De la Bucova în sus spre vf. Poleiatului

În zona de nord a munților Țarcu

Zici ca-i toamnă, și că numai ea te-ndeamnă! Cred că așa pot descrie plimbărica ce am făcut-o duminică 15 decembrie 2019, de la Bucova în sus. Am plecat din Timişoara cu mașina cât mai de dimineaţă, aşa cum ne place de obicei, trei persoane cu stări de spirit diferite (eu, Mely și Daciana), să trăim o nouă și frumoasă aventură cu colegii din Hunedoara! Împreună cu noi au mai mers încă doi colegi din Arad (Paul și Ovi). De câte ori îmi sună ceasul, dimineaţa, sunt treaz, alte ori tresar! Apoi repede, încă dormind îl închid şi mai stau putin! Pe la 7 eram deja în maşină spre Bucova. Ieșim de pe centura Caransebeșului, facem la stânga și intrăm pe DN68 până la Otelul Rosu! Oprim pentru câteva cumpărături. De aici, parcurgem repede cei 25 km de drum asfaltat până la Bucova. La un moment dat, undeva din Bucova, aflată la limita judeţelor Caraş-Severin şi Hunedoara, deviem spre dreapta. E un drum nemodernizat care duce la mănăstirea sfântul Dionisie Exiguul, având în dreapta râul Bistra. Ne înscriem pe acest drum care urmează cursul Bistrei, iar după 1 km ajungem la o barieră. Întâmplător sau nu, bariera era "păzită". Aici ne oprim, e locul unde lăsăm mașinile, și tot aici ne întîlnim cu colegii din Hunedoara. Din Timişoara faci cam 140 de kilometri pe drumul cel mai scut, iar pe A1 150 km. Suntem pe valea Bistra şi am pornit să străbatem munţii Ţarcu împreună. Aici nu-s cabane, nici refugii, traseele marcate se numără pe degetele de la o mână, la fel şi turiştii. Suficiente motive pentru a da şi noi o fugă şi a-ţi povesti ce şi cum. Pentru acestă drumeţie, ne-am adunat: din Timişoara 3, din Arad 2, iar din Hunedoara 8. Munții Țarcu mai au încă multe de trasee de oferit.

Cred că așa pot descrie plimbărica ce am făcut-o duminică de la Bucova în sus cu colegii din Hunedoara.

Munții Țarcu sunt accesibi prin mai multe zone. Dinspre vale sau pasajul Bistra (Bucova, Caraș-Severin) fiind un bun punct de plecare către vârfurile Pietrii - Petreanu, cunoscut şi ca Bloju. Noi nu o să urcăm atât de sus.

Bucova, trasee bune pentru orice călător. Pe aici am venit...

Ajungem la o barieră. Aici putem lăsa maşina dacă vrem să continuăm pe jos restul traseului.

Firul apei se grăbeşte la vale, adunându-și apele de pe cele două masive muntoase. Bistra străbate un traseu lung de 45 km lungime până la vărsarea în Timiș.

 Ne echipăm şi pornim pe vale, nu se ştie prea clar încotro! Noroc cu un nene care ne indică pe unde să urcăm. Nu e nevoie să înaintezi prea tare, cel mult 200 m, şi apare o potecă, clar și vizibil în stânga. Pare simplu!

Cred că se putea merge și pe aici!

 Începem să urcăm pe aici abrupt și uite așa câștigăm rapid înălțime (plecăm de pe la 638 m altitudine).

Urcăm în stânga pe o potecă nemarcată, dar aparent destul de clară. Spun aparent, fiindcă frunzele acoperă ori ce urmă. Vom urca, vom admira și vom socializa.

Urcăm de mai mulţi ani de-a Lungul, Latul şi pe vârfurile munţilor Ţarcu! Astăzi urcăm prin zona nordică al acestora.

Culmea pe care înaintăm, are orientare dinspre nord-vest înspre sud-est, la graniţa cu judeţul Hunedoara

Pe măsură ce avansăm spre inima muntelui, şi urcuşul devine tot mai accentuat.

Soarele care străluceşte pe cer şi absenţa zăpezii din oraş ne-a încurajat să plecăm de acasă, s-a anunțat o zi caldă.

Pe dreapta, spre nord, misteriosul Poiana Ruscă se opinteşte în şosea, ne ţine tovărăşie aruncând priviri furioase către sud. Tot de aici zărim Vf. Dealu Mare, locul pe unde am urcat în urmă cu un an, și am ținut culmea către Preveciori. Am hoinărit prin Munţii Banatului de fiecare dată... extrem de puţin pe cât mi-aş fi dorit.

Vremea este de milioane... un soare cald și blând ne însoțește peste tot.

Savoarea unei călătorii este dată nu doar de peisajele frumoase, ci mai ales de experiențele autentice, cele care ne introduc în atmosfera locului cu ajutorul tuturor simțurilor.

Masivul Ţarcu este mărginit din toate părţile de pante abrupte.

Radiografia crudă a munților Țarcu. Acolo sus este locul unde se taie pădurea.

În faţa noastră, în depărtare, se zăreşte o coamă de munte dezgolit. Este vf. Petreanu.

Pe munte nu mai contează nimic altceva. Ai lumea la picioare, cerul deasupra și liniștea în suflet. Aici luăm masa, este prima oprire după circa 8 km.

Pădure, pădure şi iarăşi pădure, cât cuprindem cu ochii! Doar vârful muntelui din faţa noastră este golaş (Vf. Petreanu 1895 m alt).

Soarele ne mângâie discret, vântul abia dacă adie, doar poate uşoara noastră gâfâială. 

Ne vedem de drum. Cărarea coboară, urcă, şerpuieşte, menţinându-se la peste 1300-1400 de metri altitudine.

Pe drum în urcare spre Vf. Poleiatului 1461 m, îşi face apariţia zăpada şi gheaţa. Nu eram în cea mai bună formă iar după ce am mâncat mi s-a tăiat elanul complect, așa că majoritatea părților de urcare mai abruptă le-am parcurs cam greu.

Este o zonă puţin umblată şi poate de aceea foarte frumoasă. N-ar fi de mirare să întâlnim urs pe aici, doar aceasta este partea cea mai sălbatică a munţilor Ţarcu.

GPS-ul îmi indică prin acest loc cel mai înalt punct din acest circuit!  Aici ar trebui să fie Vf. Poleiatului 1461m. Pe măsură ce urci tot mai sus, nu mai știi unde se termină realitatea și unde începe reveria.

Ajungem într-o poieniţă unde simt că s-a ratat poteca ce coboară către vale. La o analiza a traseului, trecusem de ceva timp de track-ul pe care trebuia să-l urmăm. O clipă ne străbate impulsul „de a ne întoarce“, totuşi nu sunt foarte convins că există o potecă, am fost destul de atent la drum. Zona e sălbatică, iar pădurea de molid care stă pe panta muntelui are la rădăcinile sale un covor de zăpadă. Admirăm, fotografiem, filmăm şi plecăm mai departe după ce se hotărăşte să lungim printr-o o buclă mai mare, poate asta și era întenția.

 Acestea fiind spuse, nu mai există pic de drum, aşa că o luăm pe dibuite, prin pădure, mai pieptiş, mai târâş, ca-n armată. Mai nasol e că nu există nici măcar o urmă, mergem la ghici. Copacii drepţi ca lumânarea formează o pădure întinsă şi întunecoasă. Un adăpost ideal pentru animale sălbatice.

Şi mai nasol e că-n spatele ghici-ului stă o pantă abruptă de toată frumuseţea. Ne cam piere piuitul de tot când trecem de pe un versant pe altul, dăm de o vale urâtă care trebuie cumva traversată și în loc să coborâm trebuie să urcăm. Începe partea cea mai sălbatică a munţilor Ţarcu şi oricât am încerca să descriem în cuvinte momentele petrecute până jos, este incomparabil cu senzația trăită chiar acolo.

... şi uite-aşa ne vom distra în următoarele două ore, atât ne-a luat pentru cei 5 km până jos, primii 3 km fiind cei mai grei..

Părăsim  coama muntelui cu o înălțime de 1436 metri și reuşim să coborâm într-o văgăună printre fel şi fel de plante, smocuri de iarbă, frunzăriş şi uscături care-ţi fac piciorul să joace bezmetic în toate direcţiile.

Cu greu ţinem direcţia matematic, mergem la aderenţă şi la ruperea bocancilor şi-ntr-un final ajungem cu bine în liniştea pădurilor într-o vale. Este pentru mulți o aventură, iar pentru majoritatea un loc al explorărilor și al surprizelor. O coborîre grea, cel puţin pentru mine. Ce aş vrea eu să mai am 22 de ani! Stai şi te întrebi: când au trecut frate anii ăştia?

Avansăm deja mult mai bine. Oprim din loc în loc, privim în urma noastră şi coborâm la firul pârâului Malingi.

Am nimerit exact la un drum de exploatare pe care se coboară lemnul

Pârâul Malingi. Citeam prin ziarele Caraşului despre un masacru în Munţii Ţarcu, la Bucova în pădurile seculare, şi se pare că acest lucru se confirmă.

Străbatem o porţiune devastată de utilaje forestiere prin pârâu și...

Ajungem la un drum mai bun.

Ajungem într-un final şi în valea Bistra, unde toată lumea pare să fie mai veselă.

O pădure seculară deja căsăpită şi desfigurată de tăierile masive și ilegale de lemn.

Găsim mănăstirea sfântul Dionisie Exigul, cu un aspect plăcut ochiului, amplasată pe valea Bistra la aproximativ 7 km de Bucova.

Aici ne refacem rezerva de apă

Ceva mai energici, ne-ntoarcem către Bucova. Lăsăm pe stânga mănăstirea şi clădirile anexe şi întindem pasul să-i ajungem pe colegii din Hunedoara care deja au prins distanță neştiind probabil că ne-am oprit să luăm apă.

Întoarcerea prin valea Bistra este un plonjon în normalitate, moment în care avem o revelaţie - pe care-am mai avut de nenumărate ori, dar ne lasă memoria prematur. Anume că nu destinaţia contează, ci drumul. Acestea fiind spuse, am avut bucuria de a ne plimba 7-8 ore prin nişte locuri de vis, ajungem la mașini şi plecăm acasă. Am parcurs ultimii trei kilometrii prin valea Bistra la frontală. Traseul prezentat nu implică nicio dificultate deosebită în timpul verii și vreme bună. Dar pe vreme rea și în condiții de iarnă, UNELE trasee (în special în regiunea alpină) pot deveni periculoase și dificil / imposibil de urmat în siguranță.