Pe poteci inzapezite spre Varfurile, Babei si Boldoveni

Munţi, munţi, munţi! 
Altceva? 
Tot munţi.
 Ultima ieşire din luna Ianuarie ne poartă paşii spre Vârful Babei (1833 m alt.) din Munţii Cernei, o tură care s-a desfăşurat în condiţii de iarnă primăvăratică. Din nou provocare, descoperire și distracție. M-a mâncat tălpile să încerc ce nu am reuşit în urmă cu două săptămâni. Vorba aia! Vrei traseu ? Îl faci ca lumea, de la cap la coadă, pricipalul e să ai vreme bună, nu mai contează când te întorci dacă ai frontală. Am aşteptat, fără nicio grijă, să văd cum vremea se anunţă faină cu câteva zile înainte de weekend. Şi chiar aşa a fost. Zic băi...nu se poate, cât noroc pe capul meu! Asta a fost! Pentru că aveam intenţia de a face traseul, pornim de dimineaţă din Timişoara, şi iată-ne în Cornereva, sâmbătă la 9:30, departe de oraşul zgomotos. Parcăm maşina ca de obicei în Zmogotin, cătunul îconjurat de dealuri supebe dar şi de un alb care îşi clăteşte prospeţimea în soarele cald, şi împeună cu alţi 11 începem să urcăm pe un crac ce iese în creasta Cernei chiar în vârful Babei). Am ales aceeaşi zonă, un ţinut încă foarte puţin cunoscut şi umblat de turişti. Poteca suie la stâna de la Pietrele Albe şi este folosită de localnici ca să urce la sălaşele lor de vară, sau la pădure după lemne. (nu este un traseu marcat). Puţini se încumetă chiar şi vara pe aici. Munţii Cernei ne intâmpină cu vreme bună de această dată, astfel încât ne putem bucura de peisajele desprinse parcă din poveşti. Continuăm până în apropiere de şaua Pietrele Albe, Cota 1362 m, şi ajungem la stâna Pietrele Albe, unde facem un popas mai lung, apoi usor am ţinut pasul către est în ascensiune spre creasta munţilor Cernei.  Coborârea  a fost spre sud-vest (în dreapta de Vlascu Mare) pe un crac ce ne-a scos la Zănogi. De data asta printre obiective numărându-se Vârful Babei, acesta având 1833 m alt. Creasta Cernei şi Vârful Boldoveni (1803 m alt). Mă bucur că am reuşit circuitul de creastă mult dorit încă din tura "Cu rucsacu-n spate prin muntii Cernei" din 13 ianuarie 2018. Traseul este unul destinat acelora care au mai fost pe mute pentru că nu este unul foate ușor dar care oferă o priveliște ce te va face să te îndrăgostești la prima vedere de acesti munți minunați, ai Cernei. Dar mai bine vă invit să-mi însoțiți pașii urmărind filmul și pozele de mai jos.

Am plecat să aflu mai multe despre frumusețile acestei țări

                                              

Popas la ieșirea de pe european spre Rusca.

Urcarea pe vale până la Pietrele Albe e faină, am facut-o şi pe biciclete

Cine se scoală de dimineata îngheată primul. E frig -8 grade, dar pentru imaginea de mai sus merita tot efortul.

Intrarea pe acest traseu se face trecand pe lângă o gospodărie

Si uite așa începem noi urcușul pe Cracul Zmogotin. Mai trecusem şi cu doar două săptămâni pe aci, tot pentru a urca pe vârful Babei, când nu avusesem o experienţă prea minunată.

Urcăm în condiții de iană, iar planul zilei de azi e foarte ambițios: Vârful Babei cu întoarcere pe creasta Cernei. Creasta Cernei în special este un mare semn de intrebare - pe acolo nu am mai fost.

Înaintam prudenti si curiosi, cu ochii pe micutul aparat ce devenise ghidul nostru (sa nu mai ratăm intrarea in traseu ca data trecută).

Nu folosim rachete de zăpadă și asta ne face mersul foarte greoi prin zăpadă.

Faem  o scurtă Pauză cât să bem o gură de ceai 

Dincolo de pitorescul şi sălbăticia muntelui, căldura de afară era în floare.

Cu cât înaintam, au început să ne atragă atenţia urmele din zăpadă, altele decât cele pe care păşeam noi.

Intrăm în pădure pe un drum forestier unde urcarea se aspreşte.

Câștigăm repede altitudine și schimbăm foioasele pe conifere. Ajungem la o bifurcație de unde cotim scurt spre stânga (catre nord) și printe brazi intrăm în drumul care ne duce la Pietrele Albe. Aici am făcut data trecută un popas in care am băut vin fiert.

 După lunga bucată de drum avea să vină după vreo 4 ore și răsplata. Încep să se vadă vârfurile din munții Cernei. Un prilej de respiratie, de răgaz de meditaţie. Eram practic la ieșirea în golul alpin

Aici, ne-am tras sufletul puţin, am făcut câteva fotografii, căci priveliştea, oriunde întorceai privirea, te fermeca.

Privire înapoi.

Am mers ceva. Poate nu la fel de repede ca alții, dar s-a adunat ceva distanță prin zăpadă.

Căsuța de mai sus pare desprinsă din povești, nu ? Ajungem în poiana cu stâna de la Pietrele Albe, deși drumul până aici nu a fost prea ușor prin zăpadă.

Stăna de la Pietrele Albe ( 1362 m alt).
O liniște stranie plutește împrejur, doar noi și adierea vântului.

Aici am făcut un popas mai lung, apoi în așteptarea vinului fiert (oferit de Valy), fără să ne grăbim, am luat prânzul bucurându-ne de căldura plăcută a soarelui.

Pe urcare am consumat aproape toată cantitatea de apă pentru a evita deshidratarea datorată efortului, mai aveam doar putin ceai. Majoritatea ducem lipsa apei in această tură.

 De la stână începe golul alpin, apoi cu forțe proaspete, am luat-o din loc la pas înspre est, în ascensiune pe vârful Babei (1833 m ). Continuăm pe coama ce urcă sau coboară pe direcţia sud-est înspre vârful Boldoveni (1799 m), și finalizăm către sud-vest. Ar fi cred foarte frumos să petreci o noapte aici.

Vântul adie ușor printre fagii desfrunziți de parcă ar vrea să ne spună povestea acestor locuri minunate.

Munții Cernei țn toată splendoarea lor.

Urcăm, coborâm, mergem drept, pentru noi e totuna atâta timp cât există plăcere. 

De aici a început aventura în necunoscut. În faţă e vârful Babei şi cerul spre care crestem. Iarna cred că numeri pe degete pe cei care ating vârfurile foarte înalte ale acestei creste.

În creastă e deja ceva mai rece. Bate și vântul parcă tot mai tare dinspre nord, dar soarele strălucește pe cer ca și cum ar fi primăvară, nici nu ai zice că suntem în plină iarnă.

Mă încearcă un fel de frică/emoţie/nerăbdare căci vreau să ajung mai repede sus.

Au fost câteva momente când a trebuit să sap cu vârful bocancului în zăpadă, dar m-au ajuta și urmele lăsate de cei aflați în fața mea. Ca să-mi pricepeţi îngrijorarea, eu am o mare problema cu urcările mai abrupte. Nu ştiu de ce, dar îmi tremură picioarele, ceva de groază.

Pe vârf am ajuns la ora 16:30, cam la 7 ore de la plecarea din Zmogotin, ceea ce înseamnă mai târziu decât preconizasem. Aici nu există nicio plăcuţă de vârf. Motiv pentru care nu vă puteţi baza deloc pe indicatoare, pentru că nu există. Hartă musai!

Vântul bătea în continuare destul de tare, iar după cca două ore de urcat, am ajuns în creastă, putin abruptă ultima porțiune. Dacă nu ar fi bătut așa tare vântul ar fi fost totul perfect.

N-ar fi stricat să am colţari pe această urcare. Dar cu multă atenţie şi ocolind zonele periculoase cu gheată am trecut.

În zona vârfului am luat o pauză scurtă de regrupare, așa cum era și firesc să asteptăm să sosească toți ca să putem continua mai departe.

De aici, fără mari probleme de orientare, se ține traseul în lungul creastei (într-o alternanță de urcușuri cu pante scurte), care trece pe deasupra vârfului, Boldoveni (1.799 m alt), după care culmea se curbează progresiv către sud-vest. 

Am plecat imediat la sosirea celor ramaşi în spate, pentru că vântul bătea în continuare foarte tare și ți se făcea frig după ce stăteai mai mult într-un singur loc.

Deschiderea şi vizibilitatea erau perfecte, cu creste largi, și cu șei adanci.

Munții Cernei pe creastă. Decorul este definit de un singur cuvânt - pustietate.

O movilă de pietre, o siluetă, sparge monotonia orizontului. Pare un martor tăcut.

Vârful Boldoveni (1799 m)

De pe Vârful Boldoveni am tot mers, ținând în principal dreapta crestei, spre sud-vest.

Odata cu înserarea se lasă un frig pătrunzător, iar vântul de culme nu ne dă insă pace, bătea în continuare groaznic de tare. 

O seară chiar în creastă! Vârfurile se succed unul după altul și pășim cu grijă pe cornișe de zăpadă ce dădeau impresia unui teren stabil, admirînd și minunatul apus.

Un apus calm, aproape de toamnă, ne învăluie într-o lumina portocalie. O asemenea experiență este rară!   Indiferent de cauzele din care s-a ivit, e prețioasă... am trăit momente unice.

 E aproape imposibil să parcurgi anumite trasee montane pe picioare într-o singură zi în perioadă de iarnă. Mă temeam că la coborâre n-o să găsim o potecă și vom fi nevoiți să bălăurim prin păduri, dar cu noroc am coborât frumos până deasupra cătunului Zănogi. Apoi am urmat un drum de căruță prin livezi care ne-a scos în vale chiar în cătunul Zănogi. Experienţa coborârii din creasta munţilor Cernei la lumina frontalei a fost și ea unică. De regulă nu programezi să te prindă noaptea pe o creastă necunoscută, cu risc de vânt care poate să te spulbere. Natura reușeste întotdeauna să te facă să te simți mărunt, cu toate astea, astăzi ne-am simțit mărunți pe înălțimi. Zâmbetul acela încărcat de oboseală de la sfărșit e o senzație de împlinire...o împlinire totală. Ar fi fost totul mai ușor dacă am fi folosit rachete de zăpadă, Oricum, ne-am descurcat onorabil. Când mergi pe jos distanțele se schimbă în mod dramatic. Zece kilometri devine un drum lung iar douăzeci unul considerabil. Încet, încet, îți dai seama că lumea este enormă, într-un mod în care doar tu și mica comunitate a celor ce merg pe jos o știu. Fiecare dintre drumețiile noastre a fost aleasă cu un singur scop în minte: să ofere o experiență de neuitat într-o zonă de o frumusețe naturală extraordinară. Pot spune că am oferit "Cele mai bune ghiduri, planuri minunate, tururi perfecte de fiecare dată!"

Nivelul de traseu mediu. 

Durata de timp cu pauze aproximativ 12 ore dus întors.

Traseul propus are cca 20 km și este o tură care trebuie începută cu noaptea-n cap și făcută în viteză pentru a fi terminată pe lumină.