La doar o săptămână după ce am urcat pe Vârful Gugu, pornim spre o nouă aventură. De data aceasta, ținta noastră este un traseu spectaculos: Barajul Gura Apelor – Culmea Zlata – Vârful Lăpușnicu Mic (1852 m) – Vârful Zlata (2142 m) – Platoul Radeș-Zlata – Lacul Zănoaga Mare (și Refugiul Zănoaga), urmărind marcajul cruce albastră. Nu am fost niciodată la Lacul Zănoaga și am simțit că acum este momentul potrivit să ne luăm revanșa. În luna martie am furat startul cu o primă încercare dinspre Gura Zlata (aici) însă atunci am reușit să parcurgem doar jumătate din traseu; copacii căzuți și gheața de pe potecă ne-au obligat să ne întoarcem din drum. Așa că, dis-de-dimineață, echipa formată din mine, Liviu, Daciana și Mely a pornit spre Gura Apelor. Traversăm barajul și ne îndreptăm spre intrarea în Parcul Național Retezat, pe drumul care duce către Poiana Pelegii. Vestea bună este că drumul este accesibil și pentru mașinile mici. Lăsăm mașina la barieră și parcurgem pe jos aproximativ 600 de metri amonte pe drumul forestier, până când în dreapta apare indicatorul spre Lacul Zănoaga (estimat la 4 ore, marcaj cruce albastră). Cerul senin ne dă speranța unei zile superbe de vară. Fiind în plină lună august, ne bazăm pe o vreme stabilă și pe o drumeție reușită.
Mărturia unei zile de vară perfecte, pe care am petrecut-o alături de prieteni dragi, explorând potecile ce duc spre Vârful Zlata și refugiul Zănoaga. Iată cum a început totul...
Lăsăm mașina la bariera Parcului Național Retezat și mai mergem circa 600 m amonte pe drumul forestier, până când apare în dreapta drumului un indicator spre Lacul Zănoaga (pe el scrie 4 ore, cruce albastră). Trecem pe lângă panoul informativ al rezervației și facem primii pași pe potecă. În contrast cu agitația de weekend de la Poiana Pelegii, urcarea spre Zănoaga este o oază de liniște, de verde și de natură încă neatinsă de mâna omului. Ne dăm seama rapid că am făcut alegerea perfectă pentru această zi de august; aglomerația rămâne în urmă, iar muntele începe să ni se dezvăluie în toată splendoarea lui sălbatică.
Părăsim drumul forestier lăsând în urmă indicatorul spre Lacul Zănoaga Mare (pe care scrie 4 h - 4 ½ h). Adevărul este că realitatea din teren bate teoria de pe tablă, lucru confirmat de mulți alți drumeți cu care am povestit. Noi am parcurs această urcare în șapte ore – e drept, fără să alergăm și bucurându-ne de fiecare colț de natură.
Intrăm, așadar, în pădurea din stânga lăsând lacul Gura Apelor în dreapta, și începem urcarea propriu-zisă. Panta ne testează imediat, mai ales că purtăm în spate toată logistica pentru următoarele două zile: corturi, saci de dormit, izoprene și provizii așa că căutăm din primele minute acel ritm optim care să ne ducă până sus. Știm că avem în față un drum lung și gestionarea energiei este totul. Partea bună? Odată ce mușchii se activează și trecem de primele pante, efortul nu se mai simte atât de acut, iar liniștea pădurii ne dă aripi.
Marcajul de pe copaci este vizibil chiar dacă pe alocuri vegetaţia face poteca aproape să dispară. Această pantă solicitantă prin pădure ne va însoți, de altfel, pe tot parcursul zilei. Traseul nu ne lasă prea mult timp de respiro: ba șerpuiește în serpentine strânse pentru a mai domoli urcușul, ba o ia brusc de-a dreptul, atacând versantul direct și pieptiș.
Linia clară a urcușului ne arată că abordăm muntele pe un picior vestic al Masivului Retezat. Această primă parte a traseului șerpuiește continuu prin pădure, până la ieșirea în golul alpin, ajutându-ne să câștigăm repejor în altitudine. Deși efortul este intens, fiecare pas ne aduce mai aproape de crestele golașe și de peisajele deschise pe care le așteptăm cu nerăbdare.
Recompensa pentru tot efortul depus apare imediat ce copacii încep să se rărească. Urcând pe această parte a masivului, avem ocazia fantastică de a vedea, încă de la ieșirea din pădure, câteva grupe muntoase mari, toate cuprinse dintr-o singură privire: Retezatul Mare, Godeanu, Țarcul și chiar crestele calcaroase din Retezatul Mic. Este acel moment în care rucsacul greu parca își pierde din greutate, iar ochii nu se mai satură de zările care se deschid în fața noastră.
Până să ajungem însă la acele panorame spectaculoase, muntele ne oferă o experiență pură în inima pădurii. Am găsit aici o zonă incredibil de frumoasă și liniștită, întreruptă din loc în loc doar de trunchiuri mari de copaci căzuți, care ne obligă să escaladăm sau să ocolim pentru a nu pierde poteca. Deocamdată nu avem ferestre prin care să spionăm crestele, dar, dacă stau să mă gândesc bine, acesta este un lucru bun. Lipsa peisajelor ne permite să ne mișcăm mai cu talent și să înaintăm constant, fără să pierdem prea mult timp căscând gura la zările îndepărtate.
⚠️ Un sfat extrem de important înainte de a porni la drum: Asigurați-vă că aveți suficientă apă în rucsac încă de la barieră! Pe toată această urcare lungă prin pădure și pe creastă nu există nicio sursă de alimentare. Veți găsi apă abia după ce traversați Vârful Zlata și ajungeți pe Platoul Radeș-Zlata, adică aproape de finalul traseului. Plecați bine aprovizionați, mai ales dacă abordați muntele într-o zi toridă de vară.
Pe măsură ce înaintăm, începem să băgăm de seamă că traseul nu este deloc unul tranzitat de turiști. Să fie bine? Să fie rău? Pentru noi, răspunsul este clar. Până una alta, lăsăm întrebările deoparte și ne bucurăm din plin de liniște, de răcoarea potecii și de frumusețea neatinsă a pădurii. Este un lux rar pe care Retezatul ni-l oferă în această zi de august.
Natura își desenează propriile monumente aici. Câteva blocuri de piatră masive, sparg monotonia pământului brun din pădure.
Lăsăm în urmă acele stânci bătrâne și continuăm urcușul, însă poteca nu devine mai simplă. În continuare, găsim câte un copac – sau chiar mai mulți la un loc – căzuți de-a curmezișul traseului nostru. Au căzut și ei cum mai cad copacii când le vine vremea, lăsați în voia naturii într-un parc național unde omul nu intervine. Pentru noi, asta înseamnă din nou un pic de gimnastică cu rucsacurile mari în spate: ba pe dedesubt, ba pe deasupra, escaladând trunchiurile masive pentru a nu pierde marcajul albastru.
Pădure, pădure, dar la un moment dat trebuie să mai și ieșim la lumină! Primul semn că lucrurile încep să se schimbe este o poieniță pe care o traversăm rapid. Copacii se dau la o parte pentru câteva clipe, lăsând razele soarelui să ne prindă din urmă. Deși este doar o deschidere temporară înainte de asaltul final spre golul alpin, această porțiune ne dă o gură de aer proaspăt și ne confirmă că efortul nostru dă roade: lăsăm treptat altitudinea joasă în urmă.
⚠️ ATENȚIE MAXIMĂ PE ACEASTĂ PORȚIUNE!Pe măsură ce înaintați adânc în pădure, vine un moment în care marcajele se pierd complet din raza vizuală. Din cauza numărului mare de copaci căzuți de-a curmezișul potecii originale, sunteți obligați să faceți ocoluri mari. În astfel de cazuri, instinctul vă va face să urmăriți noi urme de poteci improvizate, mergând practic după cum vă duce terenul. Fiți extrem de vigilenți, nu vă îndepărtați prea mult și verificați constant aplicațiile de navigație, pentru că este foarte ușor să vă dezorientați!
Pădurea pare să se întunece ușor. Mai mergem puțin prin pădure și, deodată, simțim primii stropi pe haine. Este acel moment care te pune serios pe gânduri. Pe munte, o ploaie de vară te poate surprinde oricând, iar gândul că ne-ar putea prinde o furtună în pădure, printre copacii căzuți, sau chiar la ieșirea în golul alpin, ne face să grăbim instinctiv pasul.
Stropii de ploaie rămân doar o sperietoare, iar vremea ține în final cu noi. Afară avem noroc de o răcoare perfectă pentru mers; nu e zăbușeală, aerul e fresh, iar asta ne antrenează cu spor și ne face să uităm de greutatea bagajelor. Pas cu pas, ne apropiem încet, încet de liziera pădurii, simțind că marea deschidere a crestelor este tot mai aproape.
Exact cum se ghicea și de pe hartă, prima parte a urcușului prin pădure este extrem de abruptă, iar serpentinele strânse și rucsacii grei scot untul din noi până când reușim să ieșim în golul alpin, imediat sub Vârful Zlata. Dincolo de efort, mai era un gând care ne însoțea: citisem pe undeva că zona este frecventată de urși. Vă dați seama cum răsunau aceste avertismente în capetele noastre! Unde sunt stâne, se știe că umblă și ursul, mai ales că în ultimii ani s-au înmulțit destul de mult. Chiar dacă în acest sector nu s-au raportat cazuri de turiști atacați, prudența este aur curat pe munte, așa că am rămas vigilenți și precauți la fiecare pas.
Odată cu ieșirea din pădure, muntele parca devine mai prietenos: urcușul își îndulcește panta și rămâne așa, mult mai domol, până la primul vârf care se zărește semeț în direcția noastră de mers. Privind harta și configurația terenului, trebuie să fie Vârful Zlata (2142m), apogeul culmii cu același nume. Faptul că panta nu mai este atât de agresivă ne dă ocazia să ne tragem sufletul și să ne bucurăm, în sfârșit, de libertatea deplină a golului alpin.
Până în acest punct, traseul a fost cu totul special. Cerul ne-a tot testat cu câteva tentative scurte de ploaie, însă au rămas doar la stadiul de încercări, păstrându-și mantia de nori. Sincer vorbind, a fost un mare noroc că a rămas înnorat. De ce? Pentru că eram complet lipsiți de apă. Bidoanele noastre erau goale, și nu pentru că băusem tot parcursul zilei, ci pentru că făcusem greșeala de a pleca fără rezerve de jos, sperând că vom găsi izvoare pe traseu. Lipsa zăbușelii și răcoarea adusă de nori au fost salvarea noastră pe acest urcuș lung.
Poteca își schimbă decorul și începe o zonă superbă de pășune alpină, intercalată din loc în loc cu jnepeniș. La scurt timp după ce ne acomodăm cu noul peisaj, zărim primii oameni pe ziua de azi! Wow, nu suntem singuri pe munte! Ne-am intersectat cu niște tineri care bifaseră deja Vârful Zlata și făceau cale întoarsă. Probabil că stropii de ploaie și norii joși i-au determinat să nu mai riște o înaintare pe creastă, o decizie de înțeles când muntele devine imprevizibil.
Dacă tot am ieșit din pădure, orizontul se deschide generos în fața noastră și începem să vedem, în sfârșit, mult mai departe. Printre culmile care se profilează la orizont, recunoaștem imediat silueta inconfundabilă a Vârfului Gugu – muntele pe care ne aflam cu exact o săptămână în urmă. Este un sentiment incredibil să privești de la distanță locul unde ți-ai lăsat pașii atât de recent și să realizezi cât de mult ai parcurs de atunci.
Dacă tot avem această deschidere uriașă, începem să inspectăm orizontul și să identificăm și restul vârfurilor importante din Masivul Godeanu. Privind de la dreapta spre stânga, distingem clar Vârful Branu, în spatele căruia se ascunde mândru Vârful Gugu, urmat apoi de Vârful Scărișoara și de profilul masiv al Vârfului Borăscu Mare. Captivați de acest exercițiu de orientare și absorbiți complet de măreția priveliștii din jur, am mai uitat, parcă, de toată povestea aceea apăsătoare cu ursul.
Dincolo de lizieră, decorul se schimbă complet. Începe o zonă de pășune alpină, presărată cu jnepeniș din loc în loc, care ne obligă uneori să urmăm fidel șerpuirea potecii. Pașii noștri nu se mai afundă în ace de brad, ci calcă pe iarba moale, arsă de soarele de august. Aerul devine mult mai curat și mai tăios, semn că altitudinea începe să își spună cuvântul, iar marea creastă a Retezatului ni se deschide, în sfârșit, în toată splendoarea ei.
Efortul intens pe potecile mai puțin umblate își spune cuvântul. La un moment dat, foamea ne lovește pe toți, așa că dăm jos rucsacurile grei pentru o scurtă pauză, cât să mâncăm rapid ceva dens în calorii. Locul în care ne aflăm este numai bun pentru un astfel de popas
Pauza de masă ne-a prins extrem de bine, pentru că muntele nu ne lasă să ne relaxăm prea mult. Odată cu depășirea mai multor pâlcuri de jnepeni, urcușul își asprește din nou panta și rămâne așa, solicitant și tehnic, până când ajungem în sfârșit pe Vârful Zlata. Fiecare pas pe această pantă abruptă ne apropie de cei 2142 de metri ai masivului, iar rucsacurile grele ne amintesc din nou că victoria pe vârf se câștigă cu transpirație.
Lăsăm în urmă locul de popas și atacăm direct versantul. Ne așteaptă o urcare îndrăzneață, luată așa, din scurt, pe o porțiune presărată cu grohotiș și pietre căzute. Poteca ne duce adânc prin jnepeniș, trecând prin imediata apropiere a unei stâne abandonate sau active.
După câteva zig-zaguri strânse prin jnepeniș, dăm nas în nas cu stâna de sub Vârful Zlata. Clădirea, construită solid din piatră, poate fi un adăpost excelent în caz de vreme nefavorabilă. Cum panica legată de urși începuse să se mai domolească, curiozitatea a învins: și ce mai așteptam? Hai să-i dăm către el! Așa că ne abatem puțin de la traseul oficial și facem un mic ocol până la stână, iar de acolo țintim direct vârful. În mod normal, poteca marcată lasă în stânga stâna de piatră și se înscrie într-un urcuș moderat către est, însă noi am preferat această mică variantă „all-inclusive”.
Într-adevăr, am ajuns foarte bine sus pe Vârful Zlata, o adevărată performanță dacă ținem cont de faptul că nu am avut la noi nici măcar o picătură de apă pe toată durata acestui urcuș solicitant. Totuși, bucuria atingerii vârfului este rapid umbrită de realitatea dură a muntelui: nici aici, la 2142 de metri altitudine, nu găsim vreo sursă de hidratare. Creasta este complet uscată, iar setea începe să își spună cuvântul, forțându-ne să ne gândim serios la următoarea etapă a traseului, unde sperăm din tot sufletul că vom găsi mult râvnitul izvor.
Iată adăpostul de piatră de sub Vârful Zlata în toată splendoarea lui rustică. Un amestec fascinant de lespezi masive, lemn uscat de soare și tablă mâncată de rugină, totul ridicat în inima golului alpin. Popasul aici ne-a dat ocazia să ne potrivim echipamentul, să ne tragem sufletul la umbra zidurilor și să ne pregătim mental pentru asaltul final către creasta înnorată.
O scurtă fotografie de grup, direct de la fața locului, surprinde perfect spiritul echipei noastre: concentrați, puțin marcați de efortul urcușului și de lipsa apei, dar cu moralul ridicat și gata de asaltul final.
Ajungem în sfârșit pe Vârful Zlata, la 2142 de metri altitudine, un loc semnalizat discret doar printr-o momâie clasică de piatră. Deși nu este la fel de celebru sau tranzitat ca alte vârfuri mari din Retezat, peisajul pe care îl ascunde este de o frumusețe copleșitoare. Mie personal mi-a plăcut deosebit de mult acest loc retras; este genul de colț de rai în care m-aș întoarce oricând fără să stau pe gânduri. Am făcut câteva fotografii rapid, apoi ne-am așezat pur și simplu pe iarbă și ne-am lăsat furați din nou de spectacolul crestelor.
Cu greu ne desprindem de magia locului, dar este momentul să pornim mai departe. De pe vârf continuăm spre un alt reper important. Lăsăm în urmă Vârful Zlata și stâna de piatră de la baza lui, urmând fidel poteca marcată cu aceeași cruce albastră. Direcția noastră este Platoul Radeș-Zlata, o zonă înaltă și deschisă, de unde încep să se deschidă în partea dreaptă priveliști absolut impresionante cu Munții Godeanu și crestele calcaroase din Retezatul Mic.
Urmărim poteca spre cel ce bănuim că este Vârful Radeșul Mare, pe lângă care trecem destul de aproape. Privind în jur, realizăm ce mare noroc am avut că vremea a ținut cu noi și am putut vedea clar încotro trebuie să ne îndreptăm. Adevărul este că, odată ce ai ieșit din pădure, marcajul cruce albastră se află aplicat aproape exclusiv pe pietre și lespezi la firul ierbii. Dacă ne-ar fi prins o ceață deasă, specifică Retezatului, ar fi fost extrem de greu să mai găsim drumul corect. Pe timp de vreme rea, o astfel de creastă deschisă poate deveni rapid un labirint înșelător.
Mersul pe Platoul Radeș-Zlata ne rezervă o nouă surpriză de proporții. Chiar înainte de a ajunge la uriașa căldare a Zănoagei, platoul lasă în partea dreaptă o altă depresiune glaciară spectaculoasă. Privind în adâncurile ei, zărim sclipind două ochiuri ascunse de apă: tăurile Zănoguța Mică și Tăul Spurcat. Este acel moment în care Retezatul își demonstrează încă o dată statutul de „tărâm al lacurilor glaciare”
Privit de sus, Tăul Zănoguța Mică arată ca o oglindă de argint ascunsă cu grijă în inima muntelui. Lacul glaciar este complet îmbrățișat de un covor dens și nesfârșit de jnepeniș, care îi păstrează intactă izolarea și misterul. În fundal, văile adânci împădurite adaugă profunzime acestui peisaj spartan.
Privind în lungul Platoului Radeș-Zlata, întinderea nesfârșită de iarbă alpină și crestele din zare îți dau o măsură a măreției acestui masiv. Totuși, dincolo de peisajul spectaculos, un detaliu ne-a atras atenția și ne-a pus pe gânduri: ne-am intersectat cu câteva grupuri care abia începeau urcarea spre creastă, la ore destul de târzii după părerea mea. Abordarea traseului la orele amiezii este o decizie riscantă, care te poate prinde foarte ușor pe întuneric sau în plină furtună.
Depășind și această întindere uriașă de platou, ne apropiem vertiginos de Vârful Radeșul Mare, care domină zona la cei 2259 de metri ai săi. Poteca ne poartă chiar pe sub pantele lui, însă înainte să trecem efectiv pe lângă acest colos de piatră, ajungem la o bifurcație importantă de trasee. Este momentul în care trebuie să ne consultăm rapid harta, deoarece această intersecție de poteci de pe creastă ne va dicta direcția finală către căldarea adâncă ce adăpostește Lacul Zănoaga.
Ne aflăm la intersecția traseelor marcate cu triunghi roșu și cruce albastră. Este un nod logistic esențial. Pentru a ajunge la ținta noastră, este crucial să rămânem fideli crucii albastre și să lăsăm Radeșul în stânga. Celălalt traseu, cel semnalizat de stâlpul din dreapta cu triunghi roșu, duce în jos către Gura Zlata – poteca pe care, de altfel, plănuisem deja să coborâm la finalul circuitului nostru, dar abia după ce ne vom fi îndeplinit misiunea la lac.
Pe această ultimă porțiune de traseu, intersectăm câteva fire subțiri de apă care se scurg grăbite spre Căldarea Zănoguței. Ne-am oprit pe loc, am lăsat rucsacurile jos și ne-am potolit setea cu cea mai proaspătă și rece apă de munte, reîmprospătându-ne toate rezervele pentru tabăra ce urma să o instalăm.
Ajungem în sfârșit deasupra Lacului Zănoaga, având de jur împrejur un peisaj excepțional și o priveliște absolut fantastică spre căldare și spre lac. Privit de pe buza crestei, cel mai adânc lac glaciar din România se dezvăluie ca un uriaș ochi întunecat de apă, înconjurat de versanți abrupți și creste zimțate. În stânga potecii, marcajul triunghi roșu ne indică clar că de aici începe asaltul final: o coborâre lungă spre malul unde ne vom instala tabăra. În fața unei asemenea măreții, oboseala dispare instantaneu.
Pe măsură ce începem coborârea, unghiul se schimbă și ne lasă să admirăm detaliile care dau unicitate acestui loc. Chiar în spatele lacului se înalță semețe Culmea Sesele Mici și Sesele Mari, formând un zid uriaș de piatră care adăpostește căldarea. Profilul lor stâncos și zimțat, parțial mângâiat de nori, completează perfect tabloul glaciar.
Coborâm ultimele pante și ajungem, în sfârșit, la nivelul apei, unde ne întâmpină idilicul Refugiu Zănoaga, o căsuță de poveste pitită pe malul lacului. Dincolo de frumusețea evidentă a locului, zona ascunde o importanță ecologică uriașă. Privind spre fundal, dincolo de aceste creste impunătoare ale Seselor, se află Rezervația Științifică Gemenele, inima ascunsă și strict protejată a Parcului Național Retezat, unde accesul turiștilor este complet interzis.
Încet, încet, am ajuns la nivelul apei și ne găsim în fața mult doritului refugiu. Am atins în sfârșit Lacul Zănoaga, un punct cheie pe harta masivului, ce servește drept bază Salvamont și post pentru Rangerii A.P.N.R. (Administrația Parcului Național Retezat).
Privind întinderea sclipitoare a apei, conștientizăm că ne aflăm în fața unui adevărat monument al naturii. Situat la o altitudine de aproape 2000 de metri, Lacul Zănoaga este cel mai adânc lac glaciar din România, atingând o adâncime maximă uimitoare de 29 de metri!
Să stai pe malul acestui uriaș abis acoperit de apă, într-o liniște deplină întreruptă doar de panoul informativ al parcului ce veghează malul, îți dă fiori de admirație. Realizezi imediat de ce muntele a fost atât de zgârcit cu accesul și de ce a meritat fiecare minut din cele șapte ore de urcuș.
După ce dăm rucsacurile grele jos, simțim o ușurare incredibilă. Facem o pauză binemeritată pe veranda refugiului gol, lăsându-ne ochii să hoinărească prin frumoasele locuri care ne înconjoară. Este acel moment de liniște perfectă, în care zgomotul din cap se oprește, oboseala începe să se disipeze, iar tot ce mai contează este măreția curată a Retezatului care se desfășoară în fața noastră..
Profităm de faptul că ușa este descuiată și aruncăm o privire înăuntru. Refugiul este incredibil de curat, îngrijit, și exact așa l-am lăsat și noi. Am intrat doar pentru a vedea condițiile pe care le oferă în caz de urgență (pereții de piatră sunt extrem de solizi, iar soba de teracotă este un mare plus pentru nopțile reci), iar la plecare am vrut să ne asigurăm că respectăm muntele. Mely și Liviu au dat puțin cu mătura pe interior, lăsând locul și mai curat decât l-am găsit.
Este o regulă nescrisă a muntelui pe care sper să o urmeze toți cei care trec pe aici: lasă adăpostul așa cum ți-ar plăcea să îl găsești când ești la greu. :)
Veranda din lemn a adăpostului s-a transformat rapid în bucătăria și sufrageria noastră pentru acea seară.
Aici o să mâncăm, la această masă masivă din lemn, protejați de vântul de creastă dar nu inainte de a monta cortul. După un traseu atât de intens, nicio cină la un restaurant de cinci stele nu se compară cu gustul mâncării pregătite la arzător, la peste 2000 de metri altitudine
Trecem pe lângă stâlpul cu indicatoare de lângă refugiu și pornim spre locul de campare pentru a monta cortul.
Privim spre micul platou din spatele adăpostului și ne spunem hotărâți: „Apăi acolo dormim cu cortul!”. Câteva corturi montate de alți drumeți în depărtare ne confirmă că am găsit cel mai bun refugiu plat din zonă.
Un nod logistic important ce trimite drumeții spre Gura Zlata sau spre Lacul Bucura. De la Zănoaga (unde se poate sta cu cortul), se poate continua spre Lacul Bucura, urcând pe creasta care continuă Sesele Mari (stânga lacului Zănoaga.
Pentru noi însă, prioritatea numărul unu în acest moment este să găsim o palmă de pământ drept și înierbat, ferit de vânt, unde să ne putem ridica în siguranță adăpostul pentru noapte.
Spre surpriza noastră, am mai găsit două corturi deja instalate în zonă! Unul gri și unul portocaliu străjuiau deja marginea platoului. Deși traseul pe care am urcat a fost complet pustiu și sălbatic, prezența altor montaniarzi aici, în căldarea Zănoagei, ne aduce un sentiment plăcut de confort și siguranță.
Montăm cortul cât putem de repede și ne ducem să mâncăm la refugiu. Odată ce ne vedem „casa” ridicată și bagajele la adăpost, răsuflăm ușurați și ne îndreptăm cu pași mari spre prispă, unde ne așteaptă arzătorul și o cină caldă binemeritată.
Privit de la distanță, dinspre zona noastră de campare, Refugiul Zănoaga se aliniază ideal între două blocuri uriașe de stâncă, ce par să o păzească împotriva vânturilor aspre de la 2000 de metri altitudine.
Până la lăsarea serii, micul nostru platou de campare din spatele refugiului s-a transformat într-o adevărată comunitate montană în miniatură. Cinci corturi colorate, ridicate strategic la adăpostul jnepenilor și al stâncilor masive.
Această imagine surprinde, dintr-o singură privire, toată magia serii de la Lacul Zănoaga Mare. Este momentul în care realizăm că efortul celor șapte ore de urcuș a meritat fiecare secundă.
Printre jnepeni și stânci, dăm peste un indicator inedit pictat direct pe piatra acoperită de mușchi: o săgeată albă care ne îndrumă clar spre WC. Deși pare o glumă, este un detaliu extrem de important într-un parc național, unde protejarea surselor de apă și a mediului este o regulă strictă.
Urmărind fidel săgeata de pe stâncă, ajungem la destinație. „Infrastructura” se dezvăluie sub forma unui paravan ingenios, clădit manual din lespezi de piatră uscată, perfect camuflat între jnepeni. Acest zid de protecție oferă adăpost împotriva vântului de creastă și asigură intimitatea necesară.
Dincolo de paravanul de piatră se dezvăluie și amenajarea propriu-zisă: o toaletă ecologică spartană, construită din bârne și scânduri vechi de lemn. Este exact tipul de infrastructură minimalistă pe care te aștepți să o găsești într-o zonă montană protejată.
Duminică ne trezim devreme și toți, în afară de mine, se duc să mănânce la refugiu. Rămân pentru câteva momente singur în tabără, savurând liniștea monumentală a dimineții și privind cum primele raze de soare încearcă să străpungă norii de deasupra Zănoagei. În timp ce Mely, Liviu și Daciana își pregătesc micul dejun la adăpostul prispei de piatră, eu profit de acest spectacol solitar pentru a respira aerul proaspăt și pentru a pune în ordine ultimele gânduri înainte de a ne strânge corturile.
În timp ce restul găștii se adăpostește pe prispă, eu aleg să îmi creez propriul ritual pe dâmbul de lângă corturi. Mă agit pe lângă primus, fac un ceai cald și pregătesc câteva felii de pâine cu pate – pentru mine, acesta este micul dejun perfect la 2000 de metri altitudine.
Desigur, o cafea fierbinte pe care o beau în acea liniște deplină pe malul lacului, privind cum aburul se ridică deasupra apei reci.
Îmi iau cana, mă mut pe malul apei și privesc cum muntele se trezește la viață. Răsăritul de soare explodează spectaculos dincolo de creste, trimițând raze aurii care sparg norii grei și luminează căldarea glaciară.
Magia răsăritului liniștit se risipește însă destul de repede, pe măsură ce soarele urcă pe cer. Afară s-a încălzit cu repeziciune și, odată cu căldura, a apărut și o mică armată: era plin de țânțari peste tot! Cea mai bună metodă de a ține micii dușmani la distanță este folosirea cremelor sau a altor produse împotriva insectelor.
Zănoaga devine instantaneu locul unde îți vei oferi câteva minute de liniște, în compania unei cești de cafea neagră în fundul căreia speri să vezi ceva ce să-ți aline dorurile.
Și nu... nu era nici pe departe cea mai bună cafea pe care am băut-o... dar, culmea, a fost una dintre cele mai dulci, având în ea amintiri ale unor momente pe care mi le-am oferit fără a ține cont decât de ceea ce îmi doream și simțeam... ATUNCI!
În acea liniște deplină, realizez un mare adevăr: nu ai să știi cum este să te bucuri de o singură zi… chiar una… dacă toate ar fi la fel...
Îmi strâng calabalacul și pornim la drum. Dimineața lungă, plină de cafea, reflecții și povești, ne-a scos în traseul de întoarcere pe la ora zece. Pentru cei care vor să exploreze și alte opțiuni de coborâre de la Lacul Zănoaga înapoi spre Gura Apelor, există și varianta prin Crucea Trăsnitului – Culmea Lunga – Vârful Bernina – Rotunda – Gura Apei (o rută unde o parte însemnată este reprezentată de drum forestier). Noi însă rămânem fideli planului inițial și ne înscriem pe marcajul triunghi roșu, gata pentru coborârea de patru ore spre Gura Zlata.
Plecam până la urmă pe același drum pe care am venit până la intersecția traseelor cruce albastră și triunghi roșu, mai departe urmând să decidem când ajungem acolo...
Reîncepem urcușul spre buza căldării, lăsând în urmă Refugiul Zănoaga și satul nostru de corturi.
Mergem cu ritm constant, bucurându-ne pentru ultima oară de peisajul de pe platou și de firele de apă, știind că odată ajunși la stâlpii indicatori de sub Radeșu Mare va trebui să alegem poteca ce ne va coborî definitiv din munte.
Astfel că, pe la ora 10:00, îi dăm bătaie în sus spre Platoul Radeș-Zlata, pe marcajul triunghi roșu.
Ne mai oprim la niște poze, căci e splendid aici, iar muntele pare că ne cheamă înapoi cu fiecare privire spre zare. Fiecare unghi nou ne dezvăluie o altă perspectivă spectaculoasă asupra căldării, transformând plecarea noastră într-o succesiune de opriri pline de admirație și entuziasm.
Aruncăm o ultimă privire asupra locului, apoi pornim coborând spre Gura Zlata unde se ajunge la circa 10 km depărtare în aval față de mașini. Am insistat foarte mult să coborâm spre Gura Zlata pentru a diversifica tura, ceea ce s-a și întâmplat. Toată gașca a fost de acord că un circuit este mult mai spectaculos decât o simplă întoarcere pe aceeași potecă.
Lăsăm în urmă Platoul Radeș-Zlata și ne înscriem pe panta lungă ce duce spre vale. Coborârea o facem în ritm mai alert un pic (atât cât este plăcută genunchilor) pe marcaj triunghi roșu, încântați la maxim de o zi foarte liniștită.
Deși pantele Retezatului nu iartă articulațiile pe final de traseu, atmosfera relaxată din echipă ne dă aripi.
Continuăm pe Valea Radeșu Mare. Pe traseu găsim copaci căzuți peste drumul traseului nostru, dar cineva a tăiat drum printre ei, păstrând cărarea neatinsă. Cercul s-a închis. Dacă în martie gheața și copacii căzuți ne opreau undeva pe aici, urcând din Gura Zlata, astăzi am coborât victorioși pe aceeași vale. Am reușit!
Aici găsim și o punte nouă; data trecută tare ne-am mai chinuit traversând prin vad. Tare nehotărât traseul ăsta pe final: o ia ba pe o parte, ba pe alta a râului Radeșul Mare. Dar este chiar fain, căci la un moment dat trecem peste un pod natural. Minunat! Aceste schimbări constante de perspectivă de-a lungul apei sparg monotonia coborârii și ne fac să uităm de oboseala acumulată, transformând ultima porțiune a văii într-un adevărat spectacol al naturii.
Traversăm și apa pârâului Zlata pe un podeț, lăsând spre spre dreapta poteca care duce în rezervație și ajungem la punctul de Control Gura Zlata (Casa Oamenilor de Știință)
Pe măsură ce panta se domolește, copacii de munte lasă loc unei poieni luminoase. Știm deja că suntem aproape
După ore bune de mers, si cu genunchii tensionați de la coborâre, ajungem în sfârșit aproape de civilizație.
Civilizația ne întâmpină la marginea pădurii cu un foișor mare din lemn, locul perfect pentru o primă pauză lungă după coborâre, unde să ne dăm rucsacurile jos și să ne tragem sufletul.
Pașii ne scot imediat la destinația finală a drumeției noastre: Cabana Academiei, punctul de control de la Gura Zlata. Clădirea albă, cu fundație de piatră și străjuită de tuia înalți, marchează oficial finalul acestei traversări epice prin Retezat.
Ne uităm înapoi spre culmi cu oboseală în picioare, dar cu o satisfacție uriașă în suflet: de data aceasta, muntele ne-a primit și ne-a lăsat să-i descoperim frumusețea. Aici traseul se oprește în jurnalul de pe blog, dar rămâne viu în amintirile noastre. Retezatul ne-a oferit o revanșă pe măsura măreției sale: ne-a testat limitele fizice, ne-a unit ca echipă și ne-a arătat că cele mai frumoase victorii sunt cele câștigate cu răbdare, pas cu pas. Până la următoarea aventură pe creste, nu uitați: respectați muntele, plecați cu bidoanele pline și lăsați potecile mai curate decât le-ați găsit. Căile Retezatului vă așteaptă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.