Traseul Curiosilor spre Saua Ciurila 🌨

Vine vine iarna... vreme mult mai rece pentru acest sfârșit de săptămână, așadar ne hotărâm ca o ultimă tură ar fi numai bună, acuma. S-a dus şi 2019, un an excelent pentru orice activitate pe care am făcut-o outdoor ( cu un mic minus în dreptul mtb-ului, dar parcă şi acolo am făcut ceva) încheiem ultimul wek. din 2019, cu o ieşire în muntii Retezat. Sunt destinația aleasă datorită peisajelor frumoase şi liniștii întâlnite aici. Nu exagerez deloc când spun asta, o să ne ducem într-un loc frumos, unde să ne placă tuturor. Ideea a venit de la Mely, iar de eveniment m-am ocupa io. Am dormit foarte puțin, este sâmbătă, şi se anunța cam frig, şi cu toate astea plec, plecăm la drum... Mergem spre Râuşor. Luăm micul dejun, mai nişte cumpărături în Oţelu Roşu şi uite cum pe la ora 9:30 suntem în Râuşor. La numărătoare am fost 15. În Retezat lucrurile stau bine, zăpadă este, vreme faină e, doar că nu am avut cer senin sau măcar o fereastră, ceata ne-a închis zarea. Ajunși în Râușor ne-am echipat de drum și... hai la tură! Pornim spre Șaua Ciurilă de la baza pârtiei de schi pe care o traversăm, apoi intrăm în pădure pe cărarea Curioșilor (marcajul cruce albastră). Totul a fost ok până undeva mai sus de izvorul lui Ionescu, unde nemaiavând potecă făcută am trecut noi la munca de "jos" bătând zăpada prin jnepeniș încă neașezată. Rachetele au făcut și ele traseul, însă doar agățate de rucsac, nu am simțit nevoia să le iau în picioare. După munci destul de încordate...am ajuns în șaua Ciurilă unde după ce mâncăm pe fugă și savurăm un ceai din termos, am decis să ne întoarcem folosind aceeași potecă. Oare ne-am săturat de trekking? Să ne fie nouă lehamite să urcăm până pe vârf când suntem la 700-800 m de el? 700 m distanţă, nu diferenţă de nivel! Hmmm... Parcă mi-as fi dorit să încercăm să urcăm (pe Lolaia NU), dar pe Ciurilă da, să salutăm vârfurile și crestele, însă vremea nu dădea nici un semn că se va îmbuna curând și dacă vom mai sta mult pe loc ne va cuprinde frigul, pe toți, sunt -10 grade, așadar coborâm cuminţi unul după altul pe unde am venit - era într-adevăr cea mai bună variantă. Ziua fiind scurtă iar orele 13 trecute deja. O posibilă revenire o avem, atunci vremea și zăpada sunt mai stabile iar ziua mai lungă permite abordare unui traseu mai lung.

Stațiunea Râușor e unul dintre punctele de acces nordice în Parcul Național Retezat și aici se ajunge foarte ușor, pe un drum asfaltat de bună calitate (DJ 686) ce se desprinde din DN 68 (Caransebeș – Hațeg).

Aici sunt mai multe variante de cazare, iar iarna aici funcționează și o mică pârtie de schi bună pentru copii și începători.

Până la Râuşor urcăm cu maşina, apoi într-o plimbare uşoară.

Dimineața frigul ne încetinește și suntem gata de plecare.

Totul începe așa! La 9:40 ne luăm rucsacii în spate și pornim în sus, cu gândul de-a urca până în Șaua Ciurilă, o restanță mai veche. Am mai fost pe acest traseul în ianuarie 2018,  atunci am înotat efectiv în zăpada mare încă neașezată și nu am ajuns până sus. Acela a fost momentul decisiv în care mulţi dintre noi ne-am dotat cu rachete.

Și iată-ne la pârtia Râușor. Un mic urcurș mai anevoios începe chiar de aici.

Începe o zi splendidă încolonați spre creastă. O luăm la deal cu rachetele în spate.

E un traseu turistic destul de susţinut până deasupra de pârtie, urcă hotărât, câştigând altitudine destul de repede 

Furați de peisaj ne mai întoarcem privirea. Desi nu am pornit la turaţie maximă, ajungem repede deasupra de pârtia Râușor de unde studiez cu atenție zona în care astă iarnă am avut parte de cea mai grea aventură prin zăpadă: speram ca atunci când ajungem în șa să se ridice ceața, să putem vedea crestele. 

Traseul urcă, urcă și iar urcă, de parcă ai urca un zgârie-nor pe trepte, nu ne dă răgaz de odihnă din mers, doar dacă facem noi pauze. 

... La o pauză! Pauză de un ceai cald

Stăm cuminți și bem un ceai din termos, dârdâind de frig. Fiecare își trage gluga pe cap, privirea în pământ și se urcă stoic mai departe. 

Ne reluam drumul iar vizibilitatea era limitată, nu vedem mare lucru. 

Aici traseul nu e pe placul meu, oricum din ce vedem nu pare ceva ameninţător. Dibuim cărarea noastră şi ne afundăm în marea de jnepeni, înaintarea fiind tot mai greoaie, nu ca astă iarnă când neştiind cât mai aveam până sus, am bâlbâit-o un pic și ne-am întors. 

Pe final începem să coborâm ușor și ne trezim în Șaua Ciurilă și, nu suntem singuri, a ajuns aici și ceața care ne închide orizonturile! Până aici ne-am încadrat perfect în estimările de timp.

Se pare ca traseul este de 3 ½ h, atât am făcut! Cam la fel de lung dar cu ceva mai multă diferenţă de nivel decât traseul de sâmbăta trecută din munții Poiana Ruscă (Preveciori). Timpul poate varia în funcție și de câte pauze faci pe traseu etc.

Pentru că după urcarea asta ni s-au lungit urechile de foame, luăm o pauză de masă, și încerc să mănânc un sandwich, dar până ce î0l scot din rucsac, încep să simt frigul.

Dincolo de șa, pe valea vecină știm că se află cabana Pietrele. Urcarea în şa până pe vf.Ciurilă am mai făcut-o şi dinspre Cabana Pietrele, Valea Stânișoarei ( aici ). Valea Stânișoara este una foarte frumoasă, care te duce cu gândul la liniște și relaxare, și la Lacul Stânișoara, de unde începe urcarea spre Șaua Retezat...

Iată-ne ajunși pe Șaua Ciurilă, și la marcajul bandă galbenă, marcaj ce trebuie urmat în cazul unei ascenşiuni pe Culmea Lolaia! Conform GPS-ului, suntem la 1870 m altitudine...Dacă tot am urcat până aici și până pe vârful Ciurilă nu mai este mult! Este trecut de orele 13 și chiar am avea timp suficient, dar din nou nu urcăm.

Îmi amintesc și de tura noastră din iarna trecută, când am străbătut acest traseu cu zăpadă până la brâu. Ce mult îmi doream atunci să ajung până în șa, dar colegii au decis să coborâm chiar dacă mai aveam puțin și uite așa visul meu a rămas neîmplinit... până acum.

Nu renunţam aşa uşor, dar vremea pare să fie încăpăţânată. Din păcate nu putem vedea împrejurimile.

 Pentru ca ceața înseamnă și frig nu rămânem mult aici și o luăm din loc. Ne întoarcem la Râușor pe unde am urcat, prin jnepenish.

O luăm agale spre maşină.
.

Pe stâlpul indicator observăm 1h45min până la Râuşor.

Poposind la la o poză

Entuziasmul îi tine în alergare pe unii la vale. Mă așteptam să se meargă mai încet şi să ne mai așteptăm unii pe alții. Eu cum mă tot opresc la câte-o poză, mereu mă trezesc că rămân codaș.

Nu-mi plac defel coborarile, omoară picioarele și ligamentele. Pe urcare se folosesc doar mușchii și plămânii, pare mai sănătos.

Cobor și mai încet, căci pietrele sunt cu zăpadă și și-au pierdut aderenţa, erau momente când alunecam şi mă mai sprijinem cu tibia în bolovan.

Trupa au luat-o la sănătoasa, mai putin noi, nu merită să-ti rupi picioarele. O fi pesemne din cauza frigului?

Deja mergem destul de repede și noi, mânați de frig. Îmi amintesc de locul asta cum ne mai chinuiam acuma un an prin nămeții de zăpadă, mergeam și pe genunchi să nu ne afundăm, atât de mare era. 

În viteza noastră mai aruncăm câte un ochi și în zare

Pe coborârea asta dau semne de oboseală, nu mai are energie, și încep să simt mici înțepături la genunchiul drept.

După circa oră și jumătate de la plecare suntem din nou la baza partiei de schi, fericiti căci totuși nu am stat acasă.

Visul meu de a nu se termina anul fără o ultimă ieșire în natură se împlinise. Deși am plecat destul de târziu din Timișoara (ora 06:45) am ajuns cu bine la destinație, iar la final cu toții am fost încântați. Această călătorie a fost exemplul perfect al unei călătorii despre care ne-am gândit a fi un eșec din cauza ceții și a lipsei de panorame, dar s-a dovedit a fi un mod minunat de-a petrece în natură. Și pentru că timpul este tânăr, la sugestia unor colegi hotărâm să facem un popas la Caransebeș. Înserarea și lenea ne prinde la Pizzeria Roberto. Aici ne-am întins la povești așteptând comanda, care parcă întârzia să mai apară. Pentru noi tura s-a încheiat, putem trece la odihnă, pentru șoferi nu... mai au un pic până la Timișoara și astfel am încheiat oficial anul 2019. Acum, tot ce îmi rămâne de făcut e să sper la un 2020 și mai plin de natură!