În cautarea iernii pe Semenic

 Zăpadă multă, vântul rece și tăios și peisaje de poveste.

Venirea iernii ne-a îndrumat spre Semenic. Orice alarmă de ceas care sună în weekend mai devreme de 6:30 vestește o nouă călătorie. Nu puteam fi simpli spectatori la vremea frumoasă pe care a adus-o acest început de iarnă, așa că imediat după o perioadă de ninsori consistente... am urcat și coborât, o frumoasă (și rece!) tură de munte prin zăpadă. Nu am fost mulți: eu cu Roxana, Mely, Mihai, Paul și Ovidiu cu un prieten din Lugoj. Am mai fost și cu bicicleta recent, dar pe un alt traseu (vezi aici) Revenim mereu cu drag în zonă și, după fiecare tură, învățăm lucruri noi care să ne ajute în viitoare ture pe care le vom organiza în acest minunat colț de munte. O tură de iarnă e tură de iarnă. De acea pregătirile trebuie să fie minuţioase, bagaje mai grele (adică să cuprindă cele necesare iernii - parazăpezi, rachete de zăpadă, colțari etc.), traseul ales cu grijă, coechipierii asemenea. În turele de o zi , las totul pe ultima sută de metri, tocmai pentru a mă asigura că nu pierd prea mult timp. Mi-am luat în rucsac geaca de ploaie, haine de schimb, lanterna, sandvișuri și ceai cald în termos.

A venit iarna cea grea. Îmi imaginez că este mult mai frumos să te duci când vremea e călduroasă și senină. Dar ce, iarna nu e tot pentru călători?

Am parcurs cu mașina cei 25 km de drum asfaltat care leagă Reșița de Crivaia, oprindu-ne unde se termină asfaltul, adică nu departe de coada Lacului Văliug, acolo unde dintr-o bifurcație, “asfaltul” o ia spre stânga, urcând încă vreo câțiva metri spre un grup de vile, însă drumul principal continuă (deocamdată neasfaltat) de-a lungul Bârzavei.

Aici ne facem noi prieteni. Cătelușa, avea un entuziasm de nedescris.

Drumețiile iarna îți destănuie nesfârșite plaiuri albe, păduri încărcate de zăpadă și bătute de vânt rece.

Pornim de la coada lacului de acumulare Gozna, spre stațiunea Semenic, pe jos pe la Vila Klauss, Baia Vulturilor și vârful Piatra Nedeii (1.437 m). Vom avea de urcat o diferență de nivel de aproximativ 800 metri, pe un traseu pe care nu am mai urcat iar ca lungime, in jur de 18 km dus-întors.

Zăpada nu este mare, însă acoperă complet poiana și pădurea, punând mici probleme la înaintare.

Încărcată de zăpadă, pădurea arată ca de basm și cu greu ne vine-a crede că, în sfârșit a venit și iarna cea adevărată.

Mersul pe munte, iarna, este îngreunat de zăpadă și de echipamentele folosite (bocanci mai grei, rachete de zăpadă, colțari, etc.). Antrenamentele în acest sezon îți întăresc organismul, obișnuindu-l cu gerul, cu viscolul și cu efortul îndelungat.

Vorbeam și povesteam, iar timpul se scurgea neobservat. Ajungem la Vila Klauss destul de repede și tot acolo facem și primul popas al zilei.

Întâlnim și un indicator care ne îndrumă spre stațiunea Semenic, 8,3 km (marcaj cuce rosie). De aici începe urcarea mult așteptată în sălbăticie. 

Centrul de agrement Vila Klauss situat la aproximativ 680 m altitudine, la poalele munţilor Semenic, înconjurată de brazi, pe valea râului Bârzava.

Vila Klauss se află la 10 km de localitatea Văliug şi la 35 km de municipiul Reşiţa.

După un scurt popas, intrăm în pădure.

Drumul trasat e undeva pe aici. Găsim marcajul cruce roșie pe copac, puțin mai sus.

Ne afundăm în pădure, și nu pare să mai fi fost nimeni pe aici de când a nins, așa că ne croim drum prin zăpada proaspătă, necălcată de nimeni. În dreapta noastră avem o apă curgătoare de care încet încet ne depărtăm

Rămân în spatele grupului pentru a mă odihni și al aștepta pe Paul. Și el înainta destul de greu prin zăpada tot mai mare.

Nu insist cu descrierea traseului, acesta fiind destul de bine marcat. Deși se urcă relativ “în scurt” o diferență de nivel de circa 700 metri pantele sunt acceptabile, traseul având ici-colo porțiuni mai lente, de “recuperare”.

Pe măsură ce înaintăm, din desișul pădurii de foioase, ne intersectăm cu un drum forestier (centura Semenicului) unde apare o tăbliță în care ne informează cat mai avem până pe Semenic.

De aici, pe indicator, scrie că mai avem o oră și jumătate până la stațiunea Semenic 4,4 km. Drumețiile hibernale sunt mai solicitante din punct de vedere fizic, necesită mai mult timp pentru parcurgerea traseului, și prin urmare, fortifică musculatura.

Aici traseul cotește brusc la dreapta apoi după un timp la stânga... urcând parca și mai abrupt.

Trecem pe sub copaci imenși! Ei dau pădurii o altă dimensiune în care omul își pierde insemnătatea. Aflati la picioarele giganților necuvântători, rămânem mici și fără grai. 

Marcajul ne poartă printre copaci. Pe alocuri suntem nevoiți să ne croim drum prin zăpada tot mai mare și printre crengile lungi crescute în mijlocul traseului. Alteori mai ocolim leșul greu al unui copac bătrân căzut de-a curmezișul cărării, dar în general poteca se vede curățată iar noi continuăm să facem urme pe stratul de nea, în tăcere. 

Imagini din pădurea de brazi.

Cu atenția încordată la fiecare pas, am mers mai departe. Încet, dar sigur, oboseala începea să pună stăpânire pe mine. Bocancii grei în combinație cu niște rachete și mai grele, de care se prindea zăpada, îmi răpeau constant din energie.

Fiecare urcă în tihnă, învățând în acest timp ce înseamnă prima zăpadă

După vre-o cinci ore de la start, și o urcare susținută ieșim la liziera pădurii, am ajuns în gol alpin, unde ne aștepta privelistea spectaculoasă asupra întregii creste. Frigul era pătrunzător, și încercăm ca pauza de rearanjare a straturilor să fie cât mai scurtă. Cât timp am fost adăpostiți de frunzișul pădurii, era mai plăcut dar odată ieșiti pe platoul Semenicului, am luat în plin bătaia vântului rece si tăios, care aici se simțea destul de serios.

Descurajant de multă zăpadă. De aici se vede totul încărcat de zăpadă, aveam impresia că făcem o călătorie prin minimalism. Uneori totul era atât de alb și de fin, încât ne făcea să ne pierdem simțul orientării, într-un mod destul de plăcut.

Cei care aveam rachete de zăpadă încercam să definim poteca, pentru a le fi mai ușor celor fără. Lăsăm în urmă partea sălbatică a acestor munți și înaintăm prin albul ireal, urmărind cum vântul tot alerga neaua proaspăt ninsă și o alunga necontenit spre pădure. Un adevarat spectacol al naturii! Simțeam pe față biciuirile usturătoare ale acelor de gheață.

Din păcate nu putem descrie aici nimic din ceea ce înseamnă Platoul Semenicului. Contemplăm peisajele nesfârșite și ne rătăcim privirea în marea de nori albi care acoperă totul. Zăpada foarte mare de pe platou nu ne mai bucură, ci ne fac să ne gândim la o eventuală întoarcere... (pe același drum urmat la urcare). Salvarea noastră a venit într-un final de la un domn cu snowmobile care ne-a croit drum până la releu dar și așa a fost greu.

Daca nu am fi avut experiența atâtor trasee parcurse pe vreme rea, cu siguranță am fi renunțat să atingem obiectivul propus. Cu toate acestea, nu pericolul ar fi fost cel care ne-ar fi întors, ci zăpada mare și disconfortul resimțit. Am mai fost in acest loc și când soarele lumina munții. Ce peisaje minunate am văzut, atunci!

Timpul se scurgea insesizabil. După circa o oră de la liziera pădurii ajungem la lacul Baia Vulturilor. Lacul, foarte mic, este alimentat de un izvor cristalin şi este situat într-o mică vale. 

Aici pe lângă crucea interesantă aşezată pe 4 picioare sub care atârnă un clopot, îşi are originea pârâul Băile Mari.

După o scurtă pauză, cât să facem o poză, continuăm așadar de la lacul Baia Vulturilor către releul de comunicații. De fapt, pe vreme bună e greu să rătăceşti aici.

Frumoasă deschidere spre stațiunea Semenic. Am remarcat stația meteo, antenele releului de televiziune, dar și Vârful Piatra Goznei.

Mica movilă din spatele releului de comunicații este Vârful Piatra Gozna (1447m). Este cel mai înalt vârf din Munții Semenicului.

Cu un efort deosebit, ajungem în Stațiunea Semenic un pic mai târziu decât ne-am fi dorit. Vreo doua ore am pierdut cu acest episod de gol alpin. 

Norii nu dădeau semne că vor părăsi nici măcar o clipă înălțimea vârfurilor muntoase. Din când în când se ridicau mai sus, lăsându-ne să privim, apoi reveneau, învăluind totul. Astfel ne puneau la lucru imaginația. 

Din păcate, și ceața acoperea tot mai mult muntele, apoi totul se cufundă în nori, care se succed cu repeziciune în bătaia vântului.

Mai erau doar câțiva metri diferență de nivel până la vârf, dar ora înaintată ne îndrumă spre coborâre făcând dreapta pe lângă releu. Nu îmi place să renunț la atingerea unui astfel de obiectiv dar era târziu iar noi am mai fost pe el.

Pentru coborârea de pe munte am ales drumul prin tăietura care a făcut loc liniei de telescaun, și prin stănga și prin dreapta ei.... același drum pe care am coborât și acum doi ani (vezi aici).

Nu zăbovim foarte mult și încheiem circuitul înaintând încet prin zăpada mare. Finalul traseului se desfăşoară prin pădure cotind la stânga pe marcaj bulină albastră către coada lacului Gozna, pe care l-am parcurs în liniștea serii și frigul liniștitor al iernii. În mod clar în sens invers (urcând pe aici), traseul ar fi fost mult mai greu din cauza înclinației și-a stratului gros de zăpadă.

 Ceața se îmbina perfect cu zăpada și singurele detalii care apăreau răzleț în peisaj erau ramurile unor arbuști sau brazi sau a stâlpilor de la telescaun. Ne afundăm ușor în marea de zăpadă și încet încet ajungem din nou în zona de pădure.

Ar fi fost fain să fi zăbovit vre-o jumătate de ceas la un vin fiert... sau chiar mai mult până ce începem coborârea, dar când vezi că nu mai este nici o oră până la întuneric, şi ceața coboară uşor… faci tot posibilul să întinzi pasul, nu iți mai arde de nimic... I-am dat mai departe și am mâncat un sendviș (pe care l-am împărțit cu Roxana) din picioare un pic mai încolo. Pe măsură ce pierdem altitudine forestierul devine din ce în ce mai umblat, drept dovadă că au parcurs şi alţii acest traseu pe care coborâm. Noaptea ne-a găsit în pădure, astfel că finalizăm la frontale în liniștea și frigul unei nopți de ianuarie, deși mergem un pic mai prudent - o alegere bună dealtfel, care ne scutește de vreo accidentare. Mersul pe munte noaptea, are un farmec aparte pe care nu îți vine să-l alungi cu nici o lumină artificială. Revenim la mașini după aproape 9 ore de la plecare, încheind ziua obosiți și bucuroși de o minunată zi (fără aglomerație), doar pentru noi. Am fost singurii oameni care au urcat în zonă pe traseul marcat cruce roșie, astăzi. În orice caz, a fost o tură frumoasă, pe o vreme schimbătoare, cu nori spectaculoși, ceață și vânt în care ne-am bucurat de iarna de basm și am urcat pe rachete de zăpadă în platoul Semenicului, parcurgând o scurtă porțiune a acesteia.