🚲 Bucla din jurul aeroportului

 Vremea de afară era impecabilă, dar jobul îmi tăiase din start orice șansă de a pleca departe de oraș. Fiind consemnat, trebuia să fiu gata de muncă la primul telefon, așa că am ales singura soluție sigură: o evadare rapidă pe traseul de acasă, ocolind aeroportul 🛫. Am lăsat rapid în spate ultimele cartiere și m-am adăpostit sub răcoarea umbroasă a copacilor din Pădurea Verde. Drumul forestier s-a transformat repede în hotarele largi, unde pământul bătătorit și iarba de pe mijloc desenau o panglică lungă spre orizont 🌲✨. Pe acest relief perfect plat și pe drumurile deschise, m-am bucurat de liniștea de a pedala singur, complet relaxat. Ritmul s-a așezat frumos pe măsură ce am intrat în paralel cu aeroportul. Cu gardul lung de securitate în dreapta mea și cu ogoarele verzi întinse la nesfârșit în stânga, totul sub un cer albastru, am simțit că am găsit libertatea ideală chiar la marginea orașului. Pe această bucată lungă de drum deschis, zgomotul orașului a dispărut complet, lăsând loc doar foșnetului fin al lanțurilor și sunetului ritmic produs de anvelopele care mușcau din pământul uscat. Singura animație venea din când în când de sus, când huruitul puternic al unui avion care decola mă făcea să îmi ridic privirea din ghidon și să îi urmăresc silueta cum se pierde în zare. Rulam compact, bucurându-mă de aerul curat și de libertatea simplă de a parcurge acești kilometri pe coclauri, chiar la marginea casei.

După ce am străbătut pădurea, am ajuns la lacul de acumulare de la Dumbrăvița. Aici am aruncat o privire, lăsând ochii să respire pe întinderea mare și liniștită de apă care sclipea sub cerul curat de weekend. Câțiva pescari își încercau norocul pe malul înverzit, sub umbra sălciilor, dând întregului loc o atmosferă relaxată, de vacanță 🌊🌾. 

N-am zăbovit prea mult însă; am potrivit ghidonul și am pornit pe marginea lui, spre coada lacului. Pădurea Verde se zărea acum în spate ca o masivă perdea întunecată de copaci, profilată clar pe linia orizontului.

 Poteca de pe mal ne-a purtat chiar pe lângă stufărișul des, unde clipocitul apei și foșnetul stufului în briză au devenit noul nostru fundal sonor. Roțile înaintau lin pe pământul bătătorit, oferindu-ne o croazieră relaxantă cu ochii la apă, în timp ce ne îndepărtam treptat de zonele deschise și ne pregăteam să intrăm din nou pe coclaurile sălbatice ce înconjoară perimetrul aeroportului.

Am rulat compact de-a lungul acestui mal ascuns, savurând tăcerea locului și aerul curat de dinainte de marea deschidere. Chiar înainte ca apa să se piardă definitiv în hotar, poteca ne-a scos în dreptul unui plop uriaș și solitar, care străjuia marginea drumului ca un far verde ridicat spre cerul de un albastru ireproșabil. A fost un punct de reper spectaculos pe malul lacului. Drumul format din două urme clare de pământ și iarbă șerpuia lin pe sub coroana lui înaltă, oferindu-mi o  porțiune de umbră ușoară înainte de marea deschidere. Când am ajuns în sfârșit la coada lacului, poteca m-a scos direct pe hotarele largi, marcând momentul în care am lăsat în urmă răcoarea acumulării de apă pentru a intra pe linia dreaptă, către Giarmata Vii. Drumul de pământ a devenit mai larg și mai bătătorit, purtându-mă rapid prin hotarele deschise care fac trecerea spre sat.

Minunatul meu Cube-Stereo One55 Race în nuanța aceea curată Lightgrey, sprijinit discret pe marginea drumului de pământ uscat. În spate se întinde un lan proaspăt încolțit, flancat de liziere verzi, totul sub un cer curat. 

Am oprit preț de un minut pe marginea drumului prăfuit pentru a privi în jur. Nimeni în jur, doar cerul liber de weekend și o libertate greu de egalat. Să pedalezi singur pe aceste hotare îți oferă un alt fel de conexiune cu traseul; totuși, m-am intersectat cu doi bicicliști venind din sens opus, unul avea un Gravel, iar celălalt un MTB. Ne-am salutat scurt din priviri, acel gest discret dintre rideri care împart aceeași pasiune. Roțile lor au lăsat în urmă două dâre subțiri de praf ce s-au risipit rapid în aer, iar liniștea s-a așezat din nou peste câmpie. 

Am apăsat din nou în pedale, lăsând Cube-ul să înainteze hotărât pe drumul de hotar, în timp ce de data asta m-am intersectat cu un ATV. Spre surprinderea mea, cel de la ghidon a încetinit, chiar oprind complet pentru a nu mă prăfui 👋💨, și a pornit din nou doar atunci când am trecut de el. I-am mulțumit printr-un semn scurt cu mâna, apreciind în gând un gest de respect atât de rar pe coclauri, care mi-a lăsat aerul curat și poteca liberă. Cube-ul a continuat să ruleze întins pe pământul bun, ghidat doar de liniștea câmpiei, străjuit în stânga de o explozie de maci roșii aprinși amestecați cu mușețel sălbatic, iar în dreapta de lanurile bogate de grâu verde care se unduiau ușor în briză. În acest ritm solitar și așezat, am început traversarea podului peste autostrada A1, privind pentru câteva secunde de sus agitația mașinilor care treceau în viteză, un contrast puternic cu tăcerea de pe hotarele mele. Odată coborât de pe pod, am prins un drum către dreapta și l-am ținut constant, ieșind în cele din urmă la drumul dintre Remetea Mare și Ianova. 

A fost o surpriză excelentă să regăsesc acest segment căruia i s-a alăturat mai nou și o pistă de biciclete proaspăt amenajată. Să rulezi pe asfaltul ei fin, protejat de trafic, a fost o adevărată croazieră de relaxare, o tranziție perfectă ce mă apropia treptat de finalul turei, cu mintea complet limpezită. Să treci de pe pământul denivelat direct pe această suprafață fină a fost o adevărată croazieră de relaxare. Picioarele au intrat într-un ritm de rulare ușor, suspensiile Cube-ului s-au liniștit, iar eu m-am lăsat purtat în viteză de-a lungul șoselei goale, sub norii blânzi ai după-amiezii. A fost tranziția ideală care m-a readus treptat spre locul de plecare, cu mintea complet limpezită și cu mulțumirea că am transformat o zi de consemnare într-o aventură perfectă pe roți.

Drumul m-a purtat rapid în Remetea Mare. Am traversat Canalul Bega peste vechiul pod de beton, lăsând în urmă clipocitul liniștit al apei ce strălucea sub soarele după-amiezii. Chiar la capătul podului, pe drumul ce duce spre Bucovăț, am făcut imediat la dreapta. Am intrat direct pe un drum de pășune, o potecă verde și moale de pământ, care șerpuia liber printre tufe și iarbă înaltă, având ca țintă clară Pădurea Bistra care se profila la orizont. Trecerea de la asfaltul neted înapoi la pământul sălbatic de hotar a readus instantaneu Cube-ul la viață, anvelopele reluându-și zgomotul specific pe solul aspru. 

În stânga mea, lanurile ordonate și verzi se întindeau până la marginea potecii, iar la orizont, Pădurea Bistra se ridica falnică și întunecată ca un zid masiv de copaci bătrâni. Rulam într-o tăcere perfectă, privind cum drumul de pământ mă apropie tot mai mult de umbra codrului. Trecerea de la asfalt înapoi la natură brută a readus acel sentiment curat de explorare. 

La un moment dat, pe o porțiune mai deschisă, am întors capul spre dreapta și am zărit biserica de la Remetea Mare ⛪🌱. Turnul ei zvelt se înălța elegant dincolo de perdeaua verde de tufe și copaci, străjuind de la distanță întreaga câmpie. Privită de aici, a fost un cadru rustic perfect care m-a făcut să încetinesc pentru câteva secunde, doar pentru a savura contrastul dintre măreția simplă a naturii și liniștea așezării lăsate în urmă. Cu această imagine am strâns din nou ghidonul și am lăsat roțile să mă poarte mai departe, simțind cum umbra pomilor începe în sfârșit să mă îmbrățișeze.

Am continuat până am ajuns la pista de biciclete și am continuat spre Ghiroda, lăsând drumurile aspre în urmă pentru un rulaj fin și ritmic pe buza canalului. Am intrat apoi în cartierul Plopi, pedalând liniștit printre străduțele umbroase, și m-am îndreptat glonț până la piața Badea Cârțan. Aveam o poftă nebună de căpșuni 🍓. Acolo, printre tarabele pline de culoare și parfum de fructe proaspete, am pus punct acestei plimbări de seară, îndreptându-mă mulțumit către casă. Telefonul de la job nu sunase, iar eu reușisem să transform câteva ore de consemnare în cea mai frumoasă sâmbătă din ultima vreme ☀️🙌.