Drumul între sălbăticie și tehnic...
Peste culmile dacice între Boșorod și Târsa
Uneori, cele mai frumoase călătorii încep cu un plan eșuat. Totul trebuia să fie despre o tură alături de un grup de prieteni vechi. Însă, cu ceva timp înainte de momentul plecării, am primit vestea care m-a lăsat pe dinafară: «Nu am fost invitat». Pe moment, gustul a fost amar. Am înțeles, poate au vrut o echipă mică, sau nu a fost loc în mașină, deși invitația inițială a fost clară. Dar, în loc să las bicicletele în casă, fără km, am decis că acea zi nu va fi pierdută. Mi-am reorientat planurile pe ceva mult mai ambițios decât o simplă rulare pe asfalt: o incursiune în inima dacică a Hunedoarei, pe un traseu dur, autentic și spectaculos, între Boșorod și Târsa. Așa s-a născut această aventură de 55 de kilometri și 1848 de metri diferență de nivel. Din dorința de a transforma un refuz într-o victorie personală și din ambiția de a le arăta celor dragi că 'aurul' muntelui se găsește acolo unde drumul devine greu. Cei care nu au avut loc pentru mine în mașină au pierdut, de fapt, șansa de a vedea Retezatul de pe culmile Ursiciului și de a gusta cele mai bune plăcinte din lume la finalul unei urcări 'de grație'. Noi, în schimb, am câștigat o amintire pe viață.
Am pornit de dimineata pe A1 spre Cucerirea Luncanilor: Boșorod - Ursici - Târsa. Sunt trasee care îți rămân în picioare și trasee care îți rămân în suflet. Tura de 1 Mai din Munții Șureanu, le-a făcut pe amândouă. Am pornit la drum trei: eu, Roxana și Flavius, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.
Am lăsat mașina în Boșorod și, după o scurtă verificare a echipamentului, am dat prima pedală. Aceasta a fost ultima noastră ancoră în lumea cunoscută înainte de a ne pierde pe culmile dacice. Aici la marginea satului Boșorod a fost momentul în care ne-am verificat schimbătoarele, căutând pinioanele mari pentru asaltul ce urma.
Pornind din valea râului Luncani, de la marginea satului Boșorod, drumul spre Ursici este o urcare continuă, un test de respirație și cadență. Se vede clar panta care începe să ne testeze determinarea încă de la primii kilometri! Nu a existat o perioadă de încălzire: drumul a început să urce brusc, un amestec de pământ bătătorit și piatră, care se „ridică” serios sub roțile noastre, sub un cer de un albastru impecabil. În fața mea, Roxana era foarte răcită, iar pantele acelea care șerpuiesc spre cer păreau aproape imposibile în starea ei. Totuși, cu fiecare pedală prin și pe sub poienile înalte, aerul tare al Munților Șureanu a început să facă minuni. Am atacat panta cu entuziasm pe drumul ce șerpuiește spre creastă. Munții nu se cuceresc cu viteză, ci cu un ritm constant și multă răbdare.
Prima imagine care ne-a întâmpinat la ieșirea din Boșorod a fost acest tablou pastoral perfect: pajiști verzi, nesfârșite, și vite păscând agale sub un cer de un albastru crud. Părea începutul unei plimbări relaxate, dar a fost doar 'liniștea dinaintea furtunii'. Acesta a fost primul impact vizual cu muntele. Privind spre culmile domoale din fundal, nu bănuiam încă efortul care ne aștepta. Era momentul în care entuziasmul se întâlnea cu realitatea terenului.
Ne-am început urcarea, sub privirea calmă a animalelor, realizând rapid că, frumusețea peisajului se măsoară în picături de sudoare. A fost startul ideal: o doză pură de natură autentică ce ne-a dat energia necesară pentru primele pante serioase spre Ursici. Ne-am intersectat și cu doi localnici care ne priveau cu un amestec de curiozitate și respect – probabil nu mulți aleg să urce pe două roți spre Ursici.– Un salut scurt cu un „Doamne ajută!” primit în timp ce asistau la păscutul vacilor.
Orizonturi înghețate – Retezatul veghează Țara Luncanilor
Am pornit din Boșorod cu inima strânsă, privind spre culmile unde se ascund Ursici și Târsa, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.
Pe măsură ce câștigam altitudine, casele din vale păreau decupate dintr-o altă lume.
Într-o astfel de urcare, secretul este cadența. „Spinning is winning”, cum spun cicliștii – o mișcare constantă, chiar dacă viteza scade drastic, te ajută să nu epuizezi mușchii înainte de vârf.
Micile obstacole care fac deliciul unei ture de mountain bike! Traseul nu ne-a oferit doar panorame idilice, ci ne-a și murdărit puțin roțile, exact așa cum îi șade bine unei ture adevărate de MTB. Chiar la începutul urcării, am dat peste porțiuni unde apa și pământul s-au aliat pentru a ne testa echilibrul.
Din acest punct priveliștea se deschide larg asupra văii Streiului - O zonă locuită fără întrerupere de mii de ani. Pe măsură ce altitudinea creștea, peisajul a început să se schimbe. În zilele senine se pot observa satele comunei Bretea Română, așezare de-a lungul râului Strei. Mai departe spre nord-est orașul Călan domină peisajul. Aici începe adevărata urcare spre Ursici.
Răcoarea pinilor și drumul spre înălțimi. Soarele ne bătea în față, iar liniștea locului era întreruptă doar de respirația noastră ritmică și de fâșâitul cauciucurilor pe drumul prăfuit. Era doar începutul, dar muntele ne spunea deja, prin înclinația drumului, că fiecare metru câștigat va trebui muncit.
Dealurile deschise din Boșorod au lăsat loc pădurilor de pini, care ne-au oferit o umbră binevenită.
Drumul a devenit un amestec de pământ și nisip fin, șerpuind printre copaci și oferindu-ne, din când în când, scurte priviri către văile adânci ce începeau să se formeze sub noi.
Liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.
Pedalam într-un șir indian rar, fiecare în ritmul său, absorbiți de sunetul cauciucurilor pe drumul moale și de spectacolul de lumini și umbre pe care soarele îl proiecta printre ramuri. Era acea etapă a traseului în care muntele te adoptă și te lasă să-i descoperi secretele, pas cu pas, pedală cu pedală.”
La ieșirea din civilizație, ne-am oprit în fața unui panou care parcă ne ghicea gândurile: 'Înainte sau înapoi?'. Am studiat traseul – eram la porțile unui tărâm unde timpul se măsoară în efort, nu în minute. Panoul ne-a avertizat: ne așteptau kilometri de urcare susținută, peisaje arhaice și o experiență autentică în inima Geoparcului UNESCO al Dinozaurilor. Am ales, fără ezitare, 'Înainte'. Privind harta detaliată și profilul de elevație, am realizat că diferența de nivel nu era o glumă, dar promisiunea de a vedea Ursiciul și Târsa ne-a făcut să apăsăm cu încredere în pedale. Acest panou este un reper excelent pentru orientare și că oferă informații prețioase despre distanțe (aprox. 6 km până la Ursici din acest punct).
Privind silueta fiicei mele/prietenului ei înaintând pe acest drum alb de țară, sub un cer cu nori pufoși, am simțit că suntem exact unde trebuie. Era acea Românie autentică, aspră dar primitoare, pe care doar de pe bicicletă o poți absorbi cu toate simțurile.”
Civilizația de pe culme – Intrarea în satul montan „După efortul prin pădure, muntele s-a deschis și ne-a lăsat să aruncăm o privire în inima comunităților sale izolate. Este o imagine plină de liniște, unde drumul de țară pare să se contopească cu cerul spectaculos.
Drumul de pământ s-a transformat într-o uliță străjuită de garduri de lemn, împletite cu măiestrie, care parcă țin laolaltă istoria acestor locuri. Am fost întâmpinați de un dulău dar și de un peisaj de o blândețe rară: pomi înfloriți care își scuturau petalele pe drumul nostru și o liniște pe care doar foșnetul frunzelor o mai tulbura.
„Și iată-ne ajunși la Ursici. Aici, la peste 1000 de metri altitudine, muntele se domolește într-o culme blândă, dar drumul de țară continuă să ne testeze. Am ales să mergem câteva momente pe lângă biciclete, nu neapărat din cauza oboselii de urcare, ci pentru a nu tulbura liniștea deplină a locului.
Sub privirea calmă a animalelor...În Țara Luncanilor, ritmul nu e dictat de computerul de bord al bicicletei, ci de clopotele vitelor care pasc liniștite pe pantele amețitoare. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.
Ajuns aici sus nu e doar despre efortul celor 13 km de urcare, ci despre accesul într-o lume care refuză să se schimbe, unde liniștea este atât de densă încât aproape o poți atinge. Aici, la Ursici, am simțit că am ajuns cu adevărat la destinație, chiar dacă drumul nostru era abia la un sfert.
Ursiciul ne-a întâmpinat cu un cer dramatic, plin de nori pufoși care păreau atât de aproape încât aproape îi puteam atinge. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.
Drumul, o dungă subțire de pământ ce desparte pantele înverzite, pare să nu se mai sfârșească, invitându-te să pedalezi spre orizont. Este libertate pură pe două roți, un moment de grație în care diferențele de nivel par doar o cifră abstractă în computerul de bord. Nu se vede niciun stâlp de beton sau element modern care să strice decorul.
Gardurile lungi de lemn, mesteacănul fragil de pe margine și pomii înfloriți creează un tablou bucolic ce pare neatins de secolul în care trăim.
Ne-am oprit pur și simplu să respirăm. În fața noastră s-a desfășurat un tablou care părea pictat, nu real: gospodării vechi de lemn, risipite pe pantele înverzite, păzite de garduri din pari ascuțiți ce poartă amprenta timpului și a muncii manuale. Era acel moment magic în care toți pomii fructiferi dădeau în floare deodată, creând nori albi și parfumați printre casele de culoarea pământului.
Ne-am oprit pentru un moment de respiro lângă un gard masiv, lucrat din trunchiuri de copac. Fiica mea nu a putut trece mai departe fără a saluta «gazda» locului. A fost o clipă de liniște deplină, în care ne-am bucurat pur și simplu de peisaj. Munții se întindeau în straturi albăstrui până la orizont, iar aerul curat ne umplea plămânii. Această imagine este, pentru mine, definiția libertății pe care ți-o dă bicicleta: posibilitatea de a te opri oriunde, de a atinge lemnul vechi al unui gard și de a privi muntele în ochi, alături de cei dragi.”
Eram toți trei acolo, împărțind un moment de respiro înainte de a ataca următoarea secțiune a traseului. Aceste pauze scurte, în care schimbi o glumă și privești orizontul, sunt cele care dau cu adevărat savoare unei zile epice în familie. Eram pregătiți: bateriile erau încărcate, direcția era clară, iar Târsa ne aștepta cu plăcinte calde undeva după culmea următoare.
Aici, pedalatul a căpătat un alt ritm. Nu mai era vorba doar despre altitudine și de diferență de nivel, ci despre bucuria de a trece pe lângă curțile oamenilor, unde viața se desfășoară la fel de sute de ani.
Sub privirea caldă a soarelui de primăvară, fiecare pas pe acest pământ bătătorit ne încărca bateriile pentru restul de cca 42 de kilometri care ne mai așteptau. Drumul de pământ bătătorit urcă spre linia orizontului, flancat de gardurile arhaice care par să ne ghideze pașii.
Dacă există un paradis al mountain bike-ului, atunci el arată exact așa: un drum de pământ bătătorit care șerpuiește pe culmea muntelui, sub un cer care pare să explodeze de nori pufoși. Aici, la înălțime, între Ursici și Ponorici, am simțit cu adevărat ce înseamnă libertatea pe două roți. Gardul de lemn din dreapta nu e doar o delimitare a proprietăților, ci un ghid vizual care te trimite cu privirea spre văile adânci, îmbrăcate în verdele crud al primăverii.
Printre norii pufoși care se jucau pe cer, au apărut brusc ele: crestele albe, tăioase și impunătoare ale Retezatului. Se vede clar creasta semeță a Peleagii sau a Păpușii, încărcată de zăpadă, tronând peste marea de brazi a Șureanului. Este punctul în care efortul fizic se transformă în extaz vizual. Deși par aproape, acele vârfuri sunt la zeci de kilometri distanță, dar aerul curat de pe înălțimi le face să pară la o aruncătură de băț.
Contrastul era ireal. Noi pedalam printre fânețe verzi și pomi înfloriți, simțind căldura soarelui de primăvară, în timp ce în depărtare, giganții de piatră păstrau încă mantia iernii. Această imagine ne-a reamintit cât de mici suntem în fața naturii. Am realizat că pedalam pe un balcon natural, un loc privilegiat de unde Hunedoara își etalează cele mai prețioase comori.
Pedaland pe aici, simți că nu ești doar un turist pe bicicletă, ci un martor al unei lumi care a înțeles, cu mult înaintea noastră, că fericirea se măsoară în liniște și în culoarea cerului de deasupra casei.
În fața noastră, dincolo de acea curbă lină, profilul traseului devenea brusc vertical. Am profitat de aceste ultime momente de teren plat pentru a ne regla respirația și a ne realimenta cu energie.
GPS-ul nu mințea: Diferență de nivel începea să se facă simțit, dar mirosul proaspăt de primăvară și liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.
Acești uriași de piatră ne-au însoțit privirile mult timp, transformând o tură de anduranță într-o adevărată expediție fotografică. Privind spre vârfurile înzăpezite, orice urmă de oboseală a dispărut instantaneu. Era o confirmare vizuală a faptului că, în județul Hunedoara, fiecare urcare grea este poarta către un spectacol de neuitat.”
Această imagine ilustrează perfect conceptul de „flow” : drumul care urmărește curba de nivel, șerpuind lin pe buza versantului. Este acea porțiune de traseu unde, după ce ai cucerit înălțimea, muntele te lasă să respiri și să te bucuri de viteză fără un efort uriaș.
După efortul urcărilor, traseul ne-a oferit porțiuni de o frumusețe relaxantă, unde drumul tăia versantul urmărind fidel curba de nivel. Privind de aici, ai senzația că plutești deasupra văilor. Este momentul în care bicicleta rulează aproape singură, iar tu ai timp să privești în stânga, spre adâncurile verzi ale pădurii, și în sus, spre cerul imens decorat cu nori pufoși. Aceste segmente sunt sarea și piperul unui circuit de 55 de kilometri. Ele îți permit să îți reglezi respirația și să absorbi măreția peisajului.
Între cer și prăpastie... Un cătun suspendat în timp „Nu este un sat în sensul obișnuit, ci o adunare de gospodării care par aruncate de o mână uriașă pe pantele înverzite ale muntelui. Privind de la înălțimea drumului de culme, casele mici, cu acoperișuri întunecate, par să se ghemuiească sub protecția pădurii de pini. Este o imagine a unei Românii profunde, unde fiecare gospodărie își are propria culme, propriul orizont și o liniște pe care nu o poți cumpăra cu nimic.
După efortul intens al primei părți a zilei, am ajuns în sfârșit la Ursici. Privind zâmbetul fiicei mele și al Flavius, am realizat că aceste pauze sunt inima unei ture de munte. Este momentul în care mușchii se relaxează, pulsul scade, iar privirea se pierde în verdele văilor de jos.
Acolo, pe o masă de lemn bătută de vânturi și soare, am întins ceea ce a fost, fără nicio îndoială, cea mai bună masă a zilei. Nu a fost un prânz complicat, dar după atâta urcare, un sandviș, câteva fructe și un ceai cald din termos au avut un gust regesc. Am mâncat în liniște, absorbind energia locului și pregătindu-ne pentru ceea ce urma: drumul de culme spre Ponorici și Poiana Omului. Această masă sub cerul liber nu ne-a redat doar forța fizică, ci ne-a oferit și răgazul de a ne bucura pur și simplu de faptul că suntem împreună, acolo, deasupra lumii.”
În această zonă, traseul te surprinde mereu cu câte o „mică” urcare neprevăzută, chiar și atunci când crezi că ești gata de coborâre. Aceasta este frumusețea (și dificultatea) unui circuit de culme. Cei care cunosc Munții Șureanu știu că aici drumul nu îți oferă prea multe momente de plat.
Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, cu acoperiș de țiglă veche, și am lăsat în urmă jgheaburile de lemn unde vitele își potolesc setea în timpul verii.
Fiecare curbă ascunde o poveste și fiecare urcare îți oferă o nouă perspectivă asupra lumii. Am apăsat mai tare în pedale, știind că dincolo de acea culme ne așteaptă și o coborâre.
În această fotografie, se simte cel mai bine izolarea și măreția locului. Trei copaci tineri stau ca niște străjeri pe buza dealului, marcând orizontul pe care trebuie să-l cucerim. Pedalam în liniște, ascultând doar vântul și sunetul roților pe iarbă, într-o urcare care părea să ne ducă direct în nori. Era acel moment al turei în care nu mai numeri kilometrii, ci te bucuri de puritatea fiecărei pedale.”
Această imagine cu casele risipite de la Ursici este pur și simplu de o poezie rară. Arată exact de ce acest traseu este atât de special: pentru acest peisaj care pare o pictură în ulei, unde omul și muntele trăiesc într-o armonie perfectă.
Drumul s-a deschis într-o pantă lungă și ierboasă, unde fiecare a trebuit să își aleagă trasa proprie printre urmele de roți adâncite în pământ.
Când ești pe culme, înconjurat doar de liniște și de verdele nesfârșit al pădurilor, ai senzația că ești singur pe lume. Dar muntele ne-a oferit o surpriză: pe o coamă de deal, am zărit o mașină de teren care părea că navighează pe marea de iarbă. Prezența ei acolo ne-a reamintit că, deși drumul este dur și solicitant, el este o legătură vitală pentru cei care încă locuiesc în aceste cătune suspendate.
Privind de aici, de la înălțimea la care am ajuns prin propriile forțe, realizezi cât de vast este acest platou. În fundal, crestele albăstrui ale munților se succed la infinit, sub un cer plin de nori dramatici care par să atingă vârfurile. A fost un moment de respiro vizual, o confirmare că muntele are loc pentru toată lumea, fie că vii pe patru roți, fie că pedalezi pentru fiecare metru de altitudine.
Traseul ne-a oferit și un moment de introspecție, cufundându-ne într-o pădure de fag de o frumusețe copleșitoare. După soarele arzător de pe culmile golașe, umbra deasă și aerul umed, mirosind a frunze vechi și a viață nouă, au fost o binecuvântare. Ne-am oprit pentru câteva secunde doar pentru a asculta liniștea pădurii, întreruptă doar de foșnetul frunzelor de sub roți. În acest decor, bicicletele păreau singurele elemente străine, în timp ce noi ne simțeam tot mai conectați cu muntele. A fost o traversare magică, un 'tunel verde' care ne-a pregătit simțurile pentru marea finală a zilei: coborârea spre vale.
O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic. Uneori, peisajele cele mai simple sunt cele care îți rămân tipărite cel mai adânc în memorie. Această urcare lungă, unde singurul tău tovarăș este bătăia inimii și foșnetul ierbii, ne-a pregătit pentru marea răsplată ce urma. Acolo, lângă copacul golaș, am simțit cu adevărat cât de mici suntem noi, dar cât de mare este libertatea pe care ți-o dă bicicleta.
O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic.
Înclinația este cea care transformă un simplu drum într-o adevărată probă de foc pentru picioare. Sunt momente pe traseu când raportul de transmisie al bicicletei și forța din picioare pur și simplu nu mai sunt suficiente. Mersul pe lângă bicicletă este notă de respect față de panta muntelui și de atmosfera sacră a locului.
Deși computerul de bord nu mai înregistra viteză, efortul era la cote maxime. Dar acesta este farmecul: te forțează să cobori din șa, să simți pământul sub picioare și să realizezi că diferență de nivel nu sunt doar o cifră, ci o sumă de astfel de momente de dârzenie. Odată ajunși sus, satisfacția a fost pe măsura efortului, iar drumul ne-a răsplătit din nou cu perspectivele sale infinite.”
Această imagine este de o tristețe și o frumusețe aparte, capturând perfect fenomenul depopulării acestor sate de munte. O casă părăsită, cu acoperișul prăbușit, devenită o simplă relicvă în vârful dealului, este un memento tăcut al vieții aspre de odinioară. Pushbike-ul ne-a oferit răgazul necesar să privim cu respect spre aceste locuri, realizând că, deși noi suntem aici doar pentru o zi de aventură, pentru alții, aceste pante abrupte au însemnat 'acasă' o viață întreagă.
„Pe măsură ce urcam, muntele ne-a scos în cale martori tăcuți ai unei lumi care apune. Casa de pe buza prăpastiei. Este fascinant să vezi cum aceste construcții simple de lemn par să răsară direct din pământ, integrându-se perfect în peisaj. Casele care nu mai așteaptă pe nimeni
După ore de pedalat prin soare și umbră, muntele ne-a oferit încă o provocare. Poteca șerpuiește acum pe o coamă golașă, unde soarele bate direct, iar panta pare să se înăsprească cu fiecare metru.
Într-o lume în care suntem obișnuiți să avem totul la îndemână, aceste case ne reamintesc de o altfel de viață, una trăită în ritmul vântului și al soarelui. Este un contrast izbitor care te face să te gândești la reziliența celor care au trăit aici, pe aceste coaste de deal, fără drumuri de asfalt sau facilități moderne. Pentru noi, este o tură de vineri, iar pentru ei, a fost o viață întreagă de urcușuri și coborâșuri.
Liniștea care înconjoară aceste ruine este densă și te face să pedalezi mai departe cu un amestec de admirație și nostalgie. Au fost momente în care și ultima urmă de drum părea să se topească în marea de iarbă.
Privire în spate, dar în fața noastră, culmea se ridica verde și tăcută, iar poteca, tot mai firavă, ne invita să ne croim propria cale.
Aceasta este partea cea mai frumoasă și, totodată, cea mai provocatoare a turei. Senzația că ești pe un drum puțin umblat, unde natura începe să își recupereze teritoriul, îți dă un sentiment de libertate greu de egalat. Pedalam cu grijă, atenți la denivelările ascunse sub vegetația crudă, simțind cum fiecare metru câștigat ne îndepărtează de zgomotul lumii și ne apropie de esența muntelui. Deși picioarele aveau nevoie de o pauză, liniștea acestui loc, unde doar vântul se mai aude foșnind printre mesteceni, a fost cel mai bun medicament.”
A fost unul dintre acele momente în care am frânat instinctiv, nu pentru un obstacol, ci pentru a absorbi această imagine a armoniei perfecte dintre om și natură. Era confirmarea că, după fiecare urcare grea, traseul are pregătită o recompensă vizuală care să-ți taie respirația. Această perspectivă fragmentată ne-a reamintit cât de sus ajunsesem. De aici, de pe poteca noastră, lumea de jos părea o machetă atent lucrată, un loc unde viața își urmează cursul domol, departe de viteza cu care noi traversam muntele.
De pe marginea drumului de pământ ce șerpuia pe buza versantului, am avut o vedere de ansamblu asupra întregii regiuni. Casele satului păreau mici puncte roșiatice presărate printre fânețe și mesteceni, undeva mult sub nivelul la care pedalam noi. Un detaliu ne-a atras atenția: fire subțiri de fum albăstrui care se ridicau leneș spre cer din mai multe puncte ale văii. Era semnul clar că primăvara a sosit, iar localnicii au început curățenia de sezon a pășunilor.
Imaginea transmite foarte bine ideea de izolare și liniște. Satul care se zărea în vale era doar un punct de reper în imensitatea reliefului, în timp ce Târsa, următoarea noastră destinație, rămânea ascunsă undeva spre stânga, păstrându-și poziția strategică tot pe linia înaltă a muntelui. Să pedalezi între Ursici și Târsa înseamnă să navighezi pe un 'acoperiș' al lumii, trecând dintr-o comunitate în alta fără să cobori în civilizația din vale.
Mai sus pe culme, am dat peste o altă casă care și-a pierdut bătălia cu timpul. Este o imagine care te oprește din pedalat și te face să taci. Acoperișul vechi, cu bârnele de lemn frânte, este acum îmbrățișat de mărăcini și arbuști, într-un proces lent de contopire cu muntele.
În acest loc, 'abandonat' nu e doar un cuvânt, ci o stare pe care o simți în aer.
Am întâlnit o pantă atât de abruptă și de încăpățânată, încât am ales, cu onestitate, metoda clasică: push-bike. Sunt porțiuni pe acest traseu unde muntele nu mai acceptă compromisuri. Am urcat pas cu pas, împingând bicicletele cu privirea ațintită spre albastrul infinit al cerului. Aerul devenea tot mai rarefiat și mai proaspăt, iar fiecare metru câștigat ne deschidea un orizont și mai larg. A fost un moment unde pulsul bătea în ritmul muntelui, dar dorința de a vedea ce se ascunde dincolo de acea creastă ne-a împins înainte...
Când pământul se termină și începe cerul, știi că ești exact unde trebuie. După efortul epuizant de a împinge bicicletele spre cer, muntele s-a îndurat de noi și ne-a oferit o potecă îngustă, dar pedalabilă. A fost momentul de 'eliberare' pe care îl așteptam cu toții. Am sărit în șa și am început să croim drum printre fagi uriași, pe o urmă de pământ ce șerpuia pe versant.
Privind de pe versantul opus, am putut vedea, ca într-o machetă vie, locul unde tocmai o să ajungem. Să ajungi 'acolo jos' nu a fost doar o chestiune de orientare pe GPS, ci o incursiune într-o tăcere pe care doar muntele o poate oferi.
Este acel punct al traseului unde totul devine ritm: respirația, mișcarea pedalelor și foșnetul pădurii. Au fost momente în care orice urmă de potecă s-a topit sub stratul generos de iarbă. În fața noastră nu mai era un drum, ci o invitație la explorare pură. Am strâns ghidonul mai tare și ne-am lăsat ghidați de linia subțire de pe ecranul GPS-ului, singura care ne mai confirma că suntem pe calea cea bună spre Târsa
Traseul ne-a scos în cale un alt loc unde timpul a încetat să mai curgă. În timp ce noi treceam rapid prin iarbă, cu tehnologia GPS la ghidon și echipament modern, în stânga noastră se stingea o fărâmă din istoria locurilor. O casă veche de lemn, cu acoperișul obosit de ani, stă pitită la baza unei pante ierboase, străjuită de o pădure tânără care pare să o protejeze de vânturi.
Am trecut cu un amestec de respect și melancolie, lăsând în urmă tăcerea acelor ziduri de lemn pentru a ne continua drumul spre Ponorici apoi spre Târsa, purtând cu noi imaginea unei Românii care dispare încet, dar cu o demnitate aparte.
Nu toate casele de pe culme sunt uitate definitiv. Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, dar care purta semnele proaspete ale muncii omului. Cele trei căpițe de fân, clădite cu măiestrie și împrejmuite sălbatic de pomii înfloriți, ne-au spus o altă poveste: cea a oamenilor care, deși s-au mutat la vale, revin aici în fiecare vară. Este o viață sezonieră, dictată de ritmul ierbii. Când vine vremea cositului, liniștea acestor curți este spartă de sunetul metalic al coasei și de forfota muncii de dimineață până seară. Pentru noi, cei 55 de kilometri de traseu au fost o aventură de o zi, dar pentru proprietarii acestor locuri, acest petic de munte reprezintă rădăcinile. Să vezi fânul pregătit pentru iarnă într-un loc care pare pustiu îți dă o senzație de bine – e dovada că muntele încă mai are stăpâni care se întorc acasă, măcar pentru câteva luni pe an.”
Muntele ne-a scos în cale o nouă schimbare de direcție, un punct de decizie marcat de mesteceni luminoși și de liniștea înălțimilor. Am profitat de ocazie pentru a pune bicicletele jos și a ne trage sufletul. Într-o tură de anduranță, momentele de hidratare și acel baton dulce sunt la fel de importante ca antrenamentul fizic – sunt 'combustibilul' care îți permite să te bucuri de peisaj în loc să numeri doar secundele de efort.
Această imagine este un semn clar al schimbării reliefului și al apropierii de o zonă cu totul specială: Valea Ponorici. Vitele care se odihnesc liniștite sub soarele de primăvară, pe fundalul pădurii de mesteceni, aduc acea pace pastorală care precedă de obicei spectacolul naturii din zona Ponoricilor. Ne-am oprit pentru o secundă să admirăm acest tablou bucolic. Liniștea locului, întreruptă doar de clopotele vitelor și de adierea vântului prin mesteceni, a fost un bun preambul pentru efortul ce avea să urmeze. Știam că suntem aproape de inima acestui relief carstic spectaculos și că, au meritat fiecare picătură de sudoare.
O alegere excelentă pentru un moment de tihnă!
Pe măsură ce înaintam, peisajul a început să ne ofere indicii că ne apropiem de un loc aparte. Apariția vitelor care pășteau domol pe pajiștea de pe marginea drumului a fost semnalul că suntem la porțile Văii Ponorici.
Este acea parte a traseului în care avem satisfacția că am trecut de ce a fost mai greu, cucerind muntele pedală cu pedală.
Acesta este farmecul pedalatului la înălțime: nu știi niciodată ce peisaj te așteaptă după următoarea culme. Fiecare coborâre era o gură de oxigen și o doză de adrenalină, pregătindu-ne pentru următoarea provocare verticală. A fost un test de anduranță, dar cadrul natural era atât de copleșitor încât oboseala devenea secundară.
Un pârâu subțire, ca un fir de argint, desenează meandre perfecte prin covorul de un verde crud al pajiștii. Privind spre fundul văii, am descoperit motivul pentru care acest loc este atât de special. Este o imagine a armoniei absolute: apa curge fără grabă, șerpuind printre gospodăriile solitare și pădurea care coboară până la buza apei. Depresiunea carstică Ponorici este într-adevăr unul dintre acele locuri rare din Munții Șureanu unde natura pare să fi creat un decor de poveste. Dacă Fundătura Ponorului este 'Palma lui Dumnezeu', atunci Ponoriciul este, fără îndoială, locul unde liniștea s-a retras definitiv.
Să ajungi aici după zeci de kilometri de munte este o experiență copleșitoare. Ponoriciul are acea frumusețe fragilă, neatinsă de modernitate, unde fiecare casă pare să aibă propria poveste scrisă în lemn și piatră. Ne-am oprit pe buza versantului, admirând modul în care casele se integrează perfect în relief, și am realizat că mai sunt locuri unde poți auzi cum crește iarba. Este, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase văi din România, un premiu binemeritat pentru kilometrii de urcare pe care i-am adunat în picioare.
Casele răsfirate pe marginea văii par să asculte susurul apei, fiind ultimele avanposturi ale civilizației înainte ca muntele să redevină stăpân deplin.
Odată ajunși pe fundul văii, perspectiva s-a schimbat radical. Nu mai priveam Ponoriciul de sus, de pe culmi, ci eram parte din el. Această zonă este mai intimă decât Fundătura Ponorului, oferind un peisaj spectaculos unde râul Ponorici curge liniar înainte de a dispărea în portalul masiv al peșterii. Fiica mea, absorbită de peisaj, încerca să surprindă pe cameră acea liniște ireală a văii. Fiecare dintre noi vedea muntele prin propriul obiectiv, dar simțeam aceeași bucurie de a fi acolo și am realizat că fotografiile ei chiar și a mele vor fi, peste ani, dovada vie a unei zile în care am cucerit împreună aceste locuri unice.
În acest punct al traseului, după zeci de kilometri de efort, nu ești nici sus, nici jos, ci undeva la mijloc, într-un echilibru perfect între adrenalina pedalatului și liniștea monumentală a munților. Este locul unde te oprești doar pentru a asculta vântul și pentru a realiza cât de norocos ești să poți parcurge acest circuit. Să vezi cum natura își desenează singură traseul, fără nicio intervenție umană, îți dă o senzație de liniște pe care doar în inima Munților Șureanu o mai poți găsi.
Pârâul care șerpuiește prin iarbă nu este doar un detaliu de peisaj, ci forța care a modelat acest loc de mii de ani. Aici, apa nu pleacă spre alte văi, ci intră în adâncurile pământului, într-un spectacol carstic invizibil ochiului, dar simțit prin liniștea solemnă a locului.
A fost un moment de recunoștință. Să privești înapoi și să vezi prin ce locuri spectaculoase te-a purtat bicicleta este cea mai bună motivație pentru efortul care urmează. Valea rămânea în urmă, cufundată în liniștea ei arhaică, sub un cer plin de nori dramatici, în timp ce noi ne pregăteam să ieșim din acest 'căuș' de verdeață pentru a înfrunta ultima barieră a muntelui. A fost un rămas-bun vizual de la una dintre cele mai frumoase etape ale celor 55 de kilometri.
Drumul de iarbă pe care l-am bătut, pârâul care ne-a însoțit cu susurul lui și vitele răsfirate pe pajiște, martori tăcuți ai trecerii noastre. Pedalam într-o liniște aproape sacră, întreruptă doar de foșnetul roților și de susurul discret al pârâului care ne însoțea. În acest punct al traseului, ești copleșit de sentimentul de libertate. Ești într-un loc unde natura deține controlul deplin, iar tu, pe bicicletă, ești doar un vizitator norocos. Spre deosebire de Fundătura Ponorului (care este mai cunoscută și vizitată), Ponoriciul oferă o intimitate și o sălbăticie și mai mari, fiind accesibil în principal celor care nu se tem de drumurile de culme.
Chiar înainte de a începe asaltul final spre Târsa, muntele ne-a mai dezvăluit un secret: Izvorul care împietrește. Este un loc fascinant, unde apa, încărcată cu minerale, transformă tot ce atinge în piatră, creând formațiuni calcaroase de o frumusețe fragilă. Să te oprești aici, lângă panoul informativ, este ca și cum ai citi o pagină de geologie scrisă direct pe versant. Am observat cu bucurie și marcajul portocaliu al Viei Transilvanica, drumul care unește comunitățile și istoria noastră. Să știm că pedalam pe o porțiune din acest traseu legendar ne-a dat un sentiment de apartenență la ceva mult mai mare. A fost ultimul nostru moment de 'turism' relaxat. Am privit harta, am băut o ultimă gură de apă și ne-am pregătit mental. Din acest punct, drumul nu mai negociază: urmează lovitura de grație, urcarea care ne va scoate definitiv din vraja Ponoriciului.
Această bornă de andezit, cu simbolul portocaliu Via Transilvanica, este un punct de reper iconic. Drumul de la Ponorici spre Fundătura Ponorului este o porțiune pitorească din Via Transilvanica (Terra Dacica), ideală pentru a admira cum apele „se pierd” în adâncuri. Borna adaugă o notă de noblețe traseului nostru și reprezintă locul perfect pentru a marca simbolic începutul ultimului mare efort. Via Transilvanica nu este doar un drum pentru drumeți, ci și o provocare superbă pentru MTB-iști, iar segmentul acesta este unul dintre cele mai pitorești. Borna a fost ultimul semn de 'civilizație' simbolică. Dincolo de ea, a început urcarea care ne-a tăiat respirația.
Înainte de a părăsi definitiv valea și de a ne concentra pe ultima urcare, am simțit nevoia să mă opresc și să privesc în spate. Privirea în spate mi-a umplut bateriile spirituale, amintindu-mi că, oricât de grea va fi ce urmează, am fost martorii unui loc de o frumusețe rară.
Când credeam că muntele ne-a arătat tot ce are mai frumos, am avut parte de o surpriză: o herghelie de cai liberi care păzeau intrarea în pădure. Să-i vezi acolo, neîmblânziți, în lumina blândă a amiezii care se filtra printre fagi, a fost un moment de o frumusețe sălbatică, aproape ireală. Ne-am oprit instinctiv, respectându-le spațiul și liniștea.
Caii ne priveau cu o curiozitate nobilă, amintindu-ne că în acest colț de Hunedoara, noi suntem doar musafiri. A fost o lecție mută despre libertate și despre armonia care încă mai există în locurile unde asfaltul nu a ajuns. Această întâlnire ne-a dat o energie nouă, exact înainte de marea provocare de final.
La sosirea noastră, cu un foșnet discret de frunze și un tropot înfundat, o parte din cai s-au retras încet printre copaci, dispărând în penumbra deasă a pădurii, formând un grup compact și vigilent printre trunchiurile subțiri de fag. Această imagine a fost ultimul cadru de basm al zilei. Odată ce caii au dispărut în penumbra pădurii, s-a lăsat o liniște densă, grea, care părea să anunțe schimbarea de ritm.
În timp ce lăsăm în urmă panta abruptă a 'loviturii de grație', am fost întâmpinați de o santinelă tăcută: o căpiță de fân imensă, clădită cu o precizie geometrică ce trădează ani de experiență. Protejată de un gard de bârne groase, aceasta nu este doar hrană pentru animale, ci o declarație de reziliență a localnicilor față de asprimea muntelui. Să vezi acest simbol al gospodăriei tradiționale sub un cer atât de albastru, după ce ai scos ultima picătură de energie din picioare, îți oferă un sentiment de liniște profundă. Ne-am oprit pentru câteva secunde pentru o poză, lăsând pulsul să scadă și admirând modul în care lemnul vechi al gardului se împletește cu peisajul.
Urcarea, cea care nu se mai face cu ochii la peisaj, ci cu dinții strânși și privirea fixată în roata celui din față. Trecând pe lângă o gospodărie, cu garduri șerpuite din bârne de lemn, am auzit ceva ce ne-a surprins plăcut: voci omenești. Nu eram singuri în acest univers de verde și albastru.
Popasul dintre garduri...Aproape de finalul urcării, într-un loc unde drumul părea să se piardă printre gardurile de pari ascuțiți, am făcut un ultim popas. Urcarea fusese lungă, solicitantă, una dintre acelea care îți testează nu doar plămânii, ci și răbdarea. Roxana s-a oprit pentru o clipă să-și regleze respirația, sprijinită de bicicletă, sub cerul care devenea tot mai vast. În spatele ei, pădurea tânără de mesteceni și fagi părea să ne încurajeze tăcut. Deși picioarele ardeau după mii de metri de diferență de nivel, în privirea ei se citea satisfacția celui care știe că muntele a fost învins. Eram la doar câțiva pași de culmea finală, de acel loc unde efortul se transformă în eliberare și unde orizontul se deschide larg, ca un premiu binemeritat.
Casele vechi, cu acoperișuri de țiglă roșiatică, străjuite de garduri de lemn masiv, nu sunt doar niște relicve, ci cămine unde tradiția continuă.
Fiecare s-a concentrat pe propria respirație și pe ritm de push-bike, transformând portiunea rămasă într-o luptă personală cu gravitația. Știam că dincolo de această pantă ne așteaptă răsplata supremă, dar muntele ne cerea și ultima picătură de energie. A fost momentul în care am strâns din dinți, am găsit resurse de care nu știam și am continuat să urcăm sub un soare care încet încet s-a ascuns în spatele norilor. Aceasta este esența MTB-ului adevărat: să mai găsești resurse pentru încă o pedală, pentru încă o culme, știind că recompensa vizuală este de neprețuit. Efortul nu e doar fizic, ci și mental, atunci când vezi drumul urcând din nou spre cer.
Pe măsură ce ne apropiam de finalul marii urcări, am mai trecut pe lângă câteva gospodării risipite pe coasta dealului. Deși casele păreau bine întreținute, cu acoperișurile strălucind sub cerul schimbător, liniștea era absolută. Cu excepția unui singur loc unde câteva voci răzlețe ne-au reamintit de prezența umană, muntele părea să fi adormit sub vălul pomilor înfloriți. Este un sentiment straniu să pedalezi printr-un sat care pare că respiră, dar nu vorbește. Gardurile lungi, care delimitează pajiștile verzi, și mestecenii ce străjuiesc curțile pustii creează un decor de o melancolie sublimă.
Am realizat că Țara Luncanilor nu se lasă descoperită ușor; ea își păstrează secretele și liniștea pentru cei care au răbdarea și forța de a urca până aici, la granița dintre pământ și cer.
Această „lovitură de grație” este celebră în turele de mountain bike: acea ultimă urcare care îți testează nu doar picioarele, ci și voința, exact când credeai că ești gata de coborâre, muntele ne-a mai arătat o dată cine e stăpânul. Picioarele resimt aceste urcări, dar spiritul rămâne sus.
Neclintită în mijlocul platoului, străjuită de movile de piatră și de cerul imens, borna ne-a confirmat că suntem exact unde trebuie, în zona Poiana Omului. Să atingi acest punct este o experiență care te lasă fără cuvinte. Borna, cu siluetele ei sculptate, părea să ne ureze bun venit în 'clubul' celor care au avut dârzenia de a cuceri culmile Hunedoarei. Ne-am oprit pentru încă o fotografie, savurând liniștea monumentală a locului și conștienți că, de aici, muntele ne va purta pe aripile vitezei înapoi spre Boșorod.
Înainte ca drumul să ne arunce definitiv spre vale, m-am mai oprit o dată. După chinul ultimului push-bike, muntele s-a lăsat în sfârșit cucerit. Lăsam în urmă spațiile vaste și vântul culmilor pentru intimitatea și răcoarea pădurii. În fața mea, Roxana și Flavius, înaintau deja spre 'tunelul verde', pregătindu-se pentru ultima secțiune a traseului. Era acea liniște plină de satisfacție a finalului de zi, iar acum ne pregăteam simțurile pentru viteza și adrenalina coborârii ce ne va scoate, în sfârșit, la asfaltul spre Târsa.
Am apăsat mai tare în pedale, dornici să ajungem în sat înainte ca soarele să se ascundă după creste, dar era într-o ceartă cu norii și stătea ascuns de ceva timp, lăsând loc unei răciri nu foarte plăcute a aerului.
Am trecut pe lângă o gospodărie solitară, cu porțile închise, semn că aici viața se trăiește după reguli vechi, de izolare și liniște. Lângă casă, pământul era proaspăt întors, negru și reavăn, semn că munca câmpului începuse deja. Într-o lume care pare adesea abandonată, aceste semne de viață sunt de o frumusețe rară.
Pe măsură ce înaintăm spre inima platoului, peisajul a început să se populeze cu tot mai multe semne ale prezenței umane. Alte case, cu acoperișuri de țiglă ce abia se zăreau printre mestecenii argintii și livezile bătrâne, au apărut pe coastele dealurilor.
Este fascinant să vezi cum această comunitate de la Târsa refuză să fie strânsă laolaltă în văi, alegând în schimb libertatea culmilor. Fiecare casă are propria ei perspectivă asupra munților, propriul petic de pământ lucrat și o liniște pe care noi, trecătorii pe două roți, am absorbit-o cu nesaț. Acesta a fost ultimul nostru contact vizual cu viața arhaică de pe culme. De aici, drumul începe să ne pregătească pentru coborâre, lăsând în urmă tăcerea livezilor pentru viteza asfaltului ce ne va purta înapoi în Boșorod.
Ajunși la marginea Târsei, indicatorul cu „Atenție la urși după înserare!” de pe traseul Via Transilvanica adaugă acea notă de respect și sălbăticie pe care o simți doar în inima munților. Deși suntem la doar 4 kilometri de Târsa, semnul ne reamintește că suntem musafiri într-un teritoriu stăpânit de natură.
După cca 9 ore întregi de luptă cu praful și pământul culmilor, momentul în care am atins asfaltul a fost ca o descărcare electrică. Nu mai era vorba de efort, ci de un adevărat zbor spre Târsa. Am lăsat gravitația să lucreze în favoarea noastră, iar bicicletele au prins viteză pe panglica cenușie ce șerpuia printre gardurile de lemn.
Gospodăriile sunt risipite pe pantele muntelui, integrate natural în peisaj. Mestecenii tineri și pomii fructiferi care încep să înverzească în jurul caselor creează o atmosferă de calm, un contrast binemeritat după efort.
În fața mea, tinerii au prins un ritm excelent și savurau fiecare metru de rulare lină. După ce am lăsat în urmă borna simbolică a Viei Transilvanica și liniștea monumentală din Poiana Omului, drumul s-a așezat sub roțile noastre cu o blândețe neașteptată. Nu mai era vorba despre lupta cu panta sau despre push-bike, ci despre plăcerea pură de a rula prin acest peisaj de basm. Aerul proaspăt ne umplea plămânii, iar soarele se juca printre ramurile fagilor înfloriți care punctau liziera pădurii.
În partea dreaptă, pe măsură ce înaintam ni s-a dezvăluit într-o altă lumină. Casele, risipite printre livezi și mesteceni, începeau să prindă nuanțele aurii ale apusului. Era o imagine de o pace deplină, unde acoperișurile moderne se amestecau cu cele vechi, într-un mozaic ce povestește despre continuitate pe aceste culmi uitate de lume. Acest moment ne-a reamintit că traseul ne-a purtat nu doar printr-un relief spectaculos, ci și printr-o comunitate vie, aspră dar primitoare, care refuză să lase muntele să tacă.
După efortul titanic al zilei, asfaltul de la Târsa ne-a mai oferit câteva coborâri urmate de urcări rapide care ne-a purtat direct la porțile Terasei Angela. Dacă până acum 'lovitura de grație' fusese ultima pantă, acum 'lovitura de grație' era aroma de mâncare care plutea în aer.
Iată-i și pe ei, eroii tăcuți ai zilei. Acești 'cai' de metal ne-au purtat cu dârzenie prin tot ce a avut Hunedoara mai greu de oferit: de la bolovănișul de pe urcările spre Ursici, la meandrele înierbate din Ponorici și, în final, la 'zborul' pe asfaltul din Târsa. Sprijinite acum pe iarba crudă, sub privirea îngăduitoare a munților, bicicletele noastre par să-și tragă și ele răsuflarea. Nu au existat pene, nu au existat probleme tehnice, doar un parteneriat perfect între om și mașină pe parcursul celor 55 de kilometri și 1848 de metri de ascensiune. Privindu-le așa, pline de praful drumurilor de culme, realizezi că o bicicletă nu este doar un obiect, ci un pașaport către libertate și către locuri unde timpul încă mai are răbdare.”
Terasa Angela din Târsa este deja un loc legendar printre bicicliști și drumeții care ajung în zonă. După așa o tură, imaginea acelui ceaun pe panoul de la intrare trebuie să fi fost cea mai frumoasă priveliște de pe tot traseul! În timp ce așteptam cu nerăbdare celebrele plăcinte la Terasa Angelei, am avut parte de o întâlnire care ne-a făcut să uităm instantaneu de febra musculară. L-am cunoscut pe Florea, un dulău mândru care, la doar un an de zile, este deja sufletul locului. Cu un nume ce pare desprins din poeziile despre munte, Florea ne-a demonstrat că poți fi în același timp un paznic vigilent și un partener de joacă neobosit. Era tot numai energie și bucurie, invitându-ne la joacă pe iarba crudă a Târsei.
Chimia dintre fiica mea și Florea a fost instantanee. În doar câteva minute, 'paznicul' de un an de la Târsa s-a transformat dintr-un dulău vigilent într-un ghem de blană dornic de mângâieri, lăsându-se cu toată încrederea pe iarbă lângă ea. A fost un moment de o puritate rară, care ne-a reamintit că muntele nu ne oferă doar provocări fizice, ci și astfel de întâlniri care îți umplu inima. Să-i vezi așa, bucurându-se de soarele de amurg pe pajiștea de la Terasa Angelei, a fost poate cea mai frumoasă 'reîncărcare' de energie înainte de marea coborâre spre Boșorod.
Dacă ajungeți la Terasa Angela, căutați-l pe Florea – s-ar putea să vă fure inima înainte ca plăcintele să ajungă pe masă!
Plăcintele sunt obligatorii pentru oricine trece prin zonă! 🚲🥧✨ Nu erau doar niște plăcinte; erau o recompensă senzorială. Textura lor incredibil de pufoasă, aluatul fraged care ascundea o umplutură generoasă și acea aromă de 'făcut pe loc' au transformat masa noastră de la Terasa Angela într-un festin regesc.În timp ce savuram fiecare bucată alături de o cafea fierbinte, privind cum umbrele se lungesc peste Târsa, am realizat că acesta este farmecul MTB-ului: suferi pe urcări de 18% ca să ajungi la acest moment de extaz culinar.
Nu există satisfacție mai mare decât să împarți o plăcintă pădurenească alături de cei dragi, după ce ai cucerit 55 de kilometri de munte. Terasa Angela nu a fost doar un popas, ci o oază de ospitalitate hunedoreană care ne-a redat forțele și ne-a încălzit sufletele înainte de ultima scufundare spre Boșorod. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, gândul îmi fuge înapoi la gustul lor și la liniștea de pe acea terasă din vârful muntelui.
Aceasta a fost ultima oprire înainte de marea coborâre. Era liniștea perfectă înainte de furtuna de adrenalină a coborârii spre Boșorod. Am verificat pentru ultima oară frânele, ne-am regrupat și am început coborârea. Cei 10 kilometri până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță.
Ne-am luat rămas bun de la Florea și de la Târsa, promițându-ne că ne vom întoarce curând. Cu lumina apusului în spate, am lăsat în urmă ultimele case și ne-am lansat în coborârea finală. O amintire caldă pe care am luat-o cu noi în viteză, imediat ce drumul a început să plonjeze spectaculos spre vale. Kilometri s-au scurs prin fața ochilor noștri ca un film, dar aceste ultime imagini cu Târsa la amurg vor rămâne cadrul cel mai drag. Vântul ne șuiera pe la urechi, ștergând orice urmă de oboseală acumulată. Cei 10 kilometri rămași până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță. Privindu-i pe tineri cum rulează cu încredere în fața mea, am realizat că acesta este spiritul mountain bike-ului: lupta grea cu panta pentru acele câteva minute de libertate totală la coborâre.
Sugestie finală:
1.Provocarea: Startul din Boșorod și urcarea abruptă.
2.Efortul: Pădurile de pini și drumul spre Ursici.
3.Liniștea Arhaică: Intrarea în Ursici, gardurile tradiționale și pomii înfloriți
4.Plăcerea: Rularea pe curbele de nivel deasupra prăpăstiilor.
5.Recompensa: Masa în familie la Ursici și peisajul arhaic cu case vechi și pomi înfloriți.
6.Momentul Uman: Întâlnirea cu localnicii (Boșorod și Ponorici)
7.Uimirea:Perspectivele spectaculoase spre crestele albe ale Retezatului.
8.Efortul de pe Culme: Caruselul de urcări și coborâri
9.Contrastul: Momentele grele de pushbike și melancolia caselor părăsite.
10.Marele Final Vizual: Panorama spre Retezat
11.Adrenalina: Finalul tehnic pe asfalt înapoi la mașină și satisfacția de a fi parcurs acest traseu în familie.
Distanță 55 km
Diferență nivel 1848 m
Dificultate Medie/Grea (necesită condiție fizică bună)
Tip teren Drum de țară, iarbă, culme, asfalt tehnic (final)
Voi ce ați alege: un urcuș greu pentru o asemenea priveliște sau o plimbare relaxată la șes?
Practic: „Dacă vreți să simțiți pulsul Hunedoarei, urcați în Țara Luncanilor. Luați-vă 'caii', pregătiți-vă picioarele și nu uitați să vă opriți la Angela pentru plăcinte!” „Dacă porniți la drum din Boșorod, nu uitați să aveți la voi suficiente provizii și apă; odată ajunși pe culme, singurul supermarket este generozitatea naturii.”
Emoțional: „La finalul celor 55 de kilometri, nu am rămas cu cifrele de pe GPS, ci cu gustul acelui sandviș mâncat la înălțime și cu imaginea Retezatului străpungând norii.”
A fost o zi lungă, dură, dar incredibil de frumoasă.
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.