. Am fi stat acolo mult și bine, dar ceasurile ne îndemnau să ne luăm tălpășița. Avem o lungă coborâre până la mașină.
Străbatem stâncăriile ce ne stau în cale, cât putem de repede.
Privire în spate - pe aici am urcat și tot pe aici am coborât
Drumul pe creastă ne-a dezvăluit peisaje greu de reprodus chiar şi pentru aparatul de fotografiat.
E prea frumos să nu imortalizăm momentul la ieșirea din jnepeniș.
Traseul a fost superb şi relativ uşor, mai greu la coborâre în zona grohotişului şi bolovanilor. Întorşi la bază, Ion, Ovidiu și băiatul lui se pregăteau deja să plece, voiau să ajungă acasă și nu mai avea rost să aștepte după noi. De apreciat totuși faptul că au așteptat până am coborât din vârf și nu au plecat, iar restul grupului erau deja departe, plecați. Am adunat și noi corturile, am mai făcut o pauză de masă la soare, ne-am mai relaxat puțin pe malul lacului intrând puţin cu picioarele în apa limpede, apoi am pornit spre mașini. Ne grăbeam și nu prea, căci aveam idee de timpi și, aveam vreme să ajungem la mașină pe lumină și dacă nu alergam ca nebunii. Coborâm de la lac şi ceva mai jos dăm de poteca (bulina roșie) pe care am urcat data trecută. Semnele sunt mai rare aici dar dacă apuci bine poteca ea te conduce destul de repede în vale. Copiii (Bogdi și Roxana) s-au adaptat repede la condiţiile de coborâre şi nu au mai vrut să stea cu „moşii”, aşa că au mers în ritmul lor așteptând din când în când să coborâm și noi. Povestim, pașii merg, timpul trece și noi cu el! Ne-am avântat pe poteca dintre jnepeni, printre stâncile cele mari și, pe nesimțite, ajungem în final în pădure şi ne oprim puţin la Refugiul Agăţat.
Nu am stat mult.
După ce traversăm pârâul poteca merge mult prin pădure şi se depărtează de apă. Ne-am îndreptat cu repeziciune spre vale. Mergeam ba tăcuți, ba povesteam, oboseala ieșise la iveală. Ultimii pași prin frumoasa pădure de brad s-au sfârșit la puntea de peste apa Ghereșului. Auzeam din ce în ce mai puternic zgomotul apelor care aveau să alcătuiască Jiețul. Trecem de o captare dincolo de care din măreţul Jieţ nu mai rămâne mai nimic. Aproape toată apa ia calea unei conducte ascunse în pământ. Asta era și motivul pentru care nu vedeam nici un firicel de apă la trecerea peste un pod. Drumul pare că s-a lungit, dar cu siguranță suntem noi puțini obosiți. Parcă și cheful de vorbă scade, și îmi dau seama că tura s-a cam terminat. Este clar că fiecare expediţie este un drum lung şi pot spune şi eu după ce au spus-o alţii că fericirea nu stă în a atinge vârful, ci în călătoria până acolo. Singura consolare este că mergem la vale, aerul e curat, şi ştim că la Groapa Seacă ne eliberăm de rucsacii grei! Zile pline de experiențe interesante. Fiecare munte e special în felul lui, Parângul e unul din cele mai frumoase masive de la noi din țară. Faptul că traseele sunt accesibile de la drum asfaltat, și nu trebuie să mergi zeci de minute sau câteva ore cu mașina pe forestier cum se întâmplă în Retezat de exemplu, e un avantaj.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.