Culmea Cepasului

Un început de 2021 - prima drumeție 👣... spre înălțimile munților Țarcu... zăpadă, vânt și voie bună.

Hunedoara este un județ în care nu ai cum să te plictisești, asta pentru că abundă de obiective turistice diverse. Plecaţi sâmbătă 2 ianuarie din Timisoara, am ajuns până in satul Păucinești unde ne-am lăsat maşinile. De acolo am plecat să descoperim peisaje noi, deosebit de frumoase, precum trasee sau drumuri forestiere ce urcă spre înălțimile munților, ce reprezintă tot atâtea variante de trasee de bicicletă... Traseul de astăzi nu este unul marcat și pleacă din Păucinești până la o intersecție (înainte de vf. Petreanu), de unde se urcă pe Culmea Cepașului, iar returul pe culme, apoi prin pădure pe la vârful Ciclodan (1145m), printr-un loc fără potecă. Traseul ajunge la altitudini ridicate (1400 m), oferind o belvedere minunată asupra Țării Hațegului, Munții Poiana Ruscă și masivul Retezat. În golul alpin, vântul nu a contenit, iar zăpada a fost mică și destul de pufoasă. Soarele și peisajul au compensat din plin alături de compania celor cinci prieteni: Mely, Ovidiu cu băiatul lui... Vald, Mihai și Daciana

Cărări numai bune de luat la picior

Capela Greco Catolică Coborârea Spiritului Sfânt

Biserica Ortodoxă Înălțarea Domnului

Din centrul satului (din preajma celor doua biserici) traversăm pârâul Zlotina peste un podeț, și pornim spre marginea satului stânga pe un drum cu asfalt subțire, mai mult spart de la lucrările de canalizare si apă  

Nici nu plecăm bine că și găsim un loc de popas.

Continuăm pe acest drum și ajungem la marginea satului 

Drumul iese în păşunea de pe culmea dealului. 

Nu este timp de plictiseală pentru că deodată ce ai deschis ochii și te vezi înconjurat de dealurile acoperite de păduri, te vei simți în largul tău și gata de a pleca să descoperi tot ce are de oferit această zonă minunată,

O nouă privire către satul Păucinești

De aici continuăm drept înainte, iar după ce intrăm într-o mică pădurice și trecem de două porți, cotim la stânga pe un drum ce ne va scoate pe culmea rotunjită a dealului. 

Urmează câteva serpentine, iar mai apoi intră în pădure. Ovidiu și baiatul lui o ia de-a dreptul scurtand. 

Din acest punct urmăm doar drumul cel mai vizibil până când se iese în șaua din golul submontan. Panta nu este foarte abruptă.

Privire înapoi

Satul de unde am urcat rămâne jos în vale, sus se vad crestele munților Poiana Ruscă.

Vedem si Sarmizegetusa. Inițial de acolo voiam să fac plecarea dar s-ar fi adunat mulți prea mulți km.

Drumul duce pe deasupra văii Zlotina.  Mai sus, unde temperaturile erau mai scăzute, urma să avem parte de mult așteptatul strat alb.

Ne continuăm traseul prin zona umbrită ai văii. Poteca își schimba direcția de mers de mai multe ori, făcând urcușul ceva mai primitor. 

În stânga drumului zărim o stână părăsită

În dreapta zărim Creasta Plaiului.

În dreapta noastră avem valea Zlotina

Pe la 1000 m altitudine începe să apară zăpada, lăsând să se vadă urmele unei mașini care a urcat pe aici. Puțin mai sus găsim imprimate și formele unor labe de lup. 

Ba mai mergem, ba ne mai așteptăm, ba ne bucurăm de culoarul alb al drumului sau de stâncile care ies din pădure pe versanți, ba ne bucurăm de soarele ce apare uneori pe potecă. Urmele proaspete de mașină ne dovedește ca nu suntem chiar singuri pe traseu 😛 zgomotul pașilor noștri, prin zăpada înghețată, aduc un aport, creând un cadru ambiental extraordinar.

Peisajul feeric ne duce cu gândul la copilărie, când zăpada nu lipsea de Crăciun, ajutându-l pe Mos Crăciun sa ajungă cu sania lui, în casele și inimile noastre. Acum schimbarea climaterica face totul să pară atât de cenușiu și șters, alungând parcă spiritul sărbătorilor, iar răspândirea cazurilor de infectare COVID-19  ne face reci și distanți, îndepărtându-ne tot mai mult de prieteni și familie. 

Printre copaci zărim soarele care zămbește cu toată puterea și ne bucuram de fiecare dată când se arată. Se anunță o zi faină.

Şi uite aşa, ajungem într-o șa, la intersecția cu traseul de creastă al Cepașului. Nu eram singurii în vizită, mai zărim și două urme proaspete de motor, care probabil a făcut un dus-întors până pe vârf. La un moment dat am auzit si un zgomot care venea dinspre Petreanu. 

Urcăm pe vârful din stânga, dar nu înainte de-a admira crestele înzăpezite ale Retezatului.

Vârful Retezat.

Ultimii pași spre cota maximă de azi (1398 m alt). Părăsim drumul care continuă spre vf. Petreanu (cel pe care am urcat), și continuam spre stânga pe traseul de creastă. 

O privire în spate către vărful Oțului (1510 m). Într-o viitoare tură sper să urcăm și acolo, luăm vârfurile la rând. 

Cât timp am fost adăpostiți de frunzișul pădurii, parcă era mai plăcut. Acum însă lucrurile stau puțin diferit chiar daca e soare. Imediat ce ai ajuns în creasta traseul se parcurge relativ ușor, singura problemă este vântul ce face ca temperatura să fie resimțită mult mai scăzută. 

În imagine avem vârful Furcătura Clopotivei (1457 m), vârf pe care am urcat în urma cu un an, și tot în timpul iernii (vezi aici), atunci am promis că mă voi întoarce să refac tura și cu bicicleta în condiții de vară, așa cum și de data asta, mi-am propus să revin la vară.

Crestele munților Retezat

Vârful Retezat într-o imagine mai clară

Ajunsi pe "vârful fără nume" (1398 m), ne-am făcut o poză, mai mult pentru a imortaliza veselia noastră, decât pentru a surprinde aspectul locului. 

De la înălțimea crestei, contemplăm peisajele nesfârșite și ne rătăcim privirea printre nenumăratele vărfuri muntoase ale Carpaților.

Convenim să facem pauză de masă dar vântul bătea destul de tare intensificând frigul ce ne pătrunde, așa că coborâm câțiva metrii mai jos pentru a avea puțin scut...

Returul îl facem circuit (cu toate că nu era prevăzut), continuând pe culmea Cepașului, spre vârful Ciclodan, și coborâre către drumul de acces pe care am urcat. Altă variantă ar fi fost să continuăm pe firul văii Hobița dar era mult prea lung, poate într-o variantă cu bicicleta.

În spate, deasupra noastră, pierdut în albastrul nemărginit al cerului, plutește tăcut soarele...călăuzindu-ne drumul

Traseul mai urcă încă puțin, pentru ca mai apoi să coboare. La început mai lin iar apoi puțin mai abrupt, până când ajunge în drumul pe care am urcat.

Aici drumul se pierde complet, nu pare sa existe potecă, așa că ne croim drum prin printre crengile lungi crescute la întâmplare.

Traseul nostru continuă prin sălbăticie pe o coborârea mult așteptată deosebit de spectaculoasă. Asta numesc eu aventură.

Trecem pe lângă o stână veche în paragină totală, părăsită unde găsim un un izvor și un loc amenajat pentru adăparea animalelor.

Suntem nevoiți să ocolim zone mai greu accesibile, așa că o să trebuiască să urcăm puțin pentru a găsi o coborâre mai accesibilă.

Ne-am ajutat de GPS si, cu mici devieri de la traseu, tragem concluzia că nu e drumul nostru pe aici cu toate că e cam singurul pe unde se puteau aduce oile din vale. 

Câteva minute mai târziu, ajungem în apropierea vârfului Ciclodan (1145 m)

De aici coborârea devine ceva mai abruptă. Intrăm în pădure, și coborâm prin stânga vârfului, circa 400 m până la drum.

...şi o continuăm până ce intrăm în satul Păucinești

Ajungem la marginea satului, cu toate ca avem mașinile parcate pe partea cealaltă, apa pârâului Zlotina nu ne permite sa o traversam. Urmăm drumul care ne duce până la o punte, apoi ne întoarcem și intrăm în sat.

Primele case pe care le zărim

E destul de greu să construiești un traseu în niște munți despre care nu ai informații destule, dar ne-a ieșit și de data asta. Fie că vorbim de o călătorie vara sau iarna, peisajul care ți se dezvăluie este splendid. Traseul prezentat nu implică dificultăţi deosebite pentru a fi parcurs dacă alegi perioada optimă și ai noroc de o vreme bună, așa cum am avut noi, te asigur că merită tot efortul.

(pentru fotografiile cu mine îi multumesc lui Mihai!)