Arjana si Zascolul Arjanei

Așa a fost weekendul nostru pe Vârful Arjana și Zascol. Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii, așa că ne-am conformat și am ales să o petrecem în mții Cernei. Nouă ne-a ieșit așa, dar vă puteți crea propriul traseu și sperăm ca jurnalul să vă inspire să plecați la drum prin acești munți, căci merită din plin. Tura începe la 565m alt. și se încheie la 1511, iar urcarea până pe Arjana durează circa patru ore și jumatate. Atât ne-a luat nouă cu tot cu pauze. Pe alocuri implică și cățărarea unor stânci, fără a fi totuși prea tehnic, așa că vei avea parte de experiența completă. Ușor de escaladat de orice drumeț cu experiență minimă. Urcarea nu e însă o plimbare. Tot e nevoie să pornești la drum echipat corespunzător.

Am plecat sâmbătă dimineața devreme din Timișoara alături de "tovarășii" mei de drumeție, Mircea, Mely, Marius, Fofo și Daciana. Deși depășește două ore și jumătate, călătoria cu mașina nu pare deloc lungă. Mi-ar fi plăcut să am munți mai în apropiere de Timișoara, dar pentru că nu e posibil, a trebuit să ne deplasăm până în satul Bogâltin din judetul Caransebeș, de unde ne-am pornit spre vf Arjana aflat 1511 m alt. 

Obiectivul nostru se poate accesa din două direcții și... amândouă pornesc din centrul satului...După ce stabilim detaliile organizatorice, mai exact ne-am pus deacord asupra variantei de mers, îmi iau rucsacul în spinare și pornim la drum. Am optat pentru un rucsac mai ușor lăsând la mașină obiectele pe care obișnuiesc să le iau în drumețiile cu zăpadă, singurul lux pe care mi l-am luat, au fost colțarii... cântăreau mai puțin și am putut să-i pun într-un buzunar lateral. Luna ianuarie şi munții Cernei sunt aproape fără zăpadă; rămân totuşi niște munti extraordinari de frumosi, cu peisaje superbe şi un aer curat şi revigorant.  

Am ieșit din sat pe ulița cu magazinul până la primul colț, circa 50m, apoi am cotit spre stânga (sud-est). Am ales traseul cel mai scurt, cel marcat (bulină roșie) părea mai lung și am preferat să ne întoarcem pe el...traseul fiind unul în buclă 

Se merge cam 10-15 min până la ieșirea din sat, apoi se trece un pârâu și se continuă urcușul către creastă prin pădure pe un traseu nemarcat. Traseul marcat nu oferă nimic în plus.

Am mai fost pe aceste meleaguri (aici) 

Traversăm cu atenție apa și pornim spre liniștea munților, cum ne șade nouă mai bine pe lângă cursul apei care ne urcă.

O drumeție de iarnă care cere orientare și precauție. Toate văile seamănă între ele, ceea ce poate crea confuzie și riscul de a te rătăci. 

Ziua de azi se anunță caldă, frumoasă și cu priveliști. Am plecat din Bogâltin odată cu soarele ce se ridica pe cer. făcea treabă bună, căci peisajele cereau la tot pasul să ne oprim, și să facem poze. Dar am mers înainte. 

După intrarea în vale, aceasta încă reușește să-și păstreze naturalețea simplă. La început, valea este destul de largă și oarecum comună.

Trecem si pe lângă un cătun

Traseul continuă într-o pantă lină, încă vreo 20 de minute… pentru ca apoi să devină tot mai abrupt, zonă din care încep să-și facă apariția și pietrele, apoi bolovanii…

Urcăm mai susținut printre tufe dese și crengi care ne zgârie, pe o pantă suficient de înclinată. Se avansează destul de greu...

Pășim pe pietre îmbrăcate în licheni, și tufe mici. Astăzi nu ne grăbim prea tare. Deși ne-ar prinde bine să ajungem la mașini înainte de venirea nopții. După primele 30 de minute de mers, încă se mergea încet cu pauze din când în când de tras sfletul. Așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului. 

Panta s-a accentuat și cărarea urcă abrupt pe grohotiș, pământ și stâncă, solicitând un efort considerabil, unde a trebuit să fim atenți în permanență unde calcam.. 

Un firicel de apă pe care îl traversăm de câteva ori, curge lent printre stânci și bolovani, iar semiîntunericul dă acestui loc o atmosferă aparte. 

Pe vale există și o peșteră, dar nu stim cât de adâncă este galeria peșterii, nu am fost curioși să intrăm.

Cu răbdare, înaintăm pe unde putem, o pantă tot mai abruptă. În condiții de vreme umedă, coborârea devine foarte alunecoasă, dacă se coboară pe aici. Peisajele merită orice efort: păduri adâncite în liniștea iernii, zăpada foarte puțină spre deloc și priveliști impresionante care ne-au însoțit la fiecare pas. Este neașteptat de frumos, de natural! 

Deși accesul este ușor, locul nu este foarte turistic, păstrându-se astfel ca un colț de natură neatins. 

 De aici, cărarea urcă și mai abrupt pe grohotiș și pământ, solicitând un efort considerabil.

Luăm altitudine şi ici colo se zăresc panorame asupra crestelor si-a văilor. Am mers mult și nu ne-am întâlnit cu alți călători... Poate mai sus! Iarnă fiind – și turiști puțini 

Avem de urcat o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă. Ultima urcare ne ridică pulsul, dar oboseala este deplin compensată. 

Odată ce am lăsat valea în spatele noastru și am hotărât să urcăm pe versant, am lăsat cu ea și orice urmă de potecă și aproape până sus am mers prin gol alpin și prin zăpadă. 

Luăm pieptiș ultima porțiune semi defrişată, sperăm noi că din cauza vremii nu de mâna omului. Nu-i prea plăcut dar... ne tragem sufletul la soare, în sfârșit avem priveliște și ne trece. Aici Florin ne zice: eu nu pot să urc astăzi mai departe. Nu mă simt bine.”. Îi zicem toți: „Prostii. E normal să te simți așa, corpul se adaptează la efort, dă-i o șansă și o să vezi că o să meargă”. Se oprește din nou și ne zice. "Nu. Nu se va întâmpla astăzi.” Avea privirea aia “Până aici”. Zicem toți: „Bine. Te descurci să te întorci singur la mașină?” „Da. Mă descurc.” „Bine. Ia-o încet și vezi ce faci tu toată ziua pe aici. Îl mai suna Mely din când în când și stăteau de vorbă...

Valea Bolvașniței. O lume simplă, în mijlocul unei naturi splendide.

Imaginea acelor sate, atârnate parcă între munții arizi, era fascinantă. Ne-am oprit pe iarba cu aspect de fan, pentru fotografii dar și pentru a aduna energie care ne făcea să mergem neobosiți, chiar inainte de urcarea finală, spre vârf... Fiecare trăiește experiența în felul lui, dar toți suntem marcați de cat de frumos e totul.

De aici avem o panoramă foarte faina spre creasta Cănicea și Piatra Elisovei 1152m iar in depărtare ni se arată si muntele Semenic

Următoarea bucată de drum a fost preferata mea (și cred că nu doar a mea)

Pe măsură ce urcăm, primele stânci devin vizibile, iar la o cotitură, începe să-și facă loc o priveliște spectaculoasă cu creasta șerpuind printre munți. 

Stăm la poză...

Urcăm pieptiş panta finală care ne scoate pe creastă unde zăpada a fost mai consistentă iar ghearele de la coltari au fost de un real ajutor. Există riscul să bată destul de tare vântul. Așa că ar fi bine să ai la tine o geacă de vânt.

Este esențial să nu uităm să privim înapoi...! După încă o urcare scurtă, panorama este pur și simplu uimitoare – un loc de neuitat pentru oricine ajunge aici. Poteca este solicitantă pentru ca se derulează într-o succesiune de urcări și coborâri, în mare parte la altitudini de peste 700 de metri, spectaculos, cu priveliști panoramice asupra formelor de relief din jur.

Niciunul dintre noi nu se aștepta să nu avem zapada pe munte, mai ales in zona de creastă. Mă bucur ca am lasat rachetele de zăpada la mașina si nu le-am mai cărat după mine. De cele mai multe ori găsim zăpadă mare pe creste. 

Traseul urmează muchiile crestelor. Înca 5 minute care te separă de vârful muntelui și apoi încă cinci minute pentru că poți, și încă cinci minute pentru că pe munte totul va fi mult mai solicitant și tot așa.

Pe măsură ce ne apropiem de vârf, peisajul devine tot mai frumos. Ne oprim din pas în pas pentru fotografii și pentru a profita de vremea superbă.

Așa a fost urcarea până pe muchia Arjanei.

De acolo am venit...Urcarea a fost o experiență de poveste, perfect pentru cei care iubesc natura în forma sa pură. De aici, avem o priveliște superbă asupra văii și satului Bogâltin, dar și spre abrupturile calcaroase ale munților Cernei.

Ajungând în vârf, avem parte de o priveliște spectaculoasă a munților și de un sentiment de mândrie și satisfacție pentru efortul depus. Nu aș fi găsit un loc mai potrivit decât cel în care mă aflu deja. Prezentul e clipa care tocmai a trecut

Toată creasta Arjanei până la Zascol și Biliana. Parcă am sta pe spinarea unui dinozaur.

 Vântul bate mai puțin decât ne așteptam, dar cine știe cum va fi peste... cinci minute? 

Un prim punct de atracție pentru noi a fost să ajungem pe vf Arjana. Ne va lua minute bune să admirăm panorama ce ni se deschide de pe vârf: Creasta Munților Mehedinți, câteva vârfuri din Munții Cernei

O panorama faina către varfurile: Pleșu 1222m, Cușmita 1454m, Șaua Ciumerna 14881m, și Iuții 1589m

În depărtare Munții Țarcu.

Privire în spate...

Nu departe, însă, există o mulțime de case cocoțate pe dealuri ce par de pe altă planetă sau din alte epoci.

Frumusețea și liniștea te duceau dincolo de încântare, peste culmea de unde începe să-și facă loc depresia, hrănită de ideea că mai mult nu-ți poți dori. 

Profilul de creastă... cu versanţi abrupți. Pas cu pas, ne-am deplasat de-a lungul crestei spre vârful Zascol.

Țintim vf. Zascol 1496m și vf Biliana 1362 m.

Salut baieții din Arad cu care ne-am întâlnit în apropierea vf. Zascol, singurii oameni de pe traseu... coborâm pe potecă și mai urcăm puțin la vf Zascol – un loc impresionant.

Am urcat pe vf Zascol pentru câteva cadre.

Munții Mehedinți au înălţimi ce abia depăşesc 1400 m

Cătunele Poiana si Dobraia din vecinătatea parcului, unde traiesc oameni aparent simpli, oameni încercați de viață. Multe case sunt pur și simplu cocoțate pe dealuri. O civilizație care poate fi descoperită chiar și sub înfățișarea modestă a multor localnici.

Din poveștile astea, în care am ajuns sau nu pe vârfurile propuse am învățat că cel mai important obiectiv în drumeție nu îl reprezintă poza de tip „io și vârful”, ci să ajung acasă întreg, fără să fi trecut prin situații care să-mi pună viața în pericol. Drumețiile sunt ca să te bucuri, nu să trăiești periculos.

Vârful Zascol dintr-un alt unghi. Partea sudică a versantului cea din valea Cernei, este ruta preferata de cei mai mulți turiști. Ascensiunea este un abrupt calcaros ca un zid de cetate.

Am traversat cu bine toată creasta și urmăm traseul bandă roșie usor în coborâre spre dreapta apoi mai urcam putin spre vf. Dosul Cerbului 1446 m. 

Speram tare să găsim un loc în care să mâncăm dar nici să nu ne bată vântul. Nu stiu ce l-a apucat că până nu demult era cuminte. Dacă stăteai mai mult pe loc era rece. Ne-am oprit imediat ce am trecut de vf Dosul Cerbului, un loc mai scutit si am reușit să mâncăm .

A urmat coborârea, un moment pe care mulți îl consideră, uneori, mai dificil decât urcarea. Dar peisajul compensează orice. Uiţi de oboseala acumulată, de alunecări pe pante şi de frig. Pur şi simplu e de vis.

Urmează o porțiune unde poteca ne duce în pădure (Coborâm mai sustinut). Ne regrupăm şi intrăm în pădure unde vizibil e mai multă zăpadă. Începem o coborâre spre Șaua Prislop pe alocuri terenul fiind acoperit cu gheaţă devenind alunecos. 

Și în final, în fața noastră se înalță vârful Pleșu 1222m si vf Cușmita 1454m.

Aici am ajuns în Saua Prislop. La ieșire ne oprim pentru o scurtă odihnă si câteva poze apoi pornim pe ultima parte a traseului. 

Dacă timpul îți permite, poți să te mai plimbi prin zonă. Marcajul banda roșie continuă către Șaua Ciumerna și vf Iuții. Noi cotim la stânga.

Trecem de o răscruce de drumuri și continuăm coborarea treptat prin pădure alternând cu mici urcușuri până ajungem la Bogâltin, unde avem masina.

Un alt traseu din Saua Prislop, coboară catre Prisacina, Cracul Mare și ajunge la Ineleț. Un traseu foarte fain pe care l-am parcurs cu bicicleta

Si o ultima privire spre munții Mehedinți

Poteca coboara prin pădurea.

Ultima parte din drumul de azi e marcat, triunghi roșu, tot șerpuitor.

După această porţiune foarte frumoasă de pădure, ajungem la Cracu Ciumerna, unde întâlnim marcaj bulina rosie. Un drum la dreapta urcă către Saua Cimerna și vârful Iuții, dar noi continuăm spre stânga.

Ritmul lent face ca drumul să fie perceput mai bine, iar experiențele trăite să pară mai vii decât în mod normal.

Azi am mers mult primul și a fost reconfortant.

Partea a doua a traseului nu e doar coborâre... coboară și urcă bine definit în serpentine pe colinele muntelui.

Ajungem in locuri de belvedere care ne oferă o panoramă peste aşteptări. Un splendid punct de belvedere îl avem și aici de unde ni se deschid frumoase panorame asupra mai multor varfuri de dimensiuni mai mici

Am găsit un loc liniștit, aproape de un izvor cu apă bună. Ne-am odihnit și ne-am regrupat.

Părea că soarele săruta muntele. E o imagine pe care nu cred că o vom uita vreodată. Un apus blând și o liniște ce se instalează rapid, iar senzația că ne prinde întunericul devine tot mai intensă. Vremea ne-a fost prieten astăzi, chiar daca au fost și ceva nori, am avut soare toata ziua.

O sâmbătă însorită pentru plimbare reușită. Am mai bifat o zi la soare semănătoare unei zi de primăvară.  Lungimea totala a traseului nostru a fost de 17 km, cu o diferență de nivel 1121 m. Timpul parcurs cu multe sesiuni foto și video, a fost de 9 ore. Vârful Arjana din munții Cernei oferă o experiență de urcare excelentă în care mi-am antrenat fizicul și mi-am hrănit mintea avidă de explorare, un traseu nici prea greu nici prea ușor, a fost cum ne place nouă să fie. Aici, liniștea e altfel, e mai multă și mai profundă decât în oricare alt loc.