De multă vreme nu am mai așteptat un weekend cu atâta nerăbdare. De data aceasta, planul include un traseu care ne va pune la încercare fiecare mușchi, dar care promite o satisfacție imensă la destinație.
Echipa? Un grup fain de 12 oameni. Startul s-a dat vineri, când am lăsat în urmă Timișoara și am luat azimutul spre Petroșani. Tabăra noastră de bază și punctul de pornire în aventură este Cabana Groapa Seacă, ascunsă în pădure, la marginea șoselei, la vreo 18 kilometri de Petroșani.Venind dinspre Hațeg, am traversat Petroșaniul urmărind indicatoarele spre Voineasa. Șoseaua șerpuiește apoi prin spectaculoasele Chei ale Jiețului. Drumul este practicabil, deși plin de gropi care îți testează răbdarea și suspensiile. După aproximativ 4 ore de condus, la ora 18:15, am parcat la destinație. Planul a fost simplu: campare și somn în apropierea cabanei, pentru a fi gata de drum a doua zi.Sâmbătă dimineața, alarma a sunat militărește la ora 6:00. Ne-am strâns rapid echipamentul și, la 7:30, eram deja pe traseu. Am pornit în ritm alert pe drumul forestier ce însoțește Valea Jiețului, ghidați de marcajul punct roșu.
Iată primele imagini cu atmosfera de la start și frumusețea locului:
Sunt locuri în Carpați care îți taie respirația, dar Munții Parâng au o magie cu totul aparte. Este o regiune aspră, dar de o frumusețe monumentală, unde crestele stâncoase se îmblânzesc brusc în căldări glaciare uriașe și pajiști alpine ce par desprinse dintr-o altă lume. Aici, natura a rămas pură, impunătoare și neatinsă de zgomotul civilizației. Să îți întinzi cortul în acest decor înseamnă să devii parte dintr-un tablou grandios. Parângul nu este doar o destinație de weekend; este una dintre cele mai spectaculoase comori ale României, un loc unde măreția peisajului te face să te simți mic, dar incredibil de viu și liber.
Ajungem la Groapa Seacă cu două mașini, puțin după ora 18:00. Restul găștii urma să ajungă abia spre lăsarea serii, imediat ce terminau munca. Partea cu adevărat distractivă? În zonă este zero semnal la telefon. Într-o epocă a tehnologiei, eram pe cale să ne bazăm doar pe instinct. Din fericire, le explicasem din timp unde vrem să campăm așa că speram ca micile indicii să fie suficiente. Ne-am instalat corturile într-o poiană superbă, chiar în vecinătatea intrării pe traseu, și am rămas cu ochii pe liziera pădurii, așteptând ca tabăra de 12 oameni să fie completă.
Profităm de ultimele raze de soare și trecem rapid la treabă: montăm corturile și adunăm lemne. În scurt timp, o poiană întreagă prinde viață, iar un foc de tabără generos devine inima grupului nostru. Nimic nu se compară cu căldura flăcărilor și poveștile spuse la munte, sub cerul liber, în timp ce așteptăm ca echipa să fie completă.
Timpul zboară, iar copiii au crescut și au început să își asume propriile responsabilități în cadrul grupului. În imagine, Bogdi este cel care se ocupă de pregătirea lemnelor pentru focul de tabără, asigurându-se că ne vom bucura de căldură pe înserat. Este o satisfacție uriașă să îi vezi cum devin parte activă din echipă și cum învață să iubească muntele prin fapte.
Aerul curat de munte deschide imediat apetitul, iar Roxana se plângea încă de pe drum că îi este foame. N-am stat mult pe gânduri și am improvizat rapid o bucătărie în aer liber direct pe o stâncă masivă, aproape de râu. Primusul a fost pus la treabă în timp record pentru a pregăti ceva cald și hrănitor. Nimic nu se compară cu o masă caldă savurată în susurul apei, mai ales când foamea dă semne de nerăbdare.
După ce ne-am instalat tabăra, am dat o fugă până la Cabana Groapa Seacă pentru a cumpăra câteva beri reci. Atmosfera de munte cere un moment de relaxare, iar cabana aflată la doar doi pași de noi era locul perfect pentru a ne reîmprospăta stocul înainte de lăsarea serii. Cu proviziile asigurate, eram gata să ne întoarcem la foc.
Chiar în fața cabanei am dat peste panoul cu trasee, un adevărat nod al potecilor din Parâng. Obiectivul nostru? Traseul marcat cu punct roșu. Acesta ne va purta pașii prin păduri și goluri alpine către Refugiul Agățat și, mai departe, spre spectaculosul Lac Roșiile. Indicatorul arată 5 ore de urcuș, o cifră care ne dădea deja fiori de anticipare pentru a doua zi.
O privire de ansamblu asupra curții de la Groapa Seacă, unde lemnul și piatra se îmbină perfect cu decorul montan. Foișorul acoperit și terasa cabanei păreau locul ideal pentru a sta la povești, însă pe noi ne chema deja poiana noastră. Am aruncat o ultimă privire spre crestele luminate de apus și ne-am retras spre corturi. Noaptea se anunța răcoroasă, iar dimineața ne voia odihniți.
După ce am terminat cu logistica taberei și aprovizionarea, am profitat de ultimele momente de lumină pentru a explora împrejurimile. Albia râului, presărată cu stânci uriașe îmbrăcate în mușchi verde și trunchiuri bătrâne de copaci, ascunde o sălbăticie fascinantă. Zgomotul apei repezi care se lovește de pietre acoperă orice alt gând și îți oferă acea liniște deplină pe care o cauți doar la munte.
Acesta a fost cortul nostru, refugiul perfect pentru noaptea ce tocmai începea. Mic, compact și rezistent, a devenit rapid mica noastră fortăreață în mijlocul naturii. Ne-am aranjat rucsacurile în antreu, ne-am asigurat că totul este pregătit pentru dimineață și ne-am strecurat în sacii de dormit. Afară, aerul muntelui devenea tot mai tăios, dar înăuntru ne aștepta un somn binemeritat.
Pe măsură ce amurgul se lasă peste vale, aerul devine tot mai rece și mai curat, un semn clar că noaptea în Parâng își intră în drepturi. A fost momentul perfect de respiro înainte de a ne strânge cu toții în jurul focului.
Rând pe rând, ne-am retras la somn – unii mai devreme, furați de oboseală, alții mai târziu, prelungind poveștile. Planul pentru a doua zi era însă clar și bătut în cuie pentru toată lumea: trezirea la ora 6:00 și plecarea pe traseu la 7:30 fix.
După un somn profund, mă trezește zgomotul unei mașini. Ies din cort și dau peste un cer întunecat și o răcoare perfectă. Sentimentul este incredibil: am scăpat, în sfârșit, de căldura sufocantă de la oraș! Este abia ora 5:00, iar pe șosea încep să treacă discret și alte mașini care se îndreaptă spre Obârșia Lotrului, probabil oamenii mergeau la muncă. Am plecat la izvor după apă (doi pași mai încolo), apoi dau foc micului meu aragaz, încălzesc apa, adăug două linguri de cafea, amestec, și aștept aproximativ 2-3 minute. Savurez prima ceașcă în tăcere, bucurându-mă de aerul tare al dimineții în timp ce aștept ca tabăra să prindă viață.
Pornim la drum în revărsatul zorilor. Echipa noastră numără nouă adulți și trei adolescenți (Roxana, Bogdi și Vlad) deja căliți în aventurile montane anterioare. Facem un scurt parcurs de două-trei minute înapoi pe șosea până la indicator. Ajunși la intrarea oficială în traseu, ne potrivim rucsacurile grele pe umeri, strângem rândurile și începem urcușul în forță.
Găsim rapid marcajul cu punct roșu spre Lacul Roșiile, pe partea stângă a drumului. Poteca ne invită direct în desișul răcoros al pădurii și este pur și simplu imposibil de ratat. Cu ochii pe semnele proaspete de pe copaci, lăsăm șoseaua în urmă și ne adâncim în inima Parângului.
Pornim la drum pe un traseu forestier drept, care însoțește leneș Valea Jiețului. Acest început domol ne oferă timp din blesgug să observăm frumusețea și detaliile specifice pădurii de foioase. Mergând la pas, descoperim și câteva luminișuri superbe – locuri perfecte de campare pe care le trecem rapid pe lista noastră pentru aventurile viitoare.
Îmi plac la nebunie traseele care încep cu o plimbare ușoară în locul unui urcuș brusc. Acest start domol ne dă răgazul necesar să ne conectăm cu natura și să intrăm în atmosfera muntelui. După o oră și jumătate de mers lejer, ajungem la captarea de apă Jieț. Privind înapoi, ne dăm seama că am fi putut scurta cei patru kilometri de drum forestier dacă alegeam să urcăm până aici cu mașinile, însă am fi pierdut toată această încălzire excelentă.
Niciun nor nu plutește sub albastrul cerului adânc, limpede ca ochiul unui lac montan. Avem parte de o dimineață superbă, cu un senin absolut. Prognoza meteo, pe care am verificat-o zilnic înainte de plecare, promite aceleași condiții ideale pentru tot weekendul; abia de luni s-ar putea să apară primii stropi de ploaie. Munții Parâng ne-au primit cu cea mai frumoasă versiune a lor.
Fiecare luminiș întâlnit în cale devenea un pretext perfect pentru un scurt popas. Din acest punct, drumul forestier mai continuă doar vreo 300 de metri, după care se îngustează brusc. Totul se transformă într-o potecă clară și bine conturată ce se pierde în desișul răcoros al pădurii de molid. De aici încolo, muntele începe să își arate adevărata față.
Părăsim definitiv drumul accesibil mașinilor și ne continuăm aventura pe o potecă îngustă. De aici, civilizația rămâne în urmă, iar muntele ne aparține în totalitate.
Trecem apa peste un mic podeț de lemn, de unde pârâul coboară tocmai din Lacul Ghereșul. Imediat după acest punct, poteca intră adânc în pădure și începe să urce accentuat pe o cărare îngustă și plină de rădăcini. Cu rucsacurile mari de expediție în spate, fiecare pas devine o testare a rezistenței; cu siguranță traseul ar fi fost mult mai abordabil cu câteva kilograme în minus în cârcă!
Sunt de-a dreptul impresionat de rădăcinile puternice ale molizilor, care întretaie poteca la fiecare pas. Într-un mod absolut fascinant, natura a sculptat aici adevărate trepte vii, extrem de utile pentru a ne sprijini și a înainta mai ușor pe acest urcuș solicitant.
Poteca urcă și urcă fără oprire printre molizii înalți. În ciuda pantei înclinate, atmosfera din grup este excelentă: urcăm în ritmul nostru, povestim, râdem și glumim non-stop. Când ești înconjurat de oameni faini, oboseala trece pe planul secund, iar timpul zboară incredibil de repede.
După un urcuș susținut, poteca se îmblânzește într-o ușoară curbă de nivel și se apropie din nou de zgomotul apei. Traversăm râul Roșiile (Jiețul) pe un alt pod de lemn, trecând pe malul celălalt. S-au scurs deja aproape trei ore de la plecarea în traseu, așa că picioarele noastre încep să resimtă efortul, iar gândul tuturor se îndreaptă spre Refugiul Agățat, unde ne așteaptă următorul popas binemeritat.
Nimeni nu rămâne în urmă în gașca noastră. Roxana s-a oprit așteptând ca să se ajung și eu fiind mai în urmă. Aceste mici momente de respiro sunt cele mai bune ocazii să ne tragem sufletul, să ne aranjăm echipamentul și să ne asigurăm că mergem cu toții în același ritm, uniți de aceeași pasiune.
Nu trece mult și ajungem la Refugiul Agățat. Numele i se potrivește perfect, fiind construit direct pe o stâncă imensă, într-un decor extrem de spectaculos. Pentru a intra în el, trebuie să urci o scară suspendată din lemn, lungă de vreo 4 metri. Este un loc cu adevărat deosebit, care ne oferă ocazia perfectă pentru o pauză bine meritată și câteva momente de explorare.
În prima încăpere dăm peste o măsuță și rafturi pline cu farfurii, tacâmuri și pahare. Locul este plin de diverse lucruri utile lăsate în urmă de alți turiști care au înnoptat aici. Este fascinant să vezi cum funcționează această comunitate nescrisă a munților, unde fiecare lasă câte ceva pentru următorii călători care vor avea nevoie de adăpost.
În cea de-a doua cameră, mult mai spațioasă, dăm peste o sobă de fier și lemne gata pregătite pentru foc – salvarea perfectă pentru nopțile geroase de iarnă. Piesa de rezistență este un pat supraetajat masiv, capabil să adăpostească la nevoie până la 8 persoane. Locul este curat, uscat și emană acel miros inconfundabil de cabană montană care te face să te simți în siguranță.
Cu foarte mare atenție, coborâm unul câte unul pe aceeași scară suspendată. Cei 4 metri de lemn ne readuc cu picioarele pe pământ, gata să continuăm aventura.
Până acum văzusem acest refugiu doar în fotografii pe internet, iar realitatea nu ne-a dezamăgit deloc. Situat exact la limita pădurii, la o altitudine de 1690 de metri, locul este extrem de bine îngrijit. Curățenia exemplară din interior, dar și din preajma sa, spune multe despre respectul drumeților care trec pe aici. Este o bucurie să găsești un astfel de adăpost în stare perfectă în inima muntelui.
La refugiu ne întâlnim cu alți drumeți: unii opresc doar pentru o privire scurtă, în timp ce alții își continuă marșul fără oprire. Nici noi nu zăbovim prea mult. Savurăm rapid o gustare din rucsac, ne tragem sufletul preț de câteva minute și pornim din nou la drum. Poteca începe să urce tot mai serios, iar gândul nostru zboară deja mult mai sus – sperăm să avem picioare bune și vreme excelentă pentru a cuceri creasta și vârful!
Ne alimentăm cu apă rece și proaspătă direct de la un izvor de munte, umplându-ne sticlele până la refuz. Cu rucsacurile din nou încărcate și forțele împrospătate, ne reluăm marșul pe potecă. De aici încolo, fiecare picătură de apă va conta pe măsură ce ne apropiem de golul alpin.
Revenim la punctul roșu și intrăm cu repeziciune pe cărare, lăsând în urmă Refugiul Agățat. Pădurea se rărește rapid, făcând loc unui etaj dens de jnepeniș, înainte de a ne scoate definitiv în golul alpin.Îmi place la nebunie acest traseu tocmai pentru că se dezvăluie în trepte perfecte: începi cu o pădure superbă, treci prin jnepeni și stâncării, traversezi căldările glaciare și, în final, cucerești creasta. Fiecare etapă este o nouă descoperire, oferindu-ne timp să savurăm măreția Munților Parâng, bucățică cu bucățică.
La scurt timp după ce părăsim Refugiul Agățat, dăm peste o superbă cascadă formată de pârâul Roșiile. Deși nu este foarte înaltă, căderea de apă impresionează prin viteza și forța brută cu care șuvoiul se revarsă printre stâncile masive. Zgomotul asurzitor și stropii fini care plutesc în aer ne oferă o porție instantanee de prospețime înainte de a continua drumul.
Eram înconjurați de blocuri uriașe de piatră, iar vuietul cascadei răbda atât de puternic încât acoperea orice alt sunet. În fața acelei forțe brute a naturii, am simțit cum timpul se oprește în loc. Uitasem instantaneu de greutatea rucsacului, uitasem de oboseală și de toate grijile lăsate jos, în vale. Rămăsese doar muntele și energia lui copleșitoare
Traseul ne poartă când pe un mal, când pe celălalt, intersectând firul apei în mai multe rânduri. Din fericire, toate aceste porțiuni sunt amenajate cu podețe solide de lemn. Traversările sunt perfect practicabile și sigure, permițându-ne să ne concentrăm doar pe frumusețea sălbatică a peisajului din jur.
Pădurea a rămas definitiv în urmă, iar peisajul se deschide larg și spectaculos. Privirea ne este atrasă instantaneu de crestele muntoase din față, unde verdele crud al jnepenișului îmbracă versanții abrupți, iar stâncile colțoase sparg orizontul. Deasupra noastră, cerul este de un albastru ireal de curat. Acest amestec de piatră și vegetație alpină ne confirmă că am intrat în adevărata zonă înaltă a Parângului.
Tot ce vedem acum în jur sunt păduri întregi și compacte de jnepeniș, prin care trebuie să ne croim drum. Poteca insistă să ne plimbe chiar prin inima lor, însă înaintarea este o adevărată plăcere. Ne simțim incredibil de bine mergând pe lângă această minune verde a naturii, care ne oferă o energie complet nouă pentru continuarea drumului.
Datorită jnepenișului tăiat cu grijă, poteca este surprinzător de largă și ne permite să înaintăm relaxați. Cărarea urmărește îndeaproape firul apei, oferindu-ne o călătorie spectaculoasă în care susurul pârâului ne însoțește la fiecare pas. Este o porțiune perfect amenajată, unde sălbăticia locului se îmbină perfect cu plăcerea mersului pe munte.
Pe măsură ce urcăm, întâlnim drumeți de toate felurile, aflați în etape diferite de experiență și cu echipamente extrem de diverse. Poteca este plină de viață: unii coboară, alții urcă. Întâlnești aici de la nostalgici incurabili, îndrăgostiți de florile de munte și de liniștea naturii, până la sportivi super atletici, setați doar pe performanță și timpi record. Este frumos să vezi cum Parângul reușește să adune la un loc energii atât de diferite.
Am sperat din tot sufletul să mai prindem câteva flori de munte pe aceste creste arse de soare și, la un moment dat, dorința ni s-a îndeplinit. Chiar am găsit! Aceste mici pete de culoare, care reușesc să supraviețuiască în asprimea stâncilor, sunt adevăratele bijuterii ale golului alpin. Îți amintesc instantaneu cât de fragilă, dar și cât de încăpățânată este viața la peste 1800 de metri altitudine.
Înainte de a lăsa în urmă această porțiune spectaculoasă cu jnepeni, poteca ne mai poartă de câteva ori peste râul Roșiile (Jieț). Fiecare traversare a apei ne apropie tot mai mult de peisajul deschis al căldării glaciare. Sunetul râului și verdele jnepenilor ne oferă un rămas-bun revigorant înainte de a intra în zona complet stâncoasă.
În curând, intrăm în treapta glaciară inferioară a masivului, unde ne întâmpină superb peisajul de la Lacul Zănoaga Stânei. Decorul devine tot mai spectaculos cu fiecare pas făcut în golul alpin. Din această cauză, ritmul nostru de mers a încetinit considerabil – era pur și simplu imposibil să nu ne oprim la fiecare colț de potecă pentru a surprinde în fotografii măreția locului.
Până să ajungem pe malul lacului, poteca ne poartă prin câteva zone ușor mlăștinoase și peste mici firicele de apă. Acest teren umed și moale se concentrează în special sub pragul glaciar care păzește tăul Zănoaga Stânei. Pașii devin mai atenți aici, dar contrastul dintre vegetația mustind de apă și stâncile uscate de deasupra face ca totul să arate incredibil de sălbatic.
După ce depășim două serpentine mai dure, ajungem în dreptul unei stâne dezafectate de ani buni, pe care o lăsăm în partea dreaptă cum urcăm. Structura veche din piatră și lemn, măcinată de timp și de intemperii, se integrează perfect în asprimea peisajului alpin, amintindu-ne de vremurile în care aceste bătături erau pline de viață și de turme de oi.
Odată ieșiți în golul alpin, peisajele devin de-a dreptul uluitoare. Orizontul se deschide larg și începem să avem o vizibilitate perfectă spre crestele semne și chiar spre cel mai înalt vârf al masivului. Ne-am oprit pentru câteva clipe și am privit cu nesaț înălțimile uriașe către care ne îndreptam. Sentimentul că destinația este tot mai aproape ne-a oferit o uriașă doză de energie.
Pe lângă frumusețea aspră a naturii, acest traseu ne rezervă și o surpriză cu totul neșteptată: rămășițele metalice ale unui avion prăbușit aici. Deși puțini drumeți îi cunosc întreaga poveste, istoricii și echipele Salvamont Hunedoara au stabilit că este vorba despre un avion militar de vânătoare german prăbușit în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1941.
Masivul Parâng este supranumit uneori și un adevărat „cimitir aviatic” din cauza crestelor sale abrupte care au surprins mai multe aparate de zbor de-a lungul deceniilor. Să vezi aceste bucăți de fuselaj ruginite, integrate acum în decorul alpin, îți dă fiori și te face să te gândești la dramele umane petrecute pe aceste înălțimi. Am pășit mai departe cu un profund sentiment de respect pentru istoria ascunsă în munte.
De la locul epavei, traseul continuă șerpuind prin pajiștea alpină, într-o urcare ușoară și plăcută. Mergem în acest ritm preț de vreo 10-15 minute, bucurându-ne de covorul verde de iarbă și de aerul tot mai rarefiat. Această porțiune domoală este exact pauza de care aveau nevoie picioarele noastre înainte de a ieși, în sfârșit, direct pe malul spectaculos al Lacului Zănoaga Stânei.
Ajungem repede pe malul Iezerului Zănoagei Stânei, situat la o altitudine de 1910 metri. Peisajul este de o liniște monumentală: șteiul masiv de piatră se oglindește perfect în apa limpede, care pare încremenită, neatinsă de nicio pală de vânt. Este un moment de o frumusețe ireală, în care muntele se dublează în luciu apei, oferindu-ne un tablou alpin desăvârșit.
Zona din jurul lacului este absolut perfectă pentru camping, dar noi nu am zăbovit mult. După o scurtă pauză în care ne-am reîncărcat bateriile și ne-am încurajat unii pe ceilalți, am pornit din nou la drum. Ținta noastră? Treapta glaciară mijlocie, unde ne așteaptă următoarele două nestemate ale Parângului: Lacul Roșiile și Lacul Lung, aflate cam la o oră distanță. Până în acest punct ceasul ne arăta aproape 5 ore de la start. Am depășit timpul estimat pe indicatoarele oficiale, dar muntele nu este despre viteză, ci despre ritmul fiecăruia și bucuria de a merge în echipă.
Din acest punct, marcajul punct roșu devine mult mai greu de urmărit, pierzându-se subtil printre blocurile mari de stâncă. Din păcate, stâlpii indicatori lipsesc în totalitate în această zonă, transformând orientarea într-un mic test de atenție. Continuăm urcușul susținut pe potecă, croindu-ne drum prin grohotișurile masive de la baza maiestuoasei muchii Pontul Roșu. Fiecare pas pe terenul accidentat ne solicită gleznele, dar motivația este la cote înalte: ne îndreptăm direct spre următorul lac glaciar, locul ideal unde am plănuit să ne instalăm tabăra de corturi pentru la noapte.
Grohotișul asdru și jnepenișul ne rezervă o nouă surpriză pe potecă: o mică cireadă de văcuțe care paște liniștită pe pajiștea alpină. Ignorându-ne complet, ele își văd liniștite de iarbă, perfect adaptate la viața la înălțime. Prezența lor blândă adaugă un farmec rustic acestui peisaj altfel sălbatic și ne amintește că muntele aparține, în primul rând, celor care îl locuiesc.
Drumul spre creastă pare lung. Și nu doar că pare, chiar este! Să urci pe aici cu un bagaj mare de expediție în spate nu este, cu siguranță, cea mai mare plăcere a drumeției. Deși aceasta este una dintre cele mai folosite poteci de acces către inima Parângului, panta accentuată și terenul bolovănos ne testează serios limitele fizice. Fiecare pas adaugă oboseală, dar ne aduce și mai aproape de destinația mult visată.
Ajungem la o altitudine de 1980 de metri, intrând oficial în maiestuoasa Căldare Roșiile. Oboseala urcușului prin grohotiș dispare instantaneu când descoperim în fața noastră două superbe lacuri glaciare: Lacul Roșiile (cunoscut și ca Tăul Fără Fund, cel mai adânc lac glaciar din masiv) și vecinul său, Lacul Lung.
Deși pe hartă distanța dintre tăul anterior și această treaptă glaciară nu pare mare, terenul accidentat ne-a luat aproape o oră și jumătate de mers atent. Peisajul sălbatic, dominat de crestele aride reflectate în apele limpezi, ne confirmă că am găsit locul perfect pentru tabăra noastră.
Din Căldarea Roșiile avem parte de o priveliște absolut copleșitoare spre abrupturile dramatice ale Parângului. Pereții masivi de stâncă se ridică amenințător spre cer, sculptați parca de o forță titanică. Să stai la baza acestor uriași de piatră te face să simți cu adevărat măreția muntelui și să uiți pe loc de fiecare gram purtat în rucsac.
Privim de jos în sus, cu un amestec de respect și admirație, către baza muchiei Pontu Roșu. Această structură masivă de stâncă domină întreaga căldare și desenează o linie aspră, dar incredibil de spectaculoasă, pe fundalul cerului senin. Este o porțiune emblematică a Parângului, unde imensitatea pereților de piatră te face să te simți mic, dar profund conectat cu natura sălbatică.
După orele lungi de urcuș cu rucsacurile grele, găsim în sfârșit ceea ce căutam: locuri adăpostite, cu iarbă din belșug, numai bune pentru campat. Să îți montezi cortul în acest decor înseamnă să primești un bilet în primul rând pentru cel mai frumos spectacol oferit de Parâng, departe de orice urmă de civilizație.
Odată ajunși sus, putem spune că partea cea mai grea a traseului se terminase. Ne-am instalat rapid tabăra chiar la baza muchiei Pontu Roșu, exact pe unde urma să fie urcarea noastră spre creastă. Mai stăm un pic să ne tragem sufletul, să bem o gură de apă și ne pregătim să pornim pe ultima porțiune către vârf. Însă nu toți! O parte din grup a decis să rămână la corturi pentru a păzi tabăra și a se odihni, în timp ce restul echipei se pregătește de asaltul final.
Planul fusese bine stabilit între noi încă de la plecare. Astfel, în asaltul final către vârf au pornit doar șapte membri ai grupului, abordând urcușul direct pe muchie. Ceilalți cinci am rămas la corturi pentru a ne odihni și a ne bucura de liniștea căldării, urmând ca noi să facem ascensiunea a doua zi, dis-de-dimineață. Cu strategii diferite, dar cu același entuziasm, fiecare își trăia propria aventură în Parâng.
Am avut norocul să prindem cele mai frumoase locuri, instalându-ne tabăra chiar lângă marginea apei. Fiind printre primii drumeți ajunși în Căldarea Roșiile în acea zi, am putut alege cele mai bune și mai drepte porțiuni de iarbă. Să privești luciul lacului direct din ușa cortului, având crestele masive pe fundal, este recompensa supremă după tot efortul depus pe traseu.
Până la lăsarea serii, liniștea din Căldarea Roșiile s-a transformat într-o adevărată expoziție colorată de corturi. Au continuat să sosească și alți turiști: unii coborau obosiți de pe vârf, în timp ce mulți alții abia urcau de jos, din vale. Spre amurg, am aruncat o privire peste întreaga poiană alpină și am numărat nu mai puțin de 15 corturi. Comunitatea muntelui era acum completă, iar valea zumzăia discret de povești și lumini de frontale.
La ceas de seară, foamea își intră în drepturi. Pe traseu doar ciugulești rapid câte un baton sau o banană, așa că acum nimic nu prinde mai bine decât o mâncare caldă. Trecem la treabă: pregătim o supă revigorantă și o porție de tortellini care se gătesc la minut. Mely este deja specialistul nostru culinar; pasionat de bucătăria outdoor, își prepară tot felul de rețete ingenioase cu orez și soia. Piesa de rezistență a serii? O cafea fierbinte. Mă bucur enorm de acest detaliu aparent minor: să beau o cafea la aproape 2000 de metri altitudine, fără grabă, savurând pur și simplu fiecare sorbitură în liniștea muntelui. Este momentul perfect de relaxare în timp ce privim spectacolul corturilor luminate din jur. Oare ce or mânca toți oamenii aceștia? Vom afla curând, de îndată ce se întorc și ceilalți șapte colegi de pe vârf.
În timp ce mâncarea se gătește la foc mic, facem o pauză lungă și binemeritată chiar pe malul lacului. Ne așezăm pe iarbă și privim cum lumina caldă a amurgului începe să coloreze crestele din jur. Fără telefoane, fără zgomot de mașini și fără nicio grabă, pur și simplu stăm și ne încărcăm sufletul cu liniștea perfectă a Parângului.
În imediata apropiere a taberei noastre descoperim și Lacul Lung, o întindere de apă extrem de ușor de recunoscut în peisaj datorită formei sale specifice, foarte alungite și înguste. Luciul său întunecat, strâns ca o panglică între versanții abrupți și blocurile masive de grohotiș, adaugă o notă de mister întregii căldări glaciare.
N-am stat mult pe gânduri: ne-am descălțat rapid și am intrat cu picioarele goale în apă pentru a ne răcori după orele lungi de mers. Apa era de o limpeziune de cristal, dar incredibil de rece. Senzația a fost atât de intensă încât, la un moment dat, pur și simplu nu-mi mai simțeam picioarele! A fost însă cel mai bun și mai revigorant remediu natural pentru mușchii obosiți, oferindu-ne o resetare totală.
A fost o zi cum rar mi-a fost dat să prind pe munte – cu o vreme atât de perfectă, un senin absolut și o liniște deplină. În fața unui asemenea peisaj, cu picioarele proaspăt răcorite în apa tăului și crestele reflectându-se în tăcere, tot ce îți dorești este să te oprești. Să tot stai, să privești orizontul și să cugeți la cât de frumoase sunt lucrurile simple atunci când le trăiești în inima naturii.
N-am rezistat prea mult în apă, fiindcă picioarele îmi amorțiseră complet de la frig. Însă magia s-a întâmplat imediat după: când mi-am pus ciorapii înapoi, am început să simt o fierbințeală intensă și binefăcătoare în tălpi. Senzația era atât de plăcută și de relaxantă! Sângele a început să circule cu putere, iar toată oboseala acumulată în orele de urcuș a dispărut ca prin minune.
Apare și prima geană de lumină! Ceasul arată fix ora 6:00, aducând odată cu el răsăritul pe care îl așteptam cu atâta nerăbdare. Noaptea nu a fost cea mai liniștită; am dormit doar în reprize, în timp ce vântul de la mare altitudine își încerca puterile deasupra corturilor noastre. Totuși, din ce se vede pe cer, muntele ne oferă o nouă zi absolut superbă. Condițiile sunt perfecte pentru asaltul final pe vârf și pentru toate surprizele frumoase care ne mai așteaptă în Parâng!
Liniștea dimineții e spartă de foșnetul cortului vecin. Îi aud pe cei de alături pregătindu-se de drum și descopăr cu uimire că unul dintre ei este Alexandru Boia, un vechi cunoscut dintr-o tură memorabilă de biciclete. Lumea montană e mică și plină de surprize!Dis-de-dimineață s-a trezit și Roxana, cu ochii mari și plină de entuziasm, abia așteptând să pornim. Se aude mișcare și la cortul lui Mely, unde el și Bogdi pregătesc deja micul dejun. Luăm și noi o gustare rapidă, savurăm o cafea fierbinte sorbitură cu sorbitură și începem să ne organizăm echipamentul. E timpul să lăsăm tabăra în urmă și să atacăm muchia spre vârf.
Munții încep să prindă viață sub ochii noștri. Se înroșesc mai întâi vârfurile cele mai înalte, fiind primele creste binecuvântate de razele timpurii ale soarelui. Acest spectacol al luminii, care transformă stânca cenușie într-un aur sângeriu, este motivul pentru care merită fiecare secundă de somn pierdută și fiecare efort pe potecă.
Soarele își face în sfârșit apariția de după creasta masivă, trimițând primele mănunchiuri de lumină peste întreaga căldare glaciară. De aici de sus, de pe potecă, imaginea este copleșitoare: ochiul întunecat al lacului din vale pare că abia se trezește la viață, străjuit de versanții uriași de piatră și de grohotișul argintat de rouă. Lumina crudă a dimineții taie umbrele adânci ale muntelui și ne arată clar măreția traseului pe care tocmai l-am început.
Cu cei tineri numiți șefi de coloană, am reușit să ajungem sus incredibil de repede. Copiii nu aveau absolut nicio problemă pe urcare, dictând un ritm excelent pentru întregul grup. Ne alimentăm rapid cu apă proaspătă de la un ultim izvor întâlnit în cale și continuăm urcușul tehnic. De aici încolo, poteca dispare: înaintăm sărind din stâncă în stâncă și sprijinindu-ne adesea cu mâinile de blocurile mari de piatră. Privirea ne este ațintită doar în sus, căci nu ne mai rămâne de parcurs decât drumul direct spre creastă.
Cărarea dispare definitiv și lasă loc doar blocurilor imense de piatră pe care suntem nevoiți să ne cățărăm. În timp ce traseul marcat continuă printre grohotișurile de la baza muchiei până sub Șaua Gruiu, noi alegem o variantă mult mai directă și mai aventuroasă.Imediat ce ne-am alimentat cu apă, ne-am desprins din marcajul oficial care ducea spre vârf. Fără rucsacurile mari în spate, atacăm versantul direct la deal: un urcuș susținut, pe alocuri brutal și complet lipsit de potecă, direct spre creasta Muchiei Pontu Roșu. Mâinile și picioarele lucrează în sincron pe stânca goală, într-un traseu nemarcat care ne testează atenția și ne face să simțim muntele în starea lui cea mai pură.
Nu urcăm pe o potecă evidentă, ci ne croim drum prin pajiștea alpină, printre pâlcuri mari de iarbă uscată care sunt extrem de obositoare pentru glezne și picioare. Treaptă după treaptă, serpentină după serpentină, simțim că suntem aproape sus. Am ales conștient această variantă tocmai pentru a evita zonele mari cu grohotiș instabil. Traseul nu este periculos, atâta timp cât nu te grăbești și rămâi atent la fiecare pas, fiind o opțiune abordată des de turiști de toate vârstele.Odată ajunși în capătul muchiei, efortul ne este răsplătit pe deplin. De aici de sus se deschide o panoramă uluitoare spre oglinda Iezerului Zănoaga Stânei și întreaga Vale a Roșiilor, lăsată adânc în urmă.
În sfârșit, soarele își face simțită prezența cu putere și scaldă crestele în lumină. În contrast, adâncul văii este încă stăpânit de umbra uriașă și rece aruncată de creasta înaltă a Parângului. Doar câteva raze timpurii reușesc să străpungă întunericul și să mângâie blând vegetația alpină de jos. Peisajul este pur și simplu prea frumos pentru a nu ne opri și a imortaliza acest moment magic de la prima oră a dimineții.
Unde ne aflăm noi acum, cerul este de un senin perfect. În stânga avem parte de priveliști spectaculoase care ne mai distrag atenția, însă în față peisajul ne oferă o singură certitudine: urcare și iar urcare. Traseul se joacă subtil cu psihicul nostru. De fiecare dată când credeam că am atins în sfârșit platoul și că urcușul s-a terminat, hop!, în față apărea o altă pantă abruptă.
Sunt momente pe munte care nu se măsoară în kilometri parcurși, ci în bucuria de a împărtăși aceeași pasiune cu cei dragi. În această fotografie sunt eu alături de Roxana, prinși într-un cadru de poveste pe linia crestei, cu abrupturile spectaculoase ale Parângului desfășurându-se în spatele nostru. După toate pantele acelea nesfârșite care păreau că nu se mai termină, să stăm aici, sub un cer de un albastru perfect, este o mândrie uriașă. Roxana a demonstrat o determinare incredibilă la urcare, iar acest zâmbet obosit, dar plin de satisfacție, este dovada că muntele ne apropie și ne face mai puternici. Vârful este undeva acolo sus, în fundal, iar noi suntem gata să facem ultimii pași împreună.
De sus, de pe linia crestei, muntele ni se dezvăluie în toată splendoarea lui sălbatică. Privim înapoi spre Muchia Pontul Roșu, pe care tocmai am cucerit-o, dar și spre abrupturile dramatice ale Parângului care ne înconjoară. Hăul se cască adânc sub picioarele noastre, oferindu-ne o vedere panoramică spectaculoasă peste întreaga căldare și Valea Roșiilor, unde corturile noastre au rămas acum doar niște puncte colorate și minuscule.
Este o muchie extrem de frumoasă și ascuțită, dar care nu necesită echipament tehnic de escaladă pe timp de vară. În sezonul alb, însă, lucrurile stau complet diferit. Datorită riscului minim de avalanșă pe care îl prezintă relieful ei, această creastă devine o rută excelentă de iarnă pentru a aborda în siguranță Vârful Parângul Mare. O trecem pe listă pentru o viitoare expediție pe zăpadă!
De la această înălțime, Lacul Roșiile și Lacul Lung par două picături de cer aruncate în imensitatea de piatră a muntelui. Câteva raze timpurii de soare sparg umbra crestelor și scaldă blând vegetația alpină din căldare, aprinzând nuanțe intense de verde. Jocul acesta fin de lumini și umbre oferă peisajului o dinamică spectaculoasă, transformând valea într-un tablou viu pe care nu te mai saturi să îl privești.
Dacă privim cu atenție în jos, spre locul din care am pornit de dimineață, încă se mai zăresc corturile noastre minuscule. Par niște jucării colorate uitate pe fundul uriașei căldări glaciare. Să vezi propria tabără atât de departe, în hău, îți dă măsura exactă a efortului depus și o satisfacție incredibilă. Am lăsat „casa” în urmă și am urcat o lume întreagă de piatră pentru a fi aici.
A urmat urcușul final și susținut spre Vârful Parângul Mare. Pentru că l-am abordat sistematic, pas cu pas, panta nu mi s-a mai părut la fel de obositoare. În astfel de momente cheie intervine adevăratul rol al coechipierilor: acei oameni faini care nu te lasă nicio secundă să-ți pierzi curajul și te motivează să dai tot ce ai mai bun din tine. Uniți de același scop, am lăsat în urmă ultimele dificultăți ale traseului.
Lacurile glaciare ne zâmbesc cald de acolo, de jos, prin luciul lor de cristal, încadrate perfect de pereții impresionanți ai căldărilor. Întreaga panoramă pare că ne îndeamnă să ne oprim o secundă din mers, să respirăm adânc și să ne bucurăm pe deplin de faptul că putem fi acolo, în acel loc binecuvântat. Este momentul în care oboseala se șterge definitiv și lasă loc unei recunoștințe pure față de munte.
Odată ajunși pe creasta principală, dincolo de Vârful Parângul Mare, orizontul explodează pur și simplu. De pe această muchie spectaculoasă, imaginea pereților abrupți ai căldării Gemănarea și deschiderea spre salba de lacuri glaciare – Roșiile, Lung și Mândra – sunt de o frumusețe excepțională. Rămâi pur și simplu mut în fața acestei desfășurări de forțe ale naturii, unde stânca goală și sclipirile de cristal ale tăurilor desenează cel mai spectaculos tablou din Carpați.
Norii aleargă cu repeziciune deasupra noastră, de parcă s-ar grăbi să ajungă undeva departe. Este absolut uimitor cât de aproape par și cum reușesc, într-o secundă, să învăluie într-o mantie albă fiecare stâncă uriașă și fiecare căldare glaciară din hău. Acest joc imprevizibil al vremii oferă muntelui un aer mistic și ne amintește că la peste 2500 de metri altitudine, noi suntem doar niște oaspeți în regatul cerului.
Ieșirea în creasta principală ne scoate direct în fața unui indicator turistic metalic, înfipt ferm într-un morman de pietre ridicat de drumeți. Acesta este punctul în care poteca noastră nemarcată întâlnește în sfârșit magistrala crestei, marcată cu bandă roșie.
Săgețile de pe tablă ne arată clar unde ne situăm în imensitatea Parângului: într-o direcție drumul duce spre Stațiunea Rusu (estimat la 4 ore și jumătate), iar în cealaltă o ia spre Pasul Urdele și Transalpina (la o distanță de 3-4 ore)
Șiii… gata, am ajuns! În Parâng, mai sus de atât nu se poate. Urcușul a fost lipsit de mari probleme, însă s-a dovedit deosebit de spectaculos, fiind pus în valoare de razele calde ale soarelui de la răsărit. Am atins destinația în aproape două ore de mers de la corturi. Deși peisajul ar fi fost mult mai amplu dacă nu ne învăluia ceața, ne bucurăm la maximum de moment și de această uriașă reușită a echipei noastre!
„It is not the mountains that we conquer, but ourselves.” – Sir Edmund Hillary. Odată cu fiecare pas făcut mai sus, încetezi să mai fii un simplu vizitator; devii mai întâi spectator, iar apoi parte integrantă din jocul neobosit al norilor și al luminii, acompaniat de glasul vântului neîmblânzit al crestelor. Această experiență îți reamintește o mare lecție de viață: cel mai greu nu este să atingi succesul și să ajungi sus, ci să rămâi smerit în fața măreției naturii atunci când ai reușit. Parângul nu ne-a oferit doar peisaje, ci și o regăsire interioară profundă.
Iată că primim și un pic de soare! Până la urmă, deși urcarea pe Vârful Parângul Mare este cu adevărat istovitoare, efortul pălește în fața recompensei: muntele ne oferă șansa unei vederi panoramice absolut extraordinare. Când norii se retrag și lumina inundă crestele, ai la picioare întreaga lume de piatră a masivului, o priveliște grandioasă care îți taie răsuflarea și îți șterge instantaneu toată oboseala din mușchi.
Suntem la altitudinea de 2519 metri, pe al patrulea cel mai înalt vârf din România și cel mai semeț punct din țară care NU se află în Munții Făgăraș. De aici, de pe Vârful Parângul Mare, magistrala crestei continuă spectaculos pe marcajul bandă roșie. Poteca șerpuiește rând pe rând peste Vârful Gemănarea (2437 m), Vârful Stoienița (2421 m) și Vârful Cârja (2405 m), coborând în final către Vârful Parângul Mic (2074 m). Este o succesiune impresionantă de uriași de piatră, care desenează una dintre cele mai spectaculoase creste alpine din Carpați.
Începem coborârea lungă înapoi, urmând exact aceeași rută pe care am urcat. Muchia Pontu Roșu se „rupe” îndrăzneț chiar din Vârful Parângul Mare și coboară abrupt până în apropierea Lacului Zănoaga Stânei. Am fi rămas acolo sus, pe acoperișul masivului, mult și bine, însă ceasul ne reamintea nemilos că este timpul să ne luăm tălpășița. Ne așteaptă un drum lung și solicitant de coborâre, mai întâi spre tabăra de corturi și apoi direct către mașini.
Străbatem stâncăriile ce ne stau în cale cât putem de repede, cu ochii atenți la fiecare plasament al piciorului. Gravitația ne ajută să prindem viteză, dar blocurile mari de piatră necesită concentrare maximă pentru a evita orice pas greșit. Coborâm în șir indian, lăsând creasta tot mai sus în urmă și concentrându-ne pe fiecare săritură de pe stâncă.
O scurtă oprire pentru o ultimă privire în spate. Pe aici am urcat în liniștea dimineții și tot pe aici am coborât în ritm alert, lăsând în urmă uriașul de piatră. Privită de jos, panta abruptă și aspră a muchiei ne dă măsura exactă a efortului din această zi. Rămâne în urmă doar o linie imaginară pe care pașii noștri au scris o poveste de neuitat, o dovadă vie că limitele sunt făcute doar pentru a fi depășite.
Drumul pe creastă ne-a dezvăluit peisaje greu de reprodus în cuvinte și imposibil de capturat pe deplin, chiar și pentru cel mai performant aparat de fotografiat. Măreția crestelor luminate de soare, imensitatea hăurilor din căldările glaciare și dansul hipnotic al norilor sunt detalii pe care nicio lentilă nu le poate cuprinde la adevărata lor valoare. Ne întoarcem acasă cu cardurile de memorie pline, dar mai ales cu sufletele încărcate de imagini pe care le vom purta mereu în minte.
Sprijinit în bețele de trekking, pe o lamă îngustă de stâncă și iarbă, privesc direct spre măreția crestelor ce se întind până la orizont. Este momentul acela perfect de liniște în care efortul fizic dispare complet, lăsând loc unei conexiuni profunde cu natura. Parângul ne-a oferit o aventură pe care o vom purta mereu în suflet.
Este pur și simplu prea frumos să nu imortalizăm momentul la ieșirea din etajul de jnepeniș. Privind în urmă, lăsăm în vale marea verde și deasă de vegetație care ne-a adăpostit pașii până acum. În fața noastră, muntele se dezbracă brusc de secrete și ne lasă să vedem, în toată splendoarea lor, pereții uriași de stâncă și măreția golului alpin. Este borna care ne anunță că adevărata aventură la înălțime abia acum începe.
Traseul a fost per ansamblu superb și relativ ușor, devenind ceva mai tehnic și mai solicitant doar la coborâre, în zonele cu grohotiș și bolovani instabili. Odată întorși la tabăra din Căldarea Roșiile, dinamica grupului se schimbă. Ion, Ovidiu și băiatul lui se pregăteau deja de plecare, fiind dornici să ajungă mai repede acasă. A fost de-a dreptul lăudabil faptul că au avut răbdare să ne aștepte până am coborât noi de pe vârf. În tot acest timp, restul grupului strânsese deja bagajele și era deja departe, în avangardă.Ne punem și noi pe treabă: adunăm corturile, facem o ultimă pauză de masă la soare și ne mai relaxăm preț de câteva clipe pe malul lacului, răcorindu-ne încă o dată picioarele în apa limpede. Ne reluăm marșul spre mașini fără să alergăm ca nebunii; știam timpii de mers și eram siguri că vom ajunge la destinație mult înainte de lăsarea întunericului.
Coborâm din căldarea glaciară și, ceva mai jos, interceptăm marcajul punct roșu pe care urcasem în prima zi. Deși semnele sunt destul de rare în această zonă, odată ce ai prins firul potecii, ea te conduce destul de repede și sigur spre vale.Pe pantele abrupte, adolescenții noștri se detașează rapid. Bogdi și Roxana s-au adaptat instantaneu la condițiile de coborâre și au refuzat să mai meargă în ritmul domol al „moșilor”. Au pornit înainte în cadența lor sprintenă, oprindu-se doar din când în când pentru a ne aștepta și pe noi. Povestim, pașii merg, timpul trece, iar noi ne lăsăm purtați de drum. Ne avântăm pe poteca îngustă dintre jnepeni, șerpuim printre stâncile mari și, aproape fără să ne dăm seama, trecem de golul alpin și intrăm în umbra răcoroasă a pădurii. Ne oprim pentru un scurt popas de respiro la Refugiul Agățat, locul care ne găzduise speranțele cu doar o zi în urmă.
După ce traversăm din nou pârâul, poteca intră adânc în pădure și se îndepărtează treptat de susurul apei. Ne îndreptăm cu repeziciune spre vale. Ritmul discuțiilor se schimbă: mergem ba cufundați în tăcere, ba mai legăm câte o poveste, semn clar că oboseala acumulată în cele două zile își spune cuvântul. Ultimii pași prin frumoasa pădure de brad se sfârșesc în momentul în care atingem puntea de peste apa Ghereșului. De aici încolo, zgomotul apelor care urmează să formeze mărețul Jieț devine din ce în ce mai asurzitor. Trecem rapid de zona captării de apă, dincolo de care din râu nu mai rămâne aproape nimic, întreaga masă de apă fiind direcționată într-o conductă subterană ascunsă. Acesta era și motivul pentru care, la traversarea podului de la începutul traseului, albia părea complet secată. Drumul forestier de final pare că s-a lungit inexplicabil, dar cu siguranță este doar percepția picioarelor noastre obosite. Cheful de vorbă scade în mod natural, iar în minte se așterne acceptarea faptului că tura s-a terminat.
Fiecare expediție este un drum lung, o testare a limitelor și a răbdării. Pot spune și eu, rezonând cu atâția alți drumeți dinaintea mea, că adevărata fericire nu stă doar în atingerea vârfului, ci în întreaga călătorie până acolo, cu bune și cu grele. Pe această ultimă porțiune, singura consolare rămâne faptul că poteca merge doar la vale, aerul este incredibil de curat, iar gândul că la Cabana Groapa Seacă ne vom elibera în sfârșit de rucsacurile grele ne dă ultimul imbold necesar. Au fost două zile pline de experiențe memorabile și trăiri intense. Fiecare munte are personalitatea și magia lui, însă Parângul rămâne, fără îndoială, unul dintre cele mai spectaculoase și aspre masive din țara noastră. Pe lângă peisajele glaciare de o frumusețe rară, el are și un uriaș avantaj logistic: traseele majore sunt extrem de accesibile direct de la drumul asfaltat. Nu ești nevoit să pierzi ore în șir zdruncinându-te cu mașina pe drumuri forestiere impracticabile, așa cum se întâmplă adesea în Retezat, de exemplu. Parângul te primește în sălbăticia lui aproape instantaneu. Ne întoarcem spre casă mai obosiți, dar cu siguranță mai bogați.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.