Iabalcea, vf. Pasec, Poiana Comarnic

Leacuri pentru plictiseală în a doua zi de Paști
Ne-am gândit şi ne-am tot gândit ce să facem noi de mini-vacanţa de paşte - 1 Mai 2019, dată de guvernanţi. Plecând doar de la ideea că este a doua zi de paşti, fiecare o trăieşte în mod personal şi tainic în relaţia lui cu Hristos, și nu mă aştept la o tură de grup (având deja lansată ideea unei ieşiri prin Hunedoara, dar... fără succes.) Povesteam cu Cristi, mai în glumă mai în serios că trebuie să ne să ne bucurăm din plin de aceste zile minunate şi să ne concentrăm pe ieşirile fie ele și în doi (și vom face asta de cât mai multe ori. De ce? Ete de-aia...ca să nu stăm acasă). Este primul an în care sărbătorim Paștele în doi (pe bicicletă), motiv pentru care mi-am propus să petrecem sărbătorile cu multă cumpătare, fără excese culinare. În condiţiile date, aşa cum chelului îi trebuie tichie de mărgăritar, mie îmi trebuia munte. Mă rog, nu cine ştie ce trasee nemaivăzute, un pic de munte, acolo, să fie. Și în urmă cu un an a fost tot ceva neprogramat, dar pe lângă Timișoara și a fost bine (aici). Am vrut să facem această ieşire de 1 Mai dar, urmărind vremea pe mai multe site-uri meteo, nu vedeam decât prăpăd înainte de tură - nori grei, ploi sigure, chiar averse. Mmmm... şi aşa se face că ne-am hotărât atât de rapid! Ne-am luat bicicletele și-am plecat înspre Reşiţa, apoi spre Iabalcea de unde o să urcăm pe vârful Pasec, situat la marginea satului. A alege o singură rută este dificil, când vine vorba de diversitatea traseelor de ciclism din munții Aninei. De câţiva ani ne-am (re)îndrăgostit de aceste locuri. De câţiva ani am pornit să străbatem cărările acestor locuri, întâi timid, apoi din dorința de-a vedea ce are mai frumos de arătat, iar ce am găsit ne-a umplut inimile de bucurie de fiecare dată: aşa am dat peste locuri surprinzătoare, cu tradiţii străvechi păstrate cu sfinţenie, cu locuri pe care merită să le descoperi în fiecare anotimp. Mă fascina gândul să continui traseul neterminat de acum un an ( aici ) și iată-ne-n tren. Acest moment a venit a doua zi de Pasti, și conform planului suntem, în drum spre munţii mei dragi pe care i-am visat de multe ori. Aventura noastră începe din gara Reșita Nord, iar localitatea Iabalcea se află la circa 15 km de Reşiţa (19 km de la gară). Tot caut din priviri un loc unde să opresc ca să iau ceva de mâncare, take-away, un sandwich sau ceva similar, dar nu îmi sare nimic în ochi. Profi ne salvează cu singurul magazin deschis în perioada asta de Paşti, apoi ne îndreptăm spre intersecția drumului național (Resita - Anina) cu drumul spre satul Iabalcea. În cele din urmă, nu am mai ajuns până acolo, ieșind din drumul principal (de pe dealul Patesan), pe o scurtătură, pe un drum de căruţă ce străbate podișul calcaros al Iabalcei. Am găsit urme proaspete, de tractor, asta însemnând că cineva a mai trecut în dimineața asta pe aici. Localitatea Iabalcea cu populație majoritară de etnie croată, este parte integrantă sub aspect administrativ al comunei Caraşova. Locuitorii din Iabalcea, sunt nevoiţi să bea apă de ploaie, de când se ştiu, sau au fost, pentru că altă sursă nu este. Citind un articol mai vechi, am aflat că în urmă cu zeci de ani, unica sursă de apă potabilă a satului, ar fi fost distrusă de o mina de aur. De atunci, izvoarele fântânilor au secat, iar încercările de a fora noi izvoare au fost fără succes. Drept dovadă, am găsit la mai multe sălașe acest mod de captare a apei de ploaie, în bazine amenajate (cu aspect de fântână), prin burlane aduse de la streaşina casei. O inovaţie interesantă. Din Iabalcea, am pornit spre platoul carstic situat deasupra Cheilor Carașului, mai exact spre vârful Pasec. Traseul mai departe pe deasupra de chei, este lipsit de marcaj pe o distanta de cca 2 km. Poteca este însă suficient de bine conturată, nepunând probleme de orientare, ridicând, totuși, nedumeriri legate de lipsa unui marcaj ori a câtorva amenajări necesare eliminării dificultăţilor în câteva puncte. Rămânem pe deasupra malului drept al Caraşului şi, imediat ce trecem de primele gospodării de vară ale sătenilor, dăm în traseul triunghi albastru ce vine din Poiana Prolaz. Pătrundem într-o frumoasă zonă a livezilor și-a sălașelor. Parcurgem astfel, lejer, porțiunea cu livezi, timp de aproape două ceasuri până în Poiana Comarnic (final de traseu), de unde ne întoarcem la Reșița prin stânga spre cantonul silvic Padina Seacă și valea Sodolului, apoi coborâre pe asfalt până în Resița. Atenţie: tot timpul trebuie depăşite uşoare urcuşuri.

Prin Munții Aninei – o poveste de primăvară. Cuvintele următoare - sunt multe, da! 

TREBUIA să ieșim din oras, trebuia să vedem natura, să ieșim la aer curat, dar mai ales să facem mișcare. Si am decis: va fi Iabalcea 

FILMUL 

Mai sunt cărări pe care nu le-am bătut și de fiecare dată, pe cât se poate, încerc să introduc o porțiune inedită în traseul abordat. 

Prima porțiune a traseului parcurge un drum de asfalt. Ceea ce ne asteaptă este o frumuseţe de panta prostului, la care ne înfingem hotărâţi să nu facem pauze până sus. 

Am început-o cu un mic dejun „picnicul de pe marginea drumului”. Ne-am așezat pe bancă și ne-am odihnit. Am mâncat (mamăăă, ce pofta de mâncare am avut și ziua abia începea). Mâncarea cumpărată de la Profi ne-a prins extrem de bine pentru că nu aveam nimic adus de acasă.

Am mai stat un pic de povesti, apoi am pornit-o înspre Iabalcea, dornici să nu ne lăsăm dorul de culmi nepotolit – avem soarele-n față și ne încălzim repejor după ce de dimineaţa a fost destul de rece.

Am pornit din Timişoara dimineaţa pe răcoare, apoi pe tot drumul în călătoria cu trenul, eram învăluiți de ceaţă, dar iaca, aici, la Reşiţa, lucrurile stau diferit.

Mergem în ritm destul de lejer și relaxat. Drumul spre şi prin acest sat oarecum izolat este spectaculos şi romantic, într-un fel diferit. Simţi ca totul se întâmplă de la sine – apăsarea pedalelor, intrarea în curbe – ca și cum ești parte dintr-un tot, e exact sentimentul pe care-l ai. Unii numesc asta „flow” și susțin că mai bine de atât nu se poate. Te convingi de asta imediat după ce ieşi din localitatea Reșița şi urci spre Munţii Aninei.

Dacă ai trăit senzația de flow, ai fericirea la degetul mic. Mai trebuie doar să nu-i dai drumul! De acolo, orizontul pe care îl poate cuprinde privirea este extrem de larg. Aici cotim spre stânga - se vede prin iarbă  o urmă de potecă.

În plan îndepărtat Munții Aninei. Un loc potrivit pentru toate categoriile de turişti în toate anotimpurile.

După o oră și jumătate de mers pe asfalt, prin care se strecurau tiptil razele dimineții, ajungem deja la Iabalcea. Vremea e perfectă pentru pedalat, iar soarele începe să încălzească bine de tot împrejurimile. 

Se poate ajunge şi cu masina până aici...

Am luat-o pe urcare, nu pe aici. Pornim din capătul de sus al satului pe un drum de căriţă ce devine destul de repede o potecă mai lată, ce urca susţinut şi răzbate mici livezi spre culmea acoperita de fâneţe

Magazin sătesc.

După ieșirea din sat începe urcușul propriu-zis. Urcăm aproape continuu, imperceptibil pe urme de căruță, Iabalcea rămănând tot mai jos.

Distanţa din Iabalcea şi până sus pe munte se parcuge în circa 15-20 m, dar efortul merită din plin pentru că imaginile sunt spectaculoase. 

Ne răpește privirea frumoasele orhidei sălbatice. Din câte ştiu, acestea cresc îndeosebi în zone mai umede, nu în poienite expuse la soare. Culoarea orhideelor absolut superba şi peisajul ce le inconjoara a facut sa ma bucur de frumusetea naturii.

Ultima porţiune către vârf sunt nevoit să împing bicicleta la deal o perioadă. Se vede minunat de aici vârful Pasec (592 m).

Un teren de fotbal cu porți de metal. "Liniștea de aici ne aduce cele mai bune răspunsuri". Adoram felul în care se vedea cerul: brăzdat de o puzderie de nori pufoşi! Wow! 

La înălţime pe vârful Pasec, deasupra Cheilor Caraşului, care îşi etalează frumuseţea şi sălbăticia la poalele sale.

E frumos, deşi sunt pe un vârf de doar 592 de m, mă simt de parcă aş avea toată lumea la picioare. Prima senzație e „wow!”. Efortul ne este răsplătit cu una dintre cele mai cuprinzătoare panorame. Undeva în preajmă poate fi zărită foarte distinct Poiana Prolaz şi cele câteva gospodării de vară unde, deja am fost, iar mai la dreapta localitatea Caraşova, iar mai departe înălţimile care se succed până în Banatul sârbesc. Prolaz în limba croată înseamnă "trecătoare" și este singurul loc prin care poți să cobori în Cheile Carașului, excepție făcând intrarea și ieșirea din chei.

Până la „aș face orice să mai urc o dată”, am putea rămâne locului până la înserare, dar știu că peisagistic sunt încă multe de văzut. Este unul dintre locurile magice, unde legende se nasc mereu. Culmi împădurite, văi adânci, poieniţe şi trasee secrete.

“Mi-am înălţat ochii; Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, se desfăşură păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite”

Pornim în descoperirea frumuseților locului coborâd de-a coasta pe sub varf, apoi urcând uşor până în nişte poieni cu pomi fructiferi de unde găsim cu uşurinţă unul din drumeagurile ce merg spre sălaşele din zonă, cu o ultimă privire înapoi.

Printre copăcei înfloriţi, gâze feldefel şi iarbă verde. Peisajele cu totul aparte te încântă la tot pasul. O potecă ne urcă, apoi ne coboară prin tot acest spectacol ce ni se dezvăluie puțin câte puțin.

Zona e sălbatică, necucerită încă, plină de neprevăzut mai ales prin chei. În dreapta noastră peisajul rămâne sculptural, oferind privelişti către stânca denumită de localnici Cerveniaia. 

Poteca se tine pe deasupra de râu la o distanță destul de mare, şi ne duce spre prima odaie de vară. Încercăm să nu ne abatem pe nici una dintre potecile locale şi ţinem mereu drumurile fie în coborare, fie în urcare printre livezi şi sălase.

Pe aici nu dăm de potecă, poate că merge pe sus, nu am fost atent.

Şi, pentru că tot nu dăm de potecă, mergem la voia întâmplării.

Foarte autentic! Ne-am apropiat timid, aproape cu frică, ca nu cumva, din căsuță respectivă să nu apară un câine ciobănesc. Nu era nimeni acasă, doar o pisică ce s-a speriat.

Cotim spre dreapta, apoi spre stânga. Zărim o alta odaie, dăm şi de potecă, de unde drumul ne conduce fără greş spre alte sălaşe

O luăm prin livezile oamenilor și peste culmile domoale din înălţimi, acolo unde ochii omeneşti nu ar vedea nici un drum bătătorit de încălţările altor semeni... 

Parcurgem lejer, porţiunea spre alte sălaşe, spre alte livezi până în Poiana Comarnic.

Parcurgem şi o zonă cu risc de pană şi continuăm mereu spre nord-est. Suntem într-un sector asemănător pajiştii alpine.

Tabloul este idilic, chiar dacă nu e curent electric în cătunele astea: căsuţe albe înconjurate de fâneţe şi pajişti pline cu păpădii, cu liliac 

Acum e linişte, se aud păsări, nu adie vântul.

Pe aici e pustiu şi mă bucur că îmi trăiesc aventura, împreună cu Cristi şi cu muntele pe care mi l-am dorit.

Oamenii au înţeles că trebuie să capteze fiecare picătură din preţioasa apă, care cade din cer, dirijând-o în bazine prin adevărate sisteme din burlane.

Găsim şi aici un sistem de captare a apei.

De lângă aceste sălaşe, poteca îşi schimbă direcţia si intram pe drumul de caruta la dreapta.

Indicator spre Peștera Comarnic. Din acest loc daca am fi mers la stânga, în cca 30 minute am fi ajuns înapoi la Iabalcea.

Nimeni prin preajmă, liniştea este suveran.

Ne mai intersectăm cu drumuri de căruță până dăm de un stejar cu indicator spre Peștera Comarnic.

Poieniţe la tot pasul. De aici, trecem printr-o livadă de pruni și nu ne abatem de la drumul principal, nici spre dreapta, pentru a ne apropia de marginea cheilor, nici spre stănga, pentru a ajunge la cantonul Padina Seacă.

Norii din faţă, se apropiau tot mai mult şi îmi păreau cam supăraţi.

Cred că este ultimul sălaş

Trecem de Poiana Stâncoasă, printre doline și lapiezuri, după care începem coborârea printr-o vale de doline spre Peştera Comarnic.

Ultima porţiune prin pădure se parcurge comod, fiind ceva mai tehnic, plin de bolovani şi copaci putrezi, îl facem cu precauţie, pe lângă bicicletă.

Timp de de aproape două ceasuri, poteca ne-a ținut pe deasupra de râu, pe marcaj vizibil, dar deteriorat: triunghi albastru până la Peștera Comarnic.

După o pantă urmează încă una şi încă una un pic mai abruptă şi tot aşa... erai jos. Dar a fost fain, ne-am simţit bine, am râs şi... am plecat.

Poiana Comarnic pe care o părăsim.

Vedem Cantonul Comarnic pe partea cealaltă a apei.

Traversăm pârâul Toplița și suntem la Cantonul Comarnic dupa 2h de la plecarea noastră din Iabalcea.

Aici ne bucuram de zgomotul apei și de imensitatea albastră a cerului.

Câinii, păzitorii vajnici ai oilor, ne întâmpină bucuros, dar ne şi lasă repede în pace, răsplătind-ul cu câteva felii de pâine pe care le-a înfulecat repede.

Valea Comarnic

Dăm şi de drumul forestier şi imediat de un izvor cu apă.

Drumul face o curbă de 90 de grade în dreptul Avenulului din Valea Topliţei şi ajungem la izvor

OBIECTIV TURISTIC
Peştera Comarnic este una dintre cele mai mari şi frumoase peşteri din Banat. Lungimea traseului turistic este de 1.780 de metri. Lungimea totală a peşterii este de 6.203 metri.
 A fost descoperită accidental în 1856, autorul nefiind cunoscut, iar în anul 1947 a fost declarată rezervaţie naturală şi din acel moment aceasta face parte din zona Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului, și astăzi în regimul integral de protecție.

Urcarea către Pestera Comarnic (aici detalii). Peştera este situată la aproximativ 7 kilometri de satul Iabalcea, în partea de NE a Muntilor Aninei, la o altitudine de 440 de metri.

Poiana Comarnic este şi un nod al traseelor turistice, de aici putându-se continua spre Anina pe drumul forestier, ajungând la cantonul Naveș sau urmând marcajul (banda albastra - destul de sters sau banda roşie ) prin Cheile Buhului. De asemenea, se poate ajunge și la Văliug prin Poiana Beții pe marcaj banda roșie

Acest minunat loc din inima Munţilor Aninei asteaptă să fie descoperit şi de voi. Taxa intrare în peșteră - 10 lei

Izvor de unde luăm apă proaspătă.

Pârâul Topliţa (afluent al râului Comarnic)

Pârâul Topliţa 

Putem merge să vizitam Peștera Comarnic alături de un alt grup ce astepta ghidul. Motivul pentru care nu am intrat în peşteră, au fost bicicletele! Nu aveam curaj să le lăsăm nesupravegheate.

Poiana Comarnic

Ne-am despărţit cu greu de peisajul minunat şi am ales întoarcerea spre cantonul Padina Seacă. Știam deja drumul și ne puteam concentra asupra efortului. Aici ne-am evaluat optiunile: Cu toate că eram un pic contracronometru, aveam de asemenea, timp să încercăm o traversare către Văliug prin Poiana Beții pe marcaj banda roșie.

Norii cu emoții de cum am coborât în Poiana Comarnic. 
Deși prognoza meteo promitea soare cu nori până pe la ora 18, norii cenuşii ce vin peste noi dinspre sud, mă cam fac să renunţ la alte planuri. Decizie care a salvat ziua "stiam că nu va ploua"  Ca să înţelegem mai bine, trebuie să ne reîntoarcem. E o zonă în care revenim cu drag, mai ales primăvara. 

Poiana Sumbrac pe care o traversăm rapid. 

Ce soare şi frumos a fost până nu demult. Vremea la munte-i mereu schimbatoare: ici e soare, dincolo dă cu grindină!

Drumul judetean (DJ 582C) care defapt e un "forestier" urmează fidel valea. Ajungem la cantonul Padina Seacă

Continuăm spre Reșița prin Valea Sodolului. 

Avenul din drumul Comarnicului

După aproximativ 20 minute de mers, ajungem la cota ce-a mai înaltă din acest traseu (665 m). Începem coborârea.

De aici valea se deschide tot mai mult, apar poienițe și încet-încet intrăm în zona finală a traseului.    

Cum soarele tot ascuns în nori stă, şi frigul începe să intre în oase prin tricourle transpirate

În drumul nostru pe stânga stă cuminte o căpiţă de fân. Înaintăm pe această frumoasă vale, si, după aproximativ o oră de mers, ajungem la cantonul de pază Minda apoi coborare pe asfalt până în Reșița. 

Hmm, încotro...

Pe aici.

Tura s-a terminat cu un răsfăţ la Casa Bănăţeană. Scumpuţ, dar intim: suc şi bere. Dar se servește și pizza și aici vine lumea să se relaxeze după o tură bună.

Călătoriile noastre ne-au adus într-unul dintre cele mai frumoase locuri din România! V-am făcut poftă să (re)descoperiţi aceste locuri? 🙂 Ziua petrecută în totalitate în Munţii Aninei, a fost una dintre cele mai frumoase ale acestui an. O tură nu prea temerară dar frumoasă şi potrivită pentru acestă perioadă a anului. A durat aproape 6 ore şi chiar dacă ultima oră am făcut-o cu spaima că ar putea să ne prindă ploaia prin pădure, acest fapt a dat și mai mult farmec drumeției. Ne-am făcut griji prea mari în privinţa ploii căci nu a plouat. Ce aprilie minunat, dar mai sunt multe de explorat. Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc. Mi-am/ne-am/am promis. Am mai lăsat ceva și pentru data viitoare. Traseul până la Comarnic e lipsit de apă și destul de slab marcat. Ar fi bine să ai la tine minim 2 litri de apă și un GPS. Și noi am avut rezerve de apă. Ai grijă că în zonă trăiește vipera cu corn, a cărei mușcătură este otrăvitoare.
Ce să zic, a fost o săptămână haotică asta. S-a băgat niște Paște, niște 1 mai și-o zi punte ca să aibă lumea cât mai mult liber. Aprilie e gata, așa că ți-a mai rămas mai. Și, îți zic, e luna perfectă de bicicletă cu temperaturi din alea omenești, iar ziua este destul de lungă cât să nu simți că ești „furat” 

PRIMA PARTE - AICI

Toate tururile sunt înregistrate prin GPS şi pot fi deci, planificate după pofta inimii. O zi cu soare, nori și vânt (slabuț), numai potrivită pentru o drumeție montană, a cărei principală dificultate avea să fie lungimea, undeva hăt bine peste 50 de kilometri.
PROFILUL TUREI