Bogâltin și zona din vecinătatea Vârfului Iuții! 🌞

Pe poteci noi, munții Cernei ❄️

Au fost ceva negocieri pentru weekendul acesta - lumea dorea o nouă abordare în munţii Ţarcu, asta după ce tocmai am fost pe Petreanu. Căutând și altceva, am ajuns în munţii Cernei - cercetând puțin zona am dat de un vârf pe care nu am mai fost - Vârful Iuții. Așa se face că în acest weekend  ne-am pornit spre Bogâltin (un sat în comuna Cornereva), să descoperim poteci încă neumblate și neștiute de noi. Dimineața, primul lucru când te trezești, ai acea mică emoție să vezi ce se întâmplă: o fi soare sau este înnorat? aşa că am plecat din Timișoara, cu speranța că prognoza rămâne măcar așa cum se anunțase. Am mai fost prin preajma acestui sat, însă nu am avut nici un traseu cu plecare de aici, până acum.

Am ajuns la Bogâltin dimineața devreme, în jurul orei 9, după circa trei ore de drum cu mașina din Timișoara prin Plugova, apoi pe drumul spre Cornereva. La numărătoare am fost 11, o trupă frumoasă. Drumul în zona nu e prea grozav. Chiar dacă în Plugova există un panou care ne avertiza drum închis, acesta ar fi varianta cea mai bună. Se poate merge și prin Rușca - Cornereva - Bogâltin, dar drumul este și mai prost, ştim asta de la o altă tură în care am urcat la vf Babei (aici).

Mașinile le-am lăsat chiar în zona bisericii și am așteptat ca toată lumea să ajungă la punctul de întâlnire, timp in care am avut timp și de un vin fiert pe care l-am băut împreună, la birtuțul din apropiere. Ne-am pornit pe la ora 10, pe același traseu pe care îl planificasem de acasă (marcaj bulină roșie) cca 17 km dus-înors cu 1000 m diferenţă de nivel. Din satul Bogâltin facem un urcuș puternic în zig-zag-uri pe un drum de căruţă, pe deasupra văii Ciumerna. Cu moralul la pământ, ne căutam entuziasmul prin ceața tot mai deasă. L-am găsit destul de târziu, când "Vântului" i s-a făcut milă de noi, împrăștiind ceața și norii, lăsându-ne să-i vedem frumusețea. 

Cred că voi lăsa fotografiile să vă spună povestea.

...fiecare aventură este unică!

Pe aici am venit. Puteai să simți aerul înghețat pe fața ta, dar nu era vânt, așa că temperaturile reci erau mai ușor de tolerat.

Aici s-au lăsat mașinile - magazinul în dreapta, marcajul punct roșu se vede pe stâlp.

Traseul începe pe o ușoară pantă încă de la început. Un rol îl are și punctul roșu care marchează traseul ce începe de la biserică, urcând ulița din partea stângă a bisericii, și care-mi ia grija orientării până în zona crestei. 

Se merge cam 10-15 min până la ieșirea din sat, apoi facem un urcuș puternic în zig-zag-uri pe un drum de căruţă, pe deasupra văii Ciumerna.

Privire în spate

Ulița de pământ e ca o trecere prin curțile oamenilor separate totuși de garduri și porți.

Și-am plecat! Pornisem la drum în dimineața unei zile pentru care nici o emoție nu mă încerca.

Pentru început prospectăm urcarea care se desfășoară prin dreapta pârâului Ciumerna, iar marginea drumului ne oferă chiciură pe copaci şi locuri în care era zăpadă.

Încă nu am avut zăpadă în Timișoara până acum în această iarnă. Dar, hei, în munți găsim întotdeauna zăpadă în această perioadă a anului. Imediat după intrarea în traseu intrăm la propriu în ceața văzută de jos. Totul s-a transformat în white out.

Deja de la baza traseului ceața e tot mai deasă și pe măsură ce începem să urcăm, priveliștea asupra văii începe să fie tot mai limitată, habar n-aveam pe ce munte fain urma să ne cățărăm.

Nu se vede nimic în zare.

Așadar, am ieșit din sat, și am urmat marcajul cu bulina roșie pe o cărare minunată, care ne-a dus în sus.

Se ajunge la izvorul Fântâna Babii, izvor de unde se poate face provizii de apă. Destul de ușor până acum.

În continuare, traseul urmează un picior de munte cu diferențe mici de nivel, străbătând pâlcuri de pădure separate de poieni și la scurt timp iese din pădure și continuă prin gol alpin, pe potecă ciobănească, până în șaua Ciumerna - punctul de maximă altitudine a traseului, la 1.480 m.

Poteca pare umblată, multe urme, semn că se mai plimbă oamenii pe acolo.

După ce urcăm un zig zag îndrăzneț prin zăpadă, ajungem pe o coamă de delușor la o stână părăsită, undeva pe la 1000 m alt. de unde avem și prima vedere spre primele vârfuri mai semețe din Munții Cernei.

Acum vizibilitatea a crescut. Peisajul se poate transforma în câteva minute de la vizibilitate zero (din cauza ceții) în ceruri transparente și priveliști uluitoare. 

După-atâta frig și ceață iar s-arată soarele.

Vedem mai multe vârfuri.

Odată ajunși aici, surpriza e maximă și avem parte de o priveliște spectaculoasă. 

În pădure: urme de ciute 🐐 care se tot întretaie cu ceva urme de oameni. Nu mergem mai mult de jumătate de ceas și ieșim din nou în soare urcând tot mai sus. Cărarea subțire se alungea peste munte, ca un șiret plat, tras printre fagi impunători încremeniți de ger.

Am urcat vreo două ore cred, în pas rapid, trecând de pădure ajungem la liziera pădurii în golul alpin! În anumite porțiuni expuse la soare era primăvară! 

Ieșirea în golul alpin a fost ca o bucurie: doar noi și muntele.  

Ne-am regrupat și de acolo am plecat pe o cărare. 

Cărarea este evidentă, dar cel mai mult ne încântă platourile. Cu pași mărunți şi cu fiecare respirație creștea distanța dintre mine și lumea din care veneam. Priveam în sus pentru a vedea cât mai avem.

După o zi in nori, ne-am trezit, deasupra  lor. Ne apropiem de creastă iar vântul începe să sufle destul de încrâncenat ce ne pune la încercare stabilitatea pe membrele inferioare, aproape că mă doboară și e foarte rece.

În timp ce stăm la scut, simțeam vântul cum urlă dinspre căldare şi chiar mă gândeam cum o fi mai sus? 

După aproximativ 3 ore zărim în față noastră Vârful Iuții 1582m. Am oprit în șaua Ciumerna la un indicator de unde ar mai fi de continuat probabil nici un sfert de ceas până pe Vârf Iuții şi încă puțin dincolo de el până în Vf. lui Zglivit 1627m, de unde view-ul ar trebui să fie superb spre Valea Cernei și Munții Mehedinți. 

Aici zăbovim ce zăbovim (ascunși de vânt) şi ne puneam întrebarea dacă să mai continuăm sau nu? Din păcate nu prea mai e timp de zăbovit, căci vântul rece ne îngheața mâinile.

Porțiunea din apropierea vârfului, este în bătaia vântului... Eram atât de aproape de vârf și, totuși, atât de departe. Uneori e bine să renunți, vorba aceea dacă natura nu te lasă nu te poţi împotrivi. În rafale, vântul ajungea cu siguranță la 80 poate și 100 kilometri la oră...

Muntele îți dă putere și-ți limpezește mintea... te și intimidează prin măreția lui. Am privit de jur împrejur și parcă nu ne vine să ne desprindem de peisajul de aici. În perioada asta ar trebui să predomine albul chiar și pe crestele sub 2000 de metri (în acest an observ că această culoare nu prea mai e la modă!).

Să mergi pe coama munților și să urci pe fiecare vârf. Mi-as fi dorit asta dar după doar câțiva pași în zonele mai expuse ale crestei parcă ne dă un ușor sentiment de nesiguranță și a trebuit să ne întoarcem, vântul ne este dușman și nu mai ajungem la vârful îndrăzneț. L-am lăsat pentru tura viitoare, așa că am părăsit creasta şi încetuț spre vale respectând același traseu.

Cu ochii spre Vârful Arjana 1513 m, unde sper să ajungem cât mai curând. Să zicem că asta a fost tura de prospectare. 

În timp ce reveneam de pe vârf, mai făceam câte o poză (Foto: Mihai)

Vântul se domolește atunci când plecăm din culme prin pădure (Foto: Mely)

În fața noastră vizibilitatea era mare până spre Culmea Cănicei.

Numai vocile noastre și pașii care frământau zăpada îngheţată se auzeau. În rest liniște.

Un view cu adevărat românesc!

 În fundal deasupra Bogâltinului, se vede Piatra Elişovei pe Culmea Cănicei, pe care am fost. De pe atunci visam la acest traseu.

Vedere spre Vf. Sulița 1150 m. Coborâm într-o frumoasă șa de deasupra de Topla (fântâna Babi) dintre muntele Sulița și Piatra Înaltă.

Privire spre Creasta Cernei

Valea la picioare. Acolo jos trebuie să ajungem. După aproximativ 6 ore în care am făcut mai multe pauze pentru gustări, pentru a face fotografii și altele, am ajuns din nou în Bogâltin, pe a lui străduță cu pârâul dealungul drumului înghețat, cu bătrâni la stradă, curioși să știe pe unde am fost. Deci, dacă te grăbești, ai putea să faci traseul și mai repede.
Prognoza pentru această zi s-a anunțat relativ frumoasă. Era weekendul ăla cu coduri foooarte colorate, cu rafale de peste 100 km la oră. Defapt rafale și vânt puternic a fost doar pe creastă în rest a fost frumos. Am început cu ceață și vremea de iarnă și am terminat cu primăvară deși este ianuarie.
Oboseala drumului până sus m-a făcut să îmi amintesc motivele pentru care îmi place să revin pe munte. Oricum cert e că simt că îmi place tot mai mult să urc. Bucuria de a fi pe munte este la fel de intensă ca cea de pe două roți și mersul pe munte rămâne în fond activitatea care mă face, ne face pe toți cu adevarat fericiti, iar rezultatele sunt fantastice de fiecare dată! O drumeție în Munții Cernei nu înseamnă neapărat o escapadă printre vârfuri muntoase. Au tot ce își poate dori un drumeț: cascade, lacuri, peșteri și vârfuri care îți taie respirația. Aceasta zonă a munților Cernei e mai puțin cunoscută dar extrem de interesantă iar surpriza a fost mult peste așteptările noastre căci este unul dintre cele mai frumoase trasee din zonă. Probabil că voi încerca și cu bicicleta această drumeție și în timpul verii, dar cred că cele mai spectaculoase priveliști sunt încă pe timp de iarnă.