O zi de mountain bike pur în inima Țării Făgetului

🚴‍♂️🌲 Sunt zile în care muntele nu înseamnă doar altitudine și efort, ci spațiu pentru povești și amintiri care rămân o viață. Recent, am încărcat bicicletele și am plecat împreună cu fiica mea într-un circuit superb prin satele și pădurile din Timiș, pe traseul: Gladna Română – Cabana Căpriorul – Drumul Burău – Tăul Ursului – Valea Bega Luncanilor – Luncanii de Jos – Luncanii de Sus – Zolt – Gladna Română. Totuși, plecarea a stat sub semnul întrebării până în ultima clipă. Ultimele trei zile mi-au adus niște înțepături chinuitoare în genunchi care mă împiedicau să umblu normal. M-am trezit chiar și peste noapte din cauza lor, dar câteva pastile și un unguent antiinflamator și-au făcut efectul, așa că în dimineața plecării m-am simțit mult mai bine. Până la urmă, dorința de a ieși pe munte a învins durerea. Un alt argument care a cântărit greu în favoarea acestei ieșiri în doi a fost lipsa altor alternative în grup: cum niciunul dintre cunoscuții mei de pedală nu anunțase vreo tură, fiind prinși cu propriile planuri, am decis că va fi o zi dedicată exclusiv echipei noastre. A fost însă o coincidență fericită, pentru că în ultima perioadă prefer să evit ieșirile unde apar e-bike-uri. Să încerci să ții pasul cu asistența electrică pe pantele din Poiana Ruscă este o rețetă sigură pentru epuizare prematură. N-aș avea cum să fac față ritmului lor și sunt convins că unii ar profita de avantajul tehnologic doar ca să mă lase în urmă pe urcări și să-mi testeze orgoliul.. Departe de această presiune, circuitul nostru a devenit exact evadarea de care aveam nevoie. A fost o zi lungă, plină de verdeață, adrenalină și, mai ales, bucurii. Iată cum s-a văzut aventura noastră prin inima Țării Făgetului.

Nu am stat mult pe gânduri: am pus bicicletele pe suport, am verificat curelele de prindere și am plecat spre Gladna Română. Am întins-o la drum pe autostrada A1, de unde am ieșit la nodul rutier de la Traian Vuia, continuând spre Fârdea. Gândul la potecile brute din Poiana Ruscă ne-a ținut companie pe tot parcursul drumului.

Am ajuns în Gladna Română sub un cer curat. Un localnic ne-a văzut parcând mașina la marginea drumului și ne-a îndemnat cu drag să lăsăm mașina la umbra copacilor din fața casei lui. Ne-am scuzat rapid, spunându-i că nu vrem să deranjăm, însă bunătatea lui simplă ne-a dat o energie excelentă pentru tot restul zilei. Câteva pedalări de încălzire, verificarea presiunii în suspensii și gata: eram pregătiți de drum. 

Am lăsat mașina în Gladna Română, sub un cer de dimineață perfect pentru mers cu bicicleta. Atmosfera rurală liniștită, și ulițe amorțite, ne-a dat imediat acel sentiment de deconectare totală. Am salutat bătrânii ieșiți la porți, și am fost fascinati de cât de ospitalieri și calzi sunt oamenii locului.

Am lăsat în urmă ultimele petece de asfalt și am intrat direct pe Valea Râul. Dincolo de sat, drumul devenea brut, cu griblură, exact așa cum ne place.

Am părăsit satul și am intrat pe Drumul Valea Râul ce urca spre Cabana Căpriorul. Pe măsură ce înaintam, zgomotul lumii moderne a dispărut complet, fiind înlocuit de foșnetul frunzelor și ciripitul păsărilor. Această parte a traseului a fost momentul perfect pentru discuții lungi – genul acela de conversații tată-fiică pe care acasă, nu apucăm niciodată să le purtăm. Muntele are darul de a te face să asculți cu adevărat.

După mai puțin de doi kilometri de pedalat, peisajul a devenit rapid unul masiv, de exploatare: am trecut chiar prin inima vechii cariere de piatră de la Gladna, un uriaș de stâncă acum tăcut, care marchează simbolic granița dintre civilizație și sălbăticie. 

Trecerea prin vechea carieră de piatră de la Gladna oferă un contrast vizual puternic. Pedalam pe un drum industrial larg și arid, flancați în stânga de pereții roșiatici ai muntelui excavat și în dreapta de utilaje grele de șantier care dormeau la umbra pădurii. 

Roxana a preluat conducerea pe această linie dreaptă și prăfuită, conducând direct spre punctul în care aventura montană începe cu adevărat.

Valea s-a mai îngustat, iar pădurea ne-a primit sub coroanele ei dense. Era semnalul clar că începea urcarea adevărată. 

Este uimitor cum se schimbă un traseu când schimbi sensul de mers. Această urcare lungă spre Căpriorul o știam pe de rost ca o coborâre rapidă și tehnică, însă acum, totul arăta complet diferit. Parcă era altceva. Memoria vizuală nu m-a ajutat deloc, nu am mai recunoscut nimic din ce știam; pantele pe care altădată doar le zburam acum îmi cereau respect și atenție maximă la fiecare piatră, obligându-mă să descopăr drumul bucățică cu bucățică de parca ne aflăm pe o potecă parcursă în premieră absolută...

Pe măsură ce înaintam, pădurea idilică a început să-și schimbe fața, lăsând loc unui peisaj marcat vizibil de exploatare și defrișare, iar marginile potecii s-au umplut de mormane de crengi și bușteni abandonați.

Solul argilos era brăzdat de șanțuri, obligându-ne să ne concentrăm la maximum pe biciclete, pedalând printre capcanele de lemn fără să punem piciorul jos. Ne-am deschis trasajul cu multă atenție, menținând un ritm constant.

Efortul intens de pe pantele abrupte își spunea cuvântul: simțeam o nevoie acută de hidratare, dar rezervele noastre scădeau cu fiecare kilometru. Era acel moment al turei în care începi să calculezi fiecare înghițitură, sperând că muntele îți va scoate în cale o salvare.

Chiar de la marginea drumului, într-o zonă umbrită și stâncoasă, am dat peste un izvor cu apă proaspătă și curată. Am pus imediat frână, am scos bidoanele goale și le-am umplut până la refuz cu apă gheață, direct de la sursă. Să bei o apă atât de rece și de pură după kilometri întregi de arșiță și praf este greu de descris în cuvinte. Am băut pe săturate și, cu rezervele refăcute complet, eram gata să ne lansăm spre urcare.

Drumul cotește hotărât la dreapta, părăsind zona umbrită a pârâului, iar urcușul se intensifică instantaneu. Macadamul inundat de soare șerpuiește strâns în sus, ridicându-se deasupra văii și cerându-ne un nou val de energie pentru a depăși panta care se ascunde după curbă.

Efortul susținut de pe pante își spunea cuvântul, așa că Roxana s-a oprit să mai lase jos un strat de haine pentru a face față căldurii. A fost un moment excelent de respiro, perfect pentru a ne rearanja echipamentul și a ne trage sufletul înainte de a continua ascensiunea pe secțiunile cu adevărat solicitante.

Solul argilos, de un galben-portocaliu aprins, creează un contrast cromatic puternic cu verdele intens al pădurii și cu albastrul perfect al cerului. În stânga se înalță un versant abrupt, proaspăt decopertat, în timp ce în dreapta sunt grămezi mari de pământ și piatră lăsate pe marginea drumului, semn că zona a fost excavată sau lărgită recent. Drumul de pietriș trece chiar prin mijlocul acestui „culoar” de pământ, înainte de a se pierde din nou în desișul copacilor.

Urcarea lungă și continuă pe firul văii ne-a stors de energie. Am ieșit însă sus, în creastă, chiar în nodul principal de unde se deschid toate potecile mari. Aici se află fosta Cabană Căpriorul, un punct de reper legendar în Poiana Ruscă. Deși clădirea cabanei este un adevărat monument al drumețiilor de altădată, nu am mai mers până la ea, ci ne-am păstrat concentrarea pe traseul stabilit. Din această intersecție se desprind drumul care coboară spre Nădrag și poteca ce urcă spre Vârful Padeș, pe care noi am continuat rulajul.

O rulotă fantomatică, abandonată în inima pădurii, veghează acum ca un martor tăcut chiar în această intersecție de drumuri forestiere.

Indicatorul arată clar săgeata către Vârful Padeș (cel mai înalt vârf din Munții Poiana Ruscă), cu marcajul bandă albastră, confirmând că ne aflăm în nodul principal de la Cabana Căpriorul.

Suntem la intersecția care coboară spre Nădrag. Am făcut o scurtă pauză în acest nod important, un loc care pentru mine poartă o încărcătură aparte. Pe acest drum am urcat de foarte multe ori în trecut, fiind poteca mea de legătură pentru atâtea aventuri: fie că mă opream la Cabana Căpriorul, fie că trăgeam tare spre Vârful Padeș sau că urmam chiar drumul actual spre Gladna Română. 

În acest punct, o luăm spre stânga (spre Vârful Padeș), șii continuăm pe drumul care ne-a scos ulterior spre Drumul Burău și Tăul Ursului.

O porțiune mai dreaptă și luminoasă, unde drumul forestier se îmblânzește și taie pădurea deasă, lăsând razele soarelui să lumineze macadamul alb.

O cruce monumentală din lemn veghează tăcută la marginea pădurii, marcând punctul exact în care părăsim acest drum. Am cotit la dreapta, intrând pe un nou traseu, însă ritmul s-a schimbat instantaneu: drumul ne-a întâmpinat direct în urcare. Panta ne-a obligat să trecem rapid pe pinioanele mari și să ne reintrăm în ritmul sacadat de pedalat.

Un moment de respiro, admirând culmile verzi ale Munților Poiana Ruscă ce se deschid superb prin desișul pădurii. Este cadrul perfect pentru a ilustra imensitatea naturii și sentimentul de libertate de pe creastă.

O panoramă dezvăluind culmile verzi și nesfârșite ale Munților Poiana Ruscă sub un cer senin, un peisaj care te lasă pur și simplu fără cuvinte și îți taie răsuflarea.

Traseul continua pe o linie lungă de macadam alb care începea să urce constant și șerpuia spectaculos la deal, croindu-și drum printre fagi uriași. Privind panta care se întindea în fața noastră, știam că mai avem de parcurs pe acest drum intens de urcare până la Tăul Ursului — unul dintre marile repere ale turei, un loc ascuns, cu o atmosferă aproape mistică.

Drumul a început în sfârșit să coboare. Poteca de pământ șerpuia lin, oferindu-ne o binemeritată porțiune de respiro unde am putut lăsa roțile să ruleze libere după atâta urcare, bucurându-ne de viteză și de răcoarea pădurii.

Bucuria coborârii a fost intensă, dar scurtă, fiindcă muntele are regulile lui. Nu după mult timp, unghiul pantei s-a inversat și urcam din nou. Drumul de macadam alb a început să șerpuiască strâns pe marginea versantului, forțându-ne să trecem înapoi pe pinioanele mari. 

Pedalând constant și ritmic pe această lungă curbă de nivel inundată de lumină, demonstrând o rezistență incredibilă în fața fiecărei noi provocări. Pădurea deasă de fagi se rărește în stânga, lăsând să se vadă cerul albastru cu nori pufoși, semn că suntem pe o porțiune de creastă sau pe un versant bine expus la soare. 

Intersecția unde drumul se ramifică spre Vârful Padeș

Aici, în intersecția unde drumul se ramifică și spre Vârful Padeș, muntele ne-a întâmpinat cu o surpriză de un umor absurd: un loc de popas amenajat complet, dotat nu doar cu masa clasică din bușteni, ci și cu o ditamai canapeaua din piele neagră așezată strategic la umbra fagilor! Deși tentația de a ne prăbuși pe ea pentru un pui de somn a fost uriașă, ne-am mulțumit cu o scurtă pauză de glume și o fotografie.

Drumul forestier se îmblânzește și alternează cu o porțiune mai dreaptă, oferind chiar și o scurtă coborâre. Ghidați de marcajul cu bandă roșie de pe fagi, am lăsat bicicletele să prindă viteză spre intrarea pe Drumul Burău. Roxana a absorbind vibrațiile drumului pietros dintr-o poziție perfectă de atac. 

Acest sector oferă un moment excelent de respiro, unde poți lăsa roțile să ruleze libere înainte de a ataca următoarea secțiune solicitantă a traseului.

Am lăsat kilometrii să curgă lin sub roți într-un rulaj lung pe creastă, până când am interceptat, în sfârșit, Drumul Burău. Intrarea pe această secțiune pitorească a fost semnalul clar că porțiunea de platou se apropia de sfârșit, anunțându-ne că suntem la doar câteva pedalări distanță de nodul central al traseului.

Intersecția largă din fața noastră a fost momentul perfect pentru o poză și o verificare rapidă. Drumul Burău vine din stânga și se unește cu direcția noastră, continuând drept înainte prin pădure. Următorul obiectiv? Tăul Ursului, ascuns în desiș, la doar un sfert de oră de pedalat.

La scurt timp, am ajuns la o oază de liniște completă: Tăul Ursului. Liniștea locului ne-a resetat pulsul după efortul acumulat pe marea urcare.

Cele două biciclete rezemate de bancă — un full-suspension alb și un hardtail închis la culoare — arată că ne-am luat binemeritata pauză în siguranță, la umbră.

A fost adăpostul perfect să tragem pe dreapta. Am lăsat bicicletele — hardtail-ul Trek și full-suspension-ul Cube — la odihnă pe iarba verde, rezemate direct de structura din lemn a refugiului. Ne-am adăpostit la umbra acoperișului, ne-am dat jos rucsacurile din spate și am trecut la cel mai așteptat moment al amiezii: prânzul pe munte. Ne-am scos mâncarea pe care o cărasem atâția kilometri la deal și ne-am pus să mâncăm pe băncuțele de lemn. După atâta efort, urcări abrupte și praf, mâncarea simplă din rucsac a avut cel mai bun gust din lume. Am mâncat pe îndelete, fără grabă, ascultând doar foșnetul copacilor și bucurându-ne de liniștea deplină a pădurii. 

 A fost momentul perfect în care ne-am reîncărcat complet bateriile și ne-am tras sufletul înainte de a ataca coborârea ce urma să vină. Ne aștepta un teren brut, bolovănos și solicitant, exact genul de provocare care îți testează cu adevărat reflexele și aderența cauciucurilor. 

O privire scurtă către stânga ne-a lăsat să vedem indicatorul albastru pe care scria clar: „Drum Forestier Burău”, cel pe care am venit. În mod normal, traseul clasic ne-ar fi obligat să ne întoarcem pe el până la intersecția largă de adineauri, să cotim la dreapta și să urmăm drumul lin spre Oboare. Dar muntele pe două roți cere uneori să ieși din tipare. În loc să alegem varianta simplă cu griblură, am decis să schimbăm foaia și să atacăm o coborâre mult mai tehnică, direct pe Valea Bega Luncanilor.

Intratul în pădure ne-a adus o umbră binecuvântată, dar nu pentru o nouă urcare, ci pentru o coborâre lungă și eliberatoare. Cu degetele încleștate pe manetele de frână, ne-am lansat la vale: Ce urcă trebuie să și coboare, iar coborârea spre drumul agricol Oboare a fost porția de adrenalină pură a zilei. Amândoi în picioare în pedale, cu greutatea potrivită pe spate, abordând șanțurile, bolovanii și zonele cu noroi uscat. 

Ne-am bucurat la maximum de coborâre, unde am lăsat frânele libere și am simțit viteza pură, având însă o grijă uriașă la bolovani, la șanțurile adânci formate de ploi, dar și la lemnele căzute de la copaci care ne intersectau trasajul pe alocuri.

Dacă foamea ne-o potoliserăm la adăpostul refugiului, imediat ce am ieșit din nou la drum, sub soarele amiezii, s-a instalat o sete greu de potolit. 

Bicicletele rulau aproape singure, iar kilometrii zburau pe măsură ce coboram în josul văii, adâncindu-ne într-un culoar verde și umbros. Am lăsat gravitația să își facă treaba, iar această bucată de traseu a fost o adevărată eliberare pentru picioare după efortul intens din prima parte a zilei. 

Final de etapă pe coborârea din pădure: poteca ne-a scos exact acolo unde traseul nostru se intersectează din nou cu drumul Burău. Cu indicatorul forestier pe stânga și un macadam alb, impecabil, care șerpuiește larg printre versanți, această intersecție ne-a deschis calea spre ultima porțiune a coborârii, oferindu-ne un ritm de pedalat mult mai relaxat și constant.

În această porțiune, pădurea se deschidea frumos, flancată în stânga de vegetație deasă, iar în dreapta de o perdea de brazi zvelți. A fost un moment de liniște perfectă, o scurtă privire complicitară de echipă, după care am reînceput să mișcăm pedalele spre vale.

În fața noastră a apărut panoul alb cu „Drum Agricol Oboare”, flancat de un indicator rutier care aproape ne-a tăiat respirația: o pantă brutală, cu o înclinație de nu mai puțin de 23%. 

A fost momentul în care am privit-o pe fiica mea pedalând ambițios în fața mea, refuzând cu desăvârșire să pună piciorul jos pe acele secțiuni incredibil de abrupte. Muntele îți cere respect, iar ea i l-a oferit prin simpla încăpățânare de a nu renunța. În spatele ei, strângând din dinți și împingând cu toate forțele în pedale, am fost la fel de încăpățânat, refuzând să mă las mai prejos în fața acestui „zid” de asfalt. Această victorie comună împotriva pantei a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice momente ale întregii zile. Nu cred ca am mai urcat vre-o data o pantă mai mare...Este a doua oară cand fac acest traseu  

Recompensa parfumată a muntelui, găsită chiar la marginea drumului de creastă.

Roxana aplecată cu grijă deasupra ierbii verzi de pe marginea potecii, căutând cu atenție frăguțele dulci și parfumate ascunse în vegetația deasă a muntelui.

Bicicletele lăsate să se odihnească liniștite pe marginea ierbii verzi, chiar pe marginea drumului asfaltat, oferindu-ne un scurt moment de răgaz.

O căsuță pitorească din lemn cu acoperiș maro, retrasă la liziera unei păduri dese de mesteacăn, veghează liniștită deasupra pajiștii verzi chiar de la marginea drumului asfaltat.

Cu gustul dulce al frăguțelor și forțe proaspete, am urcat din nou în șa și am pedalat până când am ajuns la o zonă deschisă în mijlocul pădurii: Poiana Strâmbului.

Culmile domoale ale Munților Poiana Ruscă ni s-au dezvăluit în toată splendoarea lor de aici de sus. O atmosferă surprinzător de animată pentru o zi pe munte, cu destul de multă lume adunată aici sus, la terasă, savurând o pauză relaxantă la umbra mestecenilor.

O terasă amenajată în aer liber, cu un food truck, mese, umbrele și un spațiu de relaxare, s-a deschis chiar la liziera pădurii de mesteacăn, aducând un plus de viață drumului 

O curbă strânsă la stânga, mărginită de o barieră de protecție din metal și un indicator rutier de viraj periculos, marchează această coborâre lungă și șerpuitoare pe asfalt spre Luncanii de Jos.

O perspectivă aeriană spectaculoasă asupra unei succesiuni de ace de păr strânse, unde șoseaua de asfalt șerpuiește abrupt la vale, coborând vertiginos spre casele ascunse în inima văii împădurite.

Șoseaua continuă să șeruiască lung pe sub versantul decopertat din dreapta, pierzându-se într-o altă curbă strânsă flancată de vegetație deasă și indicatoare rutiere care anunță un nou viraj periculos spre vale.

Traseul ne-a purtat apoi spre cele două sate așezate de-a lungul văii: Luncanii de Jos și Luncanii de Sus. Trecerea prin aceste comunități izolate pare o călătorie în timp. Urcarea spre Luncanii de Sus ne-a testat puțin rezistența, dar bucuria peisajelor rurale a compensat fiecare gram de efort.

Urcarea spre Luncanii de Sus a venit la pachet cu o ispită căreia n-am avut cum să-i rezistăm. Chiar pe marginea șoselei, vegetația ascundea o mulțime de frăguțe coapte. Am oprit instantaneu roțile și ne-am bucurat de o pauză neplanificată, culegând fructele parfumate care ne-au dat energia perfectă pentru restul pantei.

Un pumn plin de frăguțe proaspete și intens colorate, culese direct de pe marginea drumului, oferă un contrast superb de roșu aprins pe mănușa neagră de ciclism, în timp ce bicicleta mea așteaptă cuminte în fundal, dincolo de parapetul de protecție.

O bornă kilometrică galbenă și curată, ridicată chiar pe marginea curbei de asfalt, ne anunță clar că mai avem doar 1 kilometru de parcurs pe drumul județean 116 până la intrarea în Luncanii de Sus.

O coborâre scurtă și rapidă, urmată imediat de un contratimp în urcare, a fost ultima bucată de traseu care ne-a lăsat direct în Luncanii de Sus. Șoseaua deschisă șerpuiește impecabil sub culmile verzi, oferind un final de etapă perfect și foarte vizual.

După ce am depășit porțiunile dificile din Luncanii de Jos și am răzbit cu urcarea spre Luncanii de Sus, muntele ne-a oferit o surpriză totală: direcția Zolt ne-a primit cu un asfalt impecabil.

Direcția  mai departe spre Zolt ne-a primit cu un asfalt impecabil. Am cotit la stânga și am părăsit drumul neted pentru o urcare dură, marcată de un avertisment clar: 15% înclinație. O pantă destul de mare care ne-a purtat în ritm sacadat pe lângă casele bătrânești ale satului, testându-ne încă o dată picioarele pe finalul acestei secțiuni.

Dincolo de ulițele strânse, drumul a început să câștige rapid altitudine deasupra Luncanilor, scoțându-ne treptat din vatra satului și deschizând o panoramă de poveste. În timp ce urcam această ultimă porțiune, mai furam câte o privire în spate. A fost momentul în care am pus preț de câteva secunde piciorul jos, doar pentru a lăsa privirea să se piardă în acest peisaj încremenit în timp.

Ultimul efort de pe pantele deasupra Luncanilor ne-a scos în fața unei șerpuiri strânse de asfalt. Urcarea era semnalizată strâns cu indicatoare de viraj periculos, însă pentru noi, acele chevrone reflectorizante nu au fost un avertisment, ci invitația perfectă pentru o coborâre de viteză. 

Un avertisment clar că muntele nu s-a terminat: un indicator de 15% înclinație. Panta încă ne chinuia picioarele obosite, desenându-se dur în fața noastră pe sub cerul deschis. Privind versanții masivi din fundal, această bucată de drum a fost ultimul test de rezistență, o rampă solicitantă pe care am depășit-o cu aceeași încăpățânare curată care ne-a ghidat întreaga zi.

Panta încă ne chinuia picioarele obosite, desenându-se dur în fața noastră pe sub cerul deschis. Privind versanții masivi din fundal, această bucată de drum a fost ultimul test de rezistență, o rampă solicitantă pe care am depășit-o cu aceeași încăpățânare curată care ne-a ghidat întreaga zi.

Pe măsură ce urcam ultima porțiune de deasupra Luncanilor, panta ne obliga la un ritm mai domol, dar ne oferea și scuza perfectă pentru a ne opri. Mai furam câte o privire spre casele rămase în spate, cuibărite timid printre livezi, cu acoperișurile lor roșii care spărgeau marea de verdeață. 

Exact când eram în plin avânt și ne bucuram mai tare de acea rulare lină, am părăsit drumul principal și am intrat în zona retrasă din Zolt, direct la primele case ale satului. A fost momentul de descătușare al zilei. Ne-am bucurat la maximum de o coborâre superbă de ceva mai bine de 4 kilometri, unde am lăsat frânele libere și am simțit viteza pură, fără grija bolovanilor sau a șanțurilor.

În loc de vreo terasă pretențioasă, am ales cel mai bun loc de resetare de pe planetă: magazinul comunal din sat. Am parcat bicicletele de perete, ne-am așezat la umbră și am savurat o apă rece și o cafea. Atmosfera aceea simplă, liniștea uliței și gustul băuturii reci după atâta praf ne-au reîncărcat complet bateriile.

Sprintul final spre Gladna Română

Cu forțele proaspete după binemeritata pauză, ultimii kilometri înapoi spre Gladna Română au fost un sprint lung, unde am lăsat bicicletele să alerge libere. Am ajuns la mașină exact când soarele se ascundea după culmi. Eram, plini de praf și noi și bicicletele, dar cu acea satisfacție intensă pe care ți-o dă o zi lungă pe munte încheiată simplu și autentic.

La finalul zilei, când tragi linie, un circuit de mountain bike înseamnă mult mai mult decât kilometri adunați pe ecranul GPS-ului sau procente brute de pantă. Pentru noi, această tură prin inima Poienii Ruscă a fost despre depășirea propriilor limite – de la genunchiul care a tăcut ascultător sub efectul unguentului, până la zidurile abrupte de 15% și 23% unde amândoi am refuzat, cu aceeași încăpățânare, să punem piciorul jos.Muntele ne-a cerut respect și ne-a testat din plin, dar ne-a și răsplătit regește: cu gustul dulce al frăguțelor culese de pe margine, cu liniștea mistică de la Tăul Ursului și cu simplitatea acelei cafele băute la umbră, pe banca magazinului comunal din Zolt. Ne-am întors acasă cu bicicletele pline de praf și picioarele obosite, dar cu o legătură tată-fiică mult mai strânsă și cu amintiri care nu se vor șterge prea curând. Data viitoare vom schimba, cu siguranță, masivul, dar echipa o păstrăm exact la fel, poate și cu Flavius.