Munții Zărandului unde totul pare superb azi ( și nu doar azi).

Azi, de pildă, suntem liberi.

Profitând de faptul că aveam la dispoziţie cinci zile libere legate de paste, reconstruim șirul aventurilor și explorărilor cu bicicleta de data asta în Munţii Zarand. Deși am mai fost în zona Debelagora de mai multe ori, în ture pe care le-am organizat grupului de prieteni (Video youtube), am simțit nevoia să revin cu un scop precis, să facem amintiri frumoase. Zarandul nu te întâmpină cu înălțimi amețitoare, dar te cucerește prin autenticitate. Teoretic, diversitatea traseelor în Munţii Zărand este mare. Traseul pe care l-am ales este un circuit al contrastelor: de la răcoarea văilor adânci, până la poienile însorite de pe culmi, unde vechile sălașe par să păzească și astăzi trecătorile. Plecarea din Timișoara se face cu mașina, pe la ora 08.30, şi ne oprim după 85 de km în satul Conop, mai exact la Halta Debelagora. Drumul ne ia destul de mult, bucata de drum naţional nu e grozavă. Traseul ales pentru drumeție: halta Nadăș, - Valea Nadășul - Varful Debelagora (557m) - Sălașe - Nadăș - Valea Cigher, Valea Tilodia - Cioaca Popii (467 m) - fosta cabană Debela Gora (483 m) - Valea Nadășul. Am început dimineata cu două pene la roata din față după ce în seara de dinaintea turei am mai remediat alte două. Posibil spini acumulați din tura anterioară din tura de la Gurasada. Curios că la verificare nu am găsit decât un singur spin.

Startul de la Halta Nadăș și "vibe-ul" dimineții. 

Liniștea dimineții pe Valea Nadășului este întreruptă doar de sunetul metalic al pregătirilor de drum. După cum se observă, am făcut echipă doar cu Roxana. Parcăm mașina undeva la marginea drumului în apropierea unui țarc, împrejmuit cu gard de sârmă în care se aflau plin de ciute. Uneori, muntele îți dă un semn înainte de a face prima pedală. Imediat ce am dat jos bicicleta de pe mașină, am observat „inamicul”: roata față era moale. Se pare că un spin rătăcit, rămas suvenir din tura anterioară, a decis să își facă treaba chiar în momentul în care ne pregăteam de start. Deși o pană nu e niciodată primită cu zâmbetul pe buze, am putut face remedierea rapid, cu tot confortul de lângă mașină, iar zece minute mai târziu, cu presiunea refăcută și „lecția verificării” învățată, eram în sfârșit gata să atacăm Valea Nadășului. O pană remediată la mașină e o problemă rezolvată; o pană în vârf de munte e o aventură logistică! Punem rucsacii în spate, pornesc GPS-ul şi, pornim la drum. Săgeata indicatoare spune că marcajul e banda galbenă cum apare pe harta şi că până la vârful Debelagora avem cca 8 km. Teoretic trebuie să facem un circuit cu plecare şi sosire în acest loc. 

Aruncăm o privire dincolo de gard...Să vezi aceste animale atât de aproape, chiar înainte de a porni la drum, îți schimbă complet starea de spirit. Nu mai e doar o tură de efort fizic, ci o incursiune într-un spațiu unde natura încă deține controlul. Este o imagine care îți amintește că în Zarand ești doar un oaspete în casa pădurii.

Aventura începe pe firul apei, unde Valea Nadășului marcaj bandă galbenă, oferă o încălzire progresivă. Practic, urmând acest traseu, vom găsi adevăratul spirit al acestor munţi: pădure, poteci, drumuri şi potecuţe. Este acea porțiune de drum care îți permite să reglezi ritmul înainte ca pantele Zarandului să devină serioase.

Am lăsat în urmă tot ce e zgomot pentru a asculta liniștea pădurii și a crestelor și pentru a admira spectacolul florilor care brodează poalele muntelui. Miza zilei nu a fost doar efortul fizic de a cuceri Vârful Debelagora (557m) sau Cioaca Popii, ci și întâlnirea cu istoria. Undeva, la 483 de metri altitudine, ne așteptau ruinele fostei cabane Debela Gora.

 Prin faţa noastră trece o căprioară speriată poate de roțile bicicletelor noastre și oprim. Dacă ciutele de la gard ne-au pregătit spiritul, ce a urmat pe Valea Nadășului ne-a tăiat respirația. La o cotitură a drumului forestier, acolo unde pădurea de foioase devine o catedrală de un verde crud, am încremenit. Chiar în mijlocul căii, o ciută ne tăia drumul, privindu-ne preț de câteva secunde cu o curiozitate demnă. Este acea clipă de liniște absolută în care uiți de efort, de pedale și de cronometru. 

Momentul de magie este stricat repede în secunda în care am pus piciorul în pedală, acestea a luat-o la fugă pe drum, înainte ca eu să apuc să-i mai fac vreo poză din apropiere. Am încercat să țin pasul, sperând la o ultimă fotografie de aproape, dar natura este un „adversar” mult mai bine antrenat. S-a pierdut rapid în desișul pădurii, lăsându-ne în urmă cu imaginea ei întipărită pe retină și cu un zâmbet larg pe față. A fost semnalul oficial că tura a început și că Valea Nadășului ne acceptă provocarea.

Traseul se desfăşoară de-a lungul pârâului Nadăș. Din păcate debitul acestuia este destul de scăzut...

În pauzele scurte de odihnă luăm și câte o imagine pentru a ne aminti peste ani de aceste locuri

Continuăm o urcare continuă, dar lejeră, care  aproape că nu o simți câştigând repede înălţime pe un drum în general bun 

O caracteristică aparte a acestei zone de munte sunt văile adânci de pe care urcă poteci și drumeaguri spre vârful muntelui, acolo unde se găsesc așezările.  

 Munții Zarandului au un farmec aparte – nu sunt cei mai înalți, dar sunt "muncitori" (multe urcări scurte și intense) și au niște păduri de foioase superbe care arată incredibil în poze.

Părăsind firul apei, am început ascensiunea, spre unul dintre punctele de referință ale zonei. După efortul urcării de pe Valea Nadășului, am ajuns în Șaua Debelagora. Este locul unde simți că ești cu adevărat „pe creastă”. 

Indicatorul din imagine este „busola” perfectă, unde unde există şi o intersecţie spre mai multe direcții. Pentru noi, acest punct a însemnat un scurt popas de hidratare și momentul în care am decis să urmăm drumul spre Debelagora apoi șpre zona de Sălașe

După câteva minute ajumgem pe platoul Debelagora situată în creasta munților Zărandului și amplasată la intersecția unor trasee turistice ce fac legătura între partea de sud și nord a munților Zărandului. 

Pădurea deasă de foioase lasă loc unei pajiști montane largi, unde cerul pare mult mai aproape. Este locul ideal pentru un popas mai lung – noi am profitat de zona amenajată cu foișor pentru a ne trage sufletul și a admira spectacolul norilor care se jucau deasupra noastră. Cabana se află undeva la dreapta. Acest loc l-am descoperit cu multi ani în urmă împreună cu Roxana și Cristi (copii mei). Pe atunci era tren din Timișoara până la Radna (Video youtube ) 

Harta cu traseele spre/dinspre zona „cabanei” Debela Gora (undeva în fundal) este parte din Harta munților Zarand. Debela Gora este tot mai afectată de nepăsare, din partea celor care răspund de turismul montan arădean. Cabana de altădată fiind acum aproape o ruină. Din cele două anexe, una este dărâmată complect iar cealaltă a devenit sălaș pentru animale.

Oprim şi studiem potenţialul traseu spre Nadăș. Cred că e foarte important să alegi tura după felul în care dorești să îți petreci timpul. Până la urmă hotărâm să facem traseul invers decât l-am mai făcut.

Ne întoarcem până la locul de intersecție din șaua Debelagora

Aici, marcajele (triunghi albastru, dungă galbenă și dungă roșie) se întâlnesc și îți deschid perspective către toate punctele cardinale ale Zarandului: spre Conop, Nadăș sau creasta principală. Pornim pe banda galbena, lungime traseu aprox. 23 km până la Nadăș 

Ascensiunea spre Vârful Debelagora (557m). Și chiar dacă nu e foarte vizibil, de aici panta a fost mai abruptă spre vârful Debelagora, și am simțit urcarea mai bine.

Pe măsură ce ne apropiam de Vârful Debelagora (557m), panta a început să ne testeze serios picioarele. Drumul forestier șerpuiește printre trunchiurile înalte și subțiri de foioase, creând un tunel natural care îți oferă acea răcoare binevenită pe urcare.

Aici drumul se desparte...Stânga banda roșie iar la dreapta banda galbenă, pe care continuăm.

Nu este o urcare imposibilă, dar este una care te obligă să îți găsești ritmul. Fiecare pedală te aduce mai aproape de culme, iar sunetul anvelopelor pe pământul uscat și foșnetul frunzelor de anul trecut sunt singurele care sparg liniștea deplină a pădurii. Este acel moment de introspecție pe care orice ciclist îl caută: tu, bicicleta și muntele.

Am făcut o pauză scurtă chiar acolo în vârf. După urcarea susținută prin pădure, am ajuns în sfârșit la punctul culminant: Vârful Debela Gora. Indicatorul alb, bătut pe trunchiul unui copac falnic, ne-a confirmat că suntem la 557 de metri altitudine. Nu este o cifră care să sperie un montaniard experimentat, dar în Zarand, fiecare metru de diferență de nivel se simte în picioare. 

 Satisfacția de a sta lângă borna de hotar (numărul 245) și de a vedea marcajele roșii și albe strălucind pe scoarța copacilor este greu de egalat. Este momentul acela de „am reușit!” în care efortul depus pe Valea Nadășului se transformă în pură satisfacție.

Imediat ce am lăsat în urmă liniștea vârfului Debelagora, drumul și-a arătat latura „muncită”. Panta lină s-a transformat într-o succesiune de șanțuri adânci și pământ frământat, obligându-ne să fim extrem de atenți la trasă. Pădurea de fagi, încă rară sub soarele primăverii, ne-a escortat rapid spre zona deschisă a sălașelor, oferindu-ne un mix perfect de umbră și lumină.

Secțiunea tehnică nu a durat mult, dar ne-a ținut simțurile ascuțite până când pădurea s-a rărit brusc. De după ultima cotitură, au început să apară, risipite pe versanți, primul sălaș. Coborâm cu prudenţă pe lângă o casă aşteptând ca din moment în moment să apară un câine. Din fericire nu e cazul, nu e nimeni prin zonă. 

Când tocmai am zis gata, ieșirea din pădure ducea spre Dealul Vârfuția, a fost ca o trecere într-o altă lume...oferindu-ți răgazul să admiri cerul punctat de nori pufoși și să simți briza de pe culme...Este, fără îndoială, cea mai fotogenică porțiune a traseului, unde „sălbăticia” Zarandului îmbracă haine mult mai blânde și primitoare. Piesajul pe la Sălașe seamănă izbitor cu cel de săptămâna trecută de la Boiu de Sus (aici) ori cu cel din Petriș (aici). 

E greu de spus de ce ne place tura asta și am tot face-o. Acești munți ascund trasee care îmbină perfect efortul fizic cu nostalgia locurilor uitate de timp. Sălașele de pe culmi sunt puncte de reper pitorești, tipice pentru gospodăriile izolate din acești munți. 

Un alt drum șerpuiește lin pe curba de nivel, ocolind dealul Vârfuția, apoi traseul trece prin pășuni alpine, o porține de creastă, expusă vântului dintr-o parte sau alta. 

De multe ori mă întreb ce caut eu pe munte?! Răspunsul este simplu, îmi place natura, liniștea, aerul, dar mai ales mă simt bine.

Dacă până acum am luptat cu panta și umbra, aici am fost întâmpinați de un peisaj idilic, specific zonei de sălașe din Zarand

 Acest punct din imagine este, probabil, cel mai bun loc de „belvedere tehnic” de pe traseu. După ce am lăsat în urmă primul sălaș, am ajuns într-o zonă de platou unde vântul aduce miros de iarbă proaspătă și libertate. Aici, o hartă detaliată și câteva indicatoare bine plasate ne-au reamintit că suntem în inima unui sistem complex de trasee. Este locul unde trebuie să faci o alegere: Spre Valea Cigherului și Sălașe, lăsându-te purtat de pantele line spre nord. Spre Debela Gora, vârful care ne-a oferit deja porția de efort a zilei. Sau spre Nadăș prin Slatina, o variantă plină de istorie locală. Pentru noi, harta a fost mai mult decât un ghid; a fost un prilej să realizăm cât de mult am parcurs și ce perspective se deschid spre valea largă a Cigherului. Să stai în fața unei hărți în vârful muntelui, cu bicicleta lângă tine, este momentul în care planul de acasă devine realitate pură.

În timp ce pedalam pe culmea deschisă spre pădure, privirea ne-a fost atrasă de orizontul din depărtare. Printre văile adânci și succesiunea de dealuri verzi, am început să căutăm cu privirea cel mai înalt punct al masivului: Vârful Highiș. La cei 799 de metri ai săi, Highișul nu este un gigant, dar în contextul reliefului vălurit al Zarandului, el domină peisajul cu o autoritate discretă. Să încerci să-l identifici de aici, de lângă sălașele înflorite, îți oferă perspectiva corectă asupra scării la care te afli. 

Aici încotro ?

Privire în spate... Dealul Vârfuția, pe lângă care tocmai am trecut pe o curbă de nivel. Am adus cerul mai aproape de noi, prin propria urcare. Efortul este răsplătit de sentimentul de libertate pe care îl oferă platoul montan. Suntem întâmpinaţi de un lătrat de câine. Venea de undeva de jos... 

Drumul s-a nivelat (în timp ce înaintăm ne apropiem de vârful Cracuri), devenind o potecă de iarbă ce șerpuiește printre garduri vechi de lemn și livezi bătrâne... Deși nu impresionează prin altitudine, oferă o panoramă superbă asupra întregii creste și a văii Mureșului. Pajiștile largi, mărginite de pomi fructiferi proaspăt înfloriți, dau locului un aer de grădină suspendată. 

Să pedalezi prin curțile acestor oameni (care sunt adesea doar de vară, pentru pășunat) este o experiență aproape mistică. Liniștea este întreruptă doar de lătratul unui câine de la distanță sau de sunetul clopotelor oilor care pasc libere pe culmi.

Poposim pe un loc înalt deschis de unde putem admira peisajul de jur-împrejur. 

Mai departe coborâm pe un culoar înierbat, unde chiar în potecă la intrare în pădure mai trece o căprioară prin fața nostră speriată poate de gălăgia provocata de noi. A văzut-o doar Roxana. 

Pregătirea mea fizică din mijlocul pădurii. Pe dealul Hotarul Bușteni, singurele zgomote adevărate sunt foșnetul de frunze și cântecul păsărilor. Deși lăsasem în urmă platoul deschis de la Debelagora, drumul de culme spre Nadăș ne-a ținut încă mult timp sub protecția pădurii. Nu a fost o coborâre directă, ci un traseu sinuos, o succesiune de „valuri” de pământ unde momentele de viteză erau tăiate brusc de urcări scurte sau de obstacole naturale.

Eram puţin dezamăgiţi că tot trebuia sa coborâm de pe biciclete dar ne-a trecut rapid. Aici, drumul forestier devine o veritabilă cursă cu obstacole printre trunchiuri de fagi prăbușiți. Este o secțiune de „graniță” a traseului nostru, unde pădurea de foioase este stăpână absolută, iar noi, pe biciclete, trebuie să ne negociem trecerea.

Deși suntem încă pe culme, efortul este constant. Nu e vorba de diferență de nivel mare, ci de tehnică: ridicat bicicleta peste bușteni, ales trasa printre frunzișul des și menținut echilibrul pe porțiunile unde pământul este încă moale. Dealul Hotarul Bușteni ne-a oferit acea doză de MTB „raw” (brut), pregătindu-ne pentru ceea ce avea să urmeze la coborârea spre Nadăș.

Toate pauzele noastre au fost scurte. Am oprit în pădure doar ca să gustăm o felie-doua de cozonac...Este acea parte a turei unde ești complet izolat de orice panoramă, concentrat doar pe trasă și pe sunetul frunzelor de sub roți.

 Printre ramuri încep să se zărească casele satului, cuibul nostru de siguranță înainte de a începe a doua parte a aventurii. Contrastul este izbitor: treci în doar câteva minute de la liniștea absolută a Dealului Hotarul Bușteni la atmosfera de vale locuită. Această „cădere” spre Nadăș nu este doar un test de frâne, ci și momentul în care muntele te lasă, pentru scurt timp, să îți tragi sufletul la poalele lui. 

După kilometri întregi de culme și pădure sălbatică pe Hotarul Bușteni, apariția primelor acoperișuri de țiglă roșie printre crengi oferă acea satisfacție a obiectivului atins. Cum să nu adori aceste peisaje mirobolante? 

După ce am savurat liniștea de pe culmi, am început coborârea spre satul Nadăș. 

Finalul drumului de culme ne-a rezervat o porțiune unde degetele au stat strânse pe frâne. Coborârea spre Nadăș se face pe o pantă abruptă, un culoar strâns mărginit de garduri vechi de lemn și vegetație deasă. Este acel tip de coborâre unde drumul de pământ, acoperit de un strat fin de frunze, îți cere concentrare maximă pentru a menține trasa corectă. 

Odată ajunși la Nadăș, nu am pus punct aventurii, ci am schimbat registrul. Coborârea abruptă s-a terminat brusc în asfaltul drumului județean. Este un semnal clar că am părăsit, pentru moment, potecile sălbatice pentru a traversa vatra satului. Este locul unde sunetul cauciucurilor pe asfalt înlocuiește foșnetul frunzelor, oferind un moment de respiro picioarelor înainte de a vira spre Valea Cigher. 

Trecerea prin satul Nadăș adaugă o notă culturală, fiind un punct de legătură strategic între văile nordice și creasta principală. Ținem asfaltul până în locul unde trebuie să ne întoarcem. Un detaliu important pentru cei care doresc sa parcurgă acest traseu, este lipsa unui izvor, de aceea ar fi bine sa vă aprovizionați cu necesarul de apă.

Găsim şi apă la un localnic. Magazinele (am identificat 3), au avut program mai scurt în ziua învierii. Umplem toate recipientele, și ne bucuram de puțină pauză de odihnă, dar nu am zăbovit prea mult. Până la Nadăș am făcut cca 3 ore.

Am părăsit Nadășul cu sentimentul că nu am parcurs doar un traseu pe hartă, ci am traversat o lume vie, unde fiecare cotitură de drum are o poveste de spus.

Părăsirea satului Nadăș ne-a scos pe o porțiune scurtă de asfalt, un moment de tihnă binevenit după "lupta" cu buștenii și pantele de pe culme. Drumul șerpuiește lin sub cerul punctat de nori de vată, oferindu-ne ocazia să ne rearanjăm rucsacurile și să ne pregătim mental pentru a doua parte a circuitului. Este acea clipă de „viteză gratuită” unde picioarele pedalează aproape singure, iar singura ta grijă este să alegi momentul potrivit pentru a părăsi drumul principal și a te afunda din nou în sălbăticie, spre Valea Cigher. Deși suntem pe asfalt, spiritul tot la pădurea care ne flanchează rămâne; este doar o scurtă punte între două lumi de pământ și iarbă.

Ajuns la această intersecție strategică, marcată de indicatoarele albastre ce trimit spre Tăuț și Târnova, am avut un moment de cumpănă. Lacul Tăuț era aproape, la doar 6 kilometri de pedalat ușor pe asfalt, o destinație tentantă pentru oricine caută o relaxare rapidă la malul apei. Totuși, spiritul de explorator ne-a șoptit altceva. Am ales să întoarcem spatele asfaltului și să ne „scufundăm” din nou în sălbăticie, schimbând direcția spre Valea Cigher. Deși lacul are farmecul lui, noi căutam răcoarea văilor adânci și liniștea sălașelor părăsite, acea parte a Zarandului unde drumul nu e marcat de borne kilometrice, ci de frumusețea brută a naturii.

Indicatorul albastru care arată 23 km până la Bârzava este un semnal clar că am părăsit, vatra satului. De aici, aventura își schimbă cursul. Lăsăm în urmă satul și ne pregătim să explorăm arterele verzi ale Zarandului. 

Înainte de a vira definitiv spre inima muntelui, am făcut un scurt popas pe podul de la ieșirea din sat. Este locul unde asfaltul se termină și unde drumul de pământ începe să se piardă în orizontul vălurit al Zarandului. 

Fundal care captează atenția...Este momentul acela de respiro în care îți potrivești rucsacul, mai bei o gură de apă și privești lung spre drumul care se întinde înainte. De aici, nu mai există indicatoare de asfalt sau sate, ci doar, foșnetul pădurii și liniștea sălașelor de pe Valea Cigher. 

Cu spiritul încărcat de entuziasm, am lăsat podul în urmă și am intrat din nou pe terenul nostru preferat: pământul și piatra.

Semnul discret către „Tabără” ne amintește că Nadășul a fost mereu un punct de atracție pentru cei care caută muntele, fie ei copii în tabere sau noi, acum, pe biciclete.

E util să menţionez şi drumul parcurs la întoarcere: Ajuns în acest punct, am schimbat din nou direcția de mers, către stânga pe drumul de pământ ce șerpuiește pe lângă grădinile localnicilor. Este momentul în care tura capătă acel aer autentic de explorare. Indicatoarele sunt clare: lăsăm în urmă satul și ne îndreptăm spre răcoarea oferită de Valea Cigherului și Valea Tilodia.

Peisajul de aici este de o frumusețe rară – pomii înfloriți flanchează drumul, iar cerul generos cu nori albi pare să ne ghideze spre culmile care se zăresc în depărtare. Indicatorul roșu spre „Tabără” ne reamintește că suntem pe un traseu cu tradiție, dar liniștea care se așterne pe măsură ce înaintăm ne spune că astăzi, muntele este doar al nostru. De aici, ritmul este dictat doar de foșnetul cauciucurilor pe macadam și pământ, semnul că aventura adevărată abia acum începe.

Lumina soarelui și cerul albastru cu nori pufoși (așa cum se vede în poză) fac ca aceste ruine să nu pară triste, ci mai degrabă parte dintr-un ciclu natural firesc.

Pe măsură ce înaintam pe Valea Cigher, peisajul a căpătat o nuanță melancolică. Dincolo de gardurile de lemn care abia mai stau în picioare, am dat peste vechile sălașe, acum părăsite. Aceste construcții din pământ și piatră, cu acoperișuri de țiglă măcinate de timp, par să se topească încet înapoi în muntele din care au fost ridicate. hiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului. Chiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului. 

Este o imagine a contrastelor – viața nouă care pulsează în fiecare primăvară lângă amintirea unei vieți rurale care s-a stins. Să pedalezi pe lângă aceste relicve ale trecutului îți dă sentimentul că explorezi un muzeu viu, în aer liber, unde singurul custode a rămas liniștea văii. Drumul păstrează același aspect de pământ și griblură, ușor prăfuit. Un traseu turistic care se poate face tot timpul anului.

Urcuşul îl facem lejer fără să ne grăbim. Timp avem suficient...

Și, uite așa, avem si companie. Pe măsură ce înaintam pe Valea Tilodia, am realizat că pe munte nu ești niciodată singur și, cu atât mai puțin, nu ești cel care stabilește viteza de deplasare. La o cotitură a drumului, ne-am trezit în spatele unei „localnice” care nu părea deloc grăbită să ne facă loc. Am pedalat preț de câteva minute în ritmul ei agale, bucurându-ne de soarele care străpungea coronamentul rar al copacilor. Este acel gen de moment care îți reamintește că în Munții Zarandului, viața curge după alte reguli. 

Valea Tilodia: Porțiunea unde natura devine din nou dominantă. Marcajele nu sunt foarte bune peste tot, dar și cu Google Maps sau un GPS te poți descurca ușor. 

Ascensiunea prin Valea Tilodia spre Creasta Principală a fost de cca 13 km, apoi am avut o coborâre scurtă fumoasă cca 800m urmată de o nouă urcare cca 2 km de unde am schimbat direcţia la dreapta prin pădure. Parcă ceva mai domoală decât ce-a de la Debelagora

Nu mai contează recordurile pe Strava sau media orară; contează doar să te integrezi în acest peisaj unde vitele pasc libere și unde drumul aparține tuturor. A fost ultima „interacțiune” înainte de a începe urcarea finală spre Cioaca Popii, un moment de tihnă care ne-a încărcat bateriile pentru ultimul efort al zilei.

Chiar înainte să părăsim drumul principal, muntele ne-a mai oferit o ultimă imagine memorabilă. La umbra tufișurilor proaspăt înverzite, un vițeluș ne-a urmărit curios cu privirea, fără nicio teamă de zgomotul roților noastre. o armonie deplină între natură, tradiție și dorința noastră de explorare. Dacă dimineața am fost întâmpinați de ciutele sălbatice și timide, finalul de zi ne-a adus liniștea gospodăriilor care însuflețesc aceste văi. 

După efortul depus pe văile umbrite, am ajuns la intersecția de lângă Vârful Cioaca Popii. Aici, marcajul bandă roșie — magistrala crestei Zarandului — continuă tentant spre Bârzava, dar planul nostru era altul. Am ales să părăsim drumul principal și să urmăm varianta care ne readucea spre Debelagora. Deși oboseala începea să se simtă, lumina caldă care străpungea coronamentul ne-a dat energia necesară pentru această ultimă secțiune. Alegerea acestei variante nu a fost doar o decizie logistică, ci și ocazia de a revedea creasta dintr-un alt unghi, închizând astfel cercul aventurii noastre.

Alegerea de la Cioaca Popii a fost strategică. În loc să ne lăsăm purtați spre Bârzava și să încheiem ziua cu kilometri de asfalt plat și obositor, am preferat să mai „furăm” puțin din farmecul crestei. Am urcat înapoi spre Debelagora, regăsind locurile prin care trecusem la primele ore ale zilei, acum scăldate în lumina caldă a după-amiezii.

Chiar dacă gândul ne era deja la coborârea finală și la răcoarea de la mașină, drumul de întoarcere spre Debelagora a ținut să ne mai testeze rezervele de energie. Munții Zarandului au acest stil specific: când crezi că ai terminat cu urcatul, mai apare o pantă lungă și constantă care te obligă să găsești un ultim ritm în pedale. Deși picioarele simțeau deja kilometrii adunați pe Valea Cigher și Tilodia, liniștea deplină a pădurii și dorința de a ajunge la mașină, ne-au împins înainte.

Sunt acele momente în care mountain biking-ul devine pură ambiție, iar fiecare metru câștigat te aduce mai aproape de satisfacția imensă a circuitului închis...și uite așa s-a mai dus o zi în munți. A fost un weekend de sărbătoare trăit altfel - la înălțime, departe de agitația cotidiană, în liniștea aceea rară pe care doar muntele o știe. Circuitul Nadăș – Debela Gora – Valea Cigher nu a fost doar o tură de mountain biking, ci o călătorie prin istoria și natura vie a Zarandului. Dacă la plecare eram atenți la ciute și la presiunea din cauciucuri, am explorat ruinele unei cabane ceferiste glorioase și am încheiat ziua în spatele unei vaci pe Valea Tilodia, acum totul a fost despre flux, viteză și sunetul roților pe pământul bătătorit. Uneori, nu vârful contează cel mai mult, ci drumul, și momentele pe care le trăiești. Zarandul ne-a oferit tot ce are mai bun: urcări solicitante, coborâri tehnice pe Hotarul Bușteni, melancolia sălașelor părăsite și, mai presus de toate, sentimentul că ești într-un loc unde timpul a avut răbdare cu oamenii și cu muntele. Am avut parte de vreme foarte bună și de o plimbare agreabilă. Era soare și cald, dar și puțin obositor, mai ales pe la final când deja mai aveam puțin până la Debelagora. Am ajuns la mașină cu oboseala aceea „bună” în oase și cu satisfacția că am reușit să legăm un circuit autentic, evitând complet șoseaua. Drumul de întoarcere arată mereu altfel, chiar dacă te întorci pe unde ai venit. Încheiem un circuit echilibrat, care îmbină tehnicul cu povestea în Munţii Zărand după cca 5 ore, 49 km și o diferntă de 987m. Rămânem cu o zi minunată petrecută împreună, și poze care să ne rămână ca amintiri...

Toate momentele cheie:

1.Pana și ciutele (startul).

2.Vârful Debelagora (asaltul).

3.Sălașele (spectacolul).

4.Hotarul Bușteni (tehnicul).

5.Valea Cigher și Tilodia (sălbăticia).

6.Cioaca Popii și retragerea pe vale (finalul).