Pe drumuri înghețate

Prima ninsoare a sezonului la Gărâna, Trei Ape, Semenic - Duminică 22 Noiembrie.

În weekendul acesta ne-am suit din nou în șa și am luat drumul Trans Semenicului. Si uite cum am ajuns să încep postarea cu o concluzie: mă bucur mult că am apucat să urc pe acest traseu de biciclete cu mulți ani în urmă, pe când avem 17 sau18 ani. A fost o tură all-in-all urcând dinspre Reșița și regret că nu l-am mai făcut încă odată până acum 8 ani. De atunci am fost de multe ori și mă bucur la fel de mult de mobilizarea din acest weekend - o gură de aer mai mult sau mai puțin proaspăt bine venită, fără prea mult efort și logistică. Având în vedere condițiile nefavorabile de sâmbătă acest lucru a avut loc duminică. Am plecat din Timișoara cu gașca spre Caransebeș iar în două ore cu tot cu oprire de o cafea, am ajuns la destinație, la Slatina Timiș. Dimineța mirosea a albastru senin, peste tot, deși încă era frig si ascuns și chiciuros, ne-a întâmpinat cu un soare strălucitor și un aer rece de iarnă, după ce tot drumul am avut ceață. Iarna bate deja la ușă, iar pe munte s-a așternut zăpada. Perioada cea mai bună din an pentru această tură este fără îndoială primăvara, când e încă plăcut afară, și nu te ucide căldura toridă din lunile de vară, dar nici atunci când temperaturile se apropie vertiginos de zero grade, te congelezi după fiecare coborâre, iar partea de plăcere e redusă considerabil... Trans Semenic este drumul judeţean care face legătura de la est la vest între comuna Slatina Timiş și orașul Reșița, iar pe traseu se află și Stațiunea Brebu Nou, din care face parte satul Gărâna... Iată pentru ce eu şi tinerii mei tovarăşi de călătorie ne hotărârăm să mergem pe biciclete peste munţi şi în răgaz, de la Slatina Timiș pân' pe Semenic. 

Pozele: adevărate revelații.

Dincolo de acest drum, există și un peisaj. Acești munți sunt un fundal ideal pentru o plimbare pe două roți.

Dimineața din ziua de azi ne vestea o adevărată zi de iarnă. Ne așteptam să fie puțin rece, dar nu foarte rece: termometrele citesc 2-3 ° C, dar răceala vântului la umbră îl face să se simtă și mai rece. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare.

Tovarășii nelipsiți din tura de astăzi: încep cu mine, Bogdi, Roby, Roxana, Mely și Florin. Dorința și nevoia de a ne încălzi ne face să dorim să începem să pedalăm cât mai curând posibil, dar până să înceapă aventura am făcut aprovizionarea cu apă și ceva mâncare pentru următoarele câteva ore de pedalat.

Urcarea pe munte a început de la Slatina Timiș - străbatem deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârșită stradă de case.

Îmi propun să pornesc ușor, într-un ritm domol, să las corpul să se adapteze din mers la traseu, părându-ni-se ușor să mergem și să stăm de vorbă în același timp.

Este weekendul cicloturiștilor adevărați, care mergeam și pe contrasens ocolind porțiuni alunecoase. E normal așa, la vremea asta. Începutul sezonului de iarnă, este una din perioadele care necesită foarte multă atenție. Chiar dacă zăpada nu acoperă întreg muntele,  conditiile, mai ales pe versantul nordic, sunt hibernale.

Intrăm din ce în ce mai mult în sânul iernii, care pe măsură ce urcăm vine cu chiciura și zăpada, mărturii, nu a le trecerii ei pe aici, ci ale opririi ei în acest loc pentru lunile ce va urma. Drumul, ne silea la un urcuș continu pentru care mai opream din când în când la câte o pauză. 

Munții se desfac și lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spațiului... Umbrele și lumina soarelui comunică cel mai bine în aceste locuri.

Cristale de gheață.

Totul e îngheţat bocnă. Cu cât înaintam, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-și încruntă privirea și că mustră pe drumețul care îndrăznește să tulbure, cu zgomotul roților sau al respirării sale, adânca liniște a singurătății.

Din când în când, ne opream la soare spre a ne odihni...

La nici unul din noi nu trag motorașele și tot găsim motive de pauză.

Kilometri se scurg încet, drumul pare nesfârșit spre altitudinea unde trebuie să ajungem. 

Avem parte de o urcare destul de susţinută, cu câteva porţiuni brutal de abrupte pe serpentine.

Peste puțin, scăpăm de la umbră - ieșind în gol alpin era un soare strălucitor

Soare, momente fără trafic și asfalf perfect pe Trans Semenic

Unele vârfuri sunt împădurite cu conifere, altele sunt golașe și strălucesc la soare. Simţurile îmi spun că nimic din ce a intrat în hibernare nu va mai avea vlagă să se trezească.

Sezonul de iarnă aduce, pe lângă frumusețea peisajelor, provocări specifice. Drumul pe care mergem oferă într-adevăr niște perspective superbe asupra munților Cernei, mai ales că azi avem parte de o zi senină.

Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreția priveliștii spre Munții Țarcu și Cernei.

Nu ai cum să nu rămâi impresionat când vezi versanții abrupți, văile înguste și adânci. 

Eram grăbiți să poposim undeva la soare. 

La jumătatea drumului ne oprim, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. După un mers de două ceasuri și mai bine, am ieșit pe creasta unui deal lutos, care se ridică la o mică înălțime deasupra de Brebu. La 950 m e un soare sticlos, zăpadă de o palmă, 2 grade Celsius și de acolo se vede departe, printre văi

Întrucât drumul nu mai urcă, reluăm drumul coborând spre Brebu Nou și Trei Ape, care se află lângă drum, trecând prin vale.

La bifurcația cu drumul ce urcă în sat

Lacul Trei Ape, cel mai înalt lac de acumulare din masivul Semenic.

Lacul, cu o suprafaţă destul de mare este format prin bararea a trei pâraie de munte (Brebu, Grădiştea şi Semenic) care se întâlnesc aici pentru a da naştere râului Timiş.

Noi ne urmarăm drumul stăpâniți de măreția priveliștii, iar rarii drumeți ce întâlneam, coborâti de prin mașini și pe care-i lăsam în urmă, după ce se uitau lung și mirați după noi.

În plus, în sfârșit, drumul nu mai urcă și coboară inutil, ci se menține relativ plat, aproape de malul lacului Trei Ape către Gărâna.

Provocarea după-amiezii era să urcăm până pe Semenic, dar după 20 de kilometri pedalați, vin deja primele gânduri de a reconfigura traseul. Planuri suprapuse: Un popas la Gărâna la Hanul la Răscruce, apoi să urcăm doar până la Prislop după care să ne întoarcem. Oricum nu ne grăbim nicăieri și nu trebuie să ajungem într-un loc anume, mergem atât cât e posibil, atenți să nu ne prindă întunericul pe coborâre.

Gărâna, sat cunoscut odinioară sub denumirea Wolfsberg.

Cel mai cunoscut sat de vacanţă din Banat, aşezat pe o munchie de deal, la 935 de metri altitudine, într-un peisaj dominat de silueta Semenicului, Gărâna, se remarcă prin arhitectura specifică satelor de munte germane.

Hanul La Răscruce - Ne oprim și la o vorba și o ciorbă, si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. 

Efortul își cere plata în calorii și tot felul de pofte ni se învârt prin cap. Aflam cu bucurie că Florin a comandat untură pe pâine cu ceapă, și ca să ne mai dezmorțim mușchii de la atâta mers, am gustat mai întâi o tărie. A urmat: o ciorbă caldă. 

Vă recomand să vă planificați drumeția astfel încât să ajungeți la Gărâna în perioada prânzului. Lăsați-vă apoi răsfățați de specialițățile culinare locale.

Cu burţile pline, începem provocarea după-amiezii, și anume să urcăm până pe Semenic, dar acest lucru nu era dorit de toți.

Ne continuăm urcarea cu ținta zilei numită Pasul Prislop și Semenic.

Ajungem în Pasul Prislop. E drept, ne oprim des pentru odihnă, dar avem şi motive... 

Fiind totuși relativ aproape, pornim în sus pe ultima ascensiune a Semenicului. 

Era aglomerație mare (majoritatea mașinilor veneau dinspre Reșița). Am fost concentrat mai mult să ascult non-stop dacă vine cineva din spate și la cum să mă feresc de mașinile care urcau sau coborau cu viteza și care treceau razant pe lângă mine pe o sosea îngusta cu 2 benzi. Așa că atunci când trece pe lângă tine o coloană, simți din prima concetrația de hidrocarburi nearse complet.

Primul punct cu belvedere. De pe înălțimea pe care stăteam, totul părea mic, ochiul nostru înota spre partea nord-vestică ce ne dezvăluie Valea Bârzavei și culmile negre ale munților păduroși.

Roxana, puțin obosită

În imagine avem vârful Gozna

Ne apropiem de locul unde pădurea se răreşte şi întâlnim o zonă mai deschisă luminii.

Și vf. Semenic

Ca-n povești, totul alb.

Sosisem, prin urmare, până pe Semenic, punctul terminus al zilei. Sunt locuri unde zăpada măsoară chiar și 30 cm.

Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu și niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, lumina și căldura binefăcătoare a cerului.

“Sus am făcut un popas de aproximativ zece minute. Ne dăm greu duşi, am admirat, am fotografiat, dar, odată ce am văzut frumusețea locului, am făcut cale întoarsă. Pare lungă calea de întoarcere dar reluăm drumul în briza vântului și-a porțiunilor alunecoase, fără grabă. Soarele se retrăgea, iar văile se umbriseră, se instalează şi frigul, iar corpurile noastre nu sunt încă acomodate cu zăpada și cu frigul și vor trece câteva ieșiri până să intrăm din nou în ritm. Așa că cel mai bine este să ai cu tine (chiar dacă doar de rezervă) o bluză/geacă pe care să o îmbraci dacă ți se face frig. După două lungi și friguroase ceasuri pe coborâre, descălecăm. Exact cum aproximasem am ajuns jos la mașini pe lumină. Acolo ne prinde apusul şi trebuie neapărat să urmărim cum soarele coboară dincolo de munţi. Florin, Mely și Bogdi erau deja la mașini, ne așteptau. Ne schimbăm cât putem de repede și plecăm. Prima tură de iarnă ne-a reamintit că iarna nu-i ca vara! Mai ales în acest weekend! Ajung la Timișoara și acasă după cam încă două ore și primul lucru pe care îl fac e să iau o bere din frigider și să o beau. Alte două sticle au completat seara de duminică și au încheiat un weekend de pedalat. La anul repetam, promit ca va fi cald 🔥 A venit iarna și de acum trebuie să ne mutăm pe drumeții la pas preferabil.”