Lindenfeld

Pe văile şi culmile munților Nemanu (iarna).

Daca sunteţi părăsiţi de muza ce vă inspiră turele montane, luaţi la picior zona din munţii Nemanu. Am plecat să urc pe drumul amintirilor. Am fost aici pentru prima dată în primăvara anului 2013, într-o zi mohorâtă cu ceață şi bătută de vânturi (aici poze). Încă de atunci ne-am propus să revenim, și am tot revenit, ajungeam a nu știu câta oară aici cu bicicleta, știam deja locurile și mă simțeam complet în largul meu. Astfel, că şi în ziua de sâmbătă, 7 decembrie 2019, vrem din nou să ajungem la satul de munte Lindenfeld, situat în Munții Banatului, mai precis în Munții Semenic, în valea vârfului Cracu Teiului (Lindenkamm), întemeiat de germani, numiți pemi, sosiţi în aceste locuri în același periodă cu cei din Brebu, Gărâna. M-am trezit cu puțin înainte de a se crăpa de ziuă, pe la 6:00, după ce am mai păcălit ceasul cu 10-15 minute de somn, o cafea pe fugă şi gata! Pe la 7 jumate eram deja în maşină spre Caransebeș - Ion, Mely şi cu mine. După ieșirea din ultimul sensul giratoriu de pe centura Caransebeșului, imediat ajungem în Buchin de unde virăm la dreapta pe drumul comunal DC 13. Trecem podeţul aruncat peste râul Timiș şi ajungem în satul Poiana, la o distanţă de 8 km, respectiv 10 km până ajungem la o intersecție unde un indicator arăta stânga spre Lindenfeld 4 km. Aici lăsăm maşina și continuăm pe jos restul traseului, plecând pe drumul forestier din dreapta, şi nu pe cel cu indicator. Accesul e relativ facil în prima parte, dar pe ultima bucată am dat de o pantă serioasă. Încă nu am fost în perioda iernii, așa că abia aștept să găsesc zăpadă! Acum satul e o ruină, părăsit, din loc în loc resturi de ziduri ce formau pe vremuri case. Dacă în celelalte sate populate cu colonişti din fostul imperiu încă mai există viaţă, aici nu mai trăieşte absolut nimeni. Ultimul locuitor neamț, care nu a vrut să-şi părăseasca casa, a murit de vreo 20 de ani într-un accident. De atunci casele sunt folosite de ciobanii din zona care-și pasc oile. Am mai povestit despre Lindenfeld și în altă postare. Vezi povestea ( aici ). 

Din acest loc sunt mai multe posibilităţi de a ajunge spre Lindenfeld. În dreapta drumului, un indicator ne invită spre Lindenfeld. Satele Poiana și Lindenfeld sunt legate de reşedinţa de comună prin drumul comunal DC 13, la o distanţă de 8 km, respectiv 16 km. Este un traseu, pe care îl putem parcurge pe jos sau cu bicicleta, şi în care, de cum intrăm, păşim parcă în altă lume!

Luăm rucsacul şi pornim prin Valea Mare, din dreapta către Groparu Trei Movile. Fiind un drum de pământ și iarbă, asta înseamnă și că e total lipsit de trafic. Accesul e posibil pe această bucată sau pe ori care din drumuri, doar cu o maşină de teren. O mașină obişnuită cred că ar avea o misiune imposibilă 

Se taie şi aici pădurea, dar îtr-o măsură mai mică!!! Am găsit copaci tăiaţi la marginea drumului şi camioane ce încărcau lemnul.

Lăsăm în urmă locul masacrului şi intrăm tot mai adânc în vale.

Ajungem la un crac, ne abatem la stânga, traversăm un pârâu şi începem a urca abrupt. 

Accesul de la drumul betonat până aici e relativ facil, însă dincolo de pârâu drumul îşi expune impunător urcușul cu mici serpentine

Privire în spate

Odată cu apropierea de Lindenfeld, mai multe ferestre se deschid în vegetaţia uscată. Oprim să admirăm vârfurile.

Când am ajuns în zona poienilor am întâlnit și prima așezare părăsită.

Întîlnim o casă care încă se ține bine.

Locul de pe lângă caşă e răvăși de mistreți, zici că a dat cineva cu plugul.

Pe ultima bucată am dat de o pantă mai serioasă.

Pe măsură ce urcam priveliștea se deschidea în toate părțile. Noi ne cam grăbeam și admiram peisajul mai mult din mers.

Pe aici am urcat.

Pe drumul până aici am întâlnit doar un grup de muncitori ce îcărcau lemnul tăiat de la marginea drumului, dar asta a fost mai jos în vale, în rest pustiu.

Ajunși la strada principală din Lindenfeld, la o altitudine de peste 750 m, încep să se ivească din loc în loc resturi de ziduri ce formau pe vremuri case...Locul este încărcat de istorie. Asta se simte peste tot pe unde păşeşti.

Linişte sinistră, doar vântul vorbeşte! Chiar dacă ne-au lătrat atunci când ne-au șimțit prezența, câinii sunt cuminți, am şi pus mâna pe unii dintre ei. 

Vom face un prim popas pentru a lua masa cu ce a adus fiecare de acasă și ne vom relaxa timp de aproximativ o jumătate de oră.

Aici am decis să facem focul și să frigem ceva la jar. Eu aveam de mâncare ce nu necesita prăjit, dar am ajutat, am strâns lemne de foc.

Pe uliţa principală, printre ruine, se află şi biserica romano-catolică, veche de aproape două secole. 

Când am fost prima dată aici, biserca era într-o stare avansată de degradare. Într-una din ture am găsit și un jurnal la unul din geamuri al celor care trec pe aici. Mi-am aşternut şi eu impresiile pe hârtie însă la ultima vizită ( aici) acel jurnalul nu mai era, dispăruse.

Biserica, cu ușoare urme de renovare, avea o cruce de lemn rezemată pe unul din pereți, un vitraliu, și câteva icoane, însă de data asta nu am mai putut să intru! Avea o uşă nouă de termopan şi era încuiată cu cheia. 

Pe strada principală se mai găsesc vreo 4 case în stare mai bună, unde se mai păstrează resturile unor paturi, mobilier de lemn, teracota, vesela, masa de bucătărie, haine sau covoare.

În curte se află o cruce mare din lemn și urmele unor morminte. Vizavi de biserică sunt zidurile unei construcţii noi, rămase în același stadiu de ani buni. Se pare că cineva a vrut să ridice aici o casă dar s-a răzgândit.

Curtea bisericii

Moșul Jurchescu, unul dintre ciobani care încă mai este aici cu oile, ne povestea cum condiţiile grele şi inexistenţa unui drum asfaltat până aici au fost se pare şi motivele pentru care satul a fost depopulat în cele din urmă. Când ne-a văzut de undeva din capătul celalalt al uliței, a venit la noi însoțit de doi dulăi mai mari și doi mai mici, dar nu a stat prea mult, s-a dus de frica unui lup, că vine la oi.

Stăm în jurul focului pentru a ne încălzi şi cu un pahar de vin.

Am reușit să ne urnim la drum puțin după ora 12. Spre stânga pleacă traseul spre localitatea Gărâna, care se poate străbate în 3 ore şi jumătate, dacă ar fi să ne luăm după indicatorul turistic postat chiar aici. Cunoşteam traseul aşa că în principiu ştiam în ce direcţie să mergem. 

Unele case încearcă să se mai ţină pe picioare, altele au geamurile sparte şi uşile scoase din ţâţâni, însă cele mai multe s-au transformat în ruine, degradând-se după fiecare ciclu al anotimpurilor. Printre zidurile locuinţelor au crescut deja copaci mari şi groşi, semn că au fost părăsite cu multă vreme în urmă. 

Unele încă mai păstrează urme din coloritul alb al faţadelor iar altele nu mai au nici măcar acoperiş din ele rămânâd doar zidurile.

Originea satelor de nemți (numiți pemi) se pierde în istorie.

Din acest punct drumul începe să urce.

Din nou la drum

Indicatorul spre Gărâna marcat cu bandă roşie.

Aici se pare că se termina localitatea. Dincolo de ultimele ziduri părăginite se întinde un teren împrejmuit. Probabil un țarc folosit de ciobani.

Urcăm drumul din ce în ce mai abrupt.

Vremea era superbă şi peisajul de vis.

Admiram totul  într-o liniște deplină. Ce frumos!

Luând serios în înâlţime, la ieşirea din pădure vedere panoramica asupra munţilor Ţarcu şi Muntele Mic! În partea lor superioară erau acoperiţi cu zăpadă.

Urme de om nu sunt. Se văd însă urme de anvelope, dar sunt mai vechi. 

Zăpada este aici omniprezentă și este împânzită de urmele animalelor sălbatice.

După încă un efort susţinut iată-ne pe vf. Nemanu Mare

O stână părăsită.

Perioada în care am venit e bine aleasă pentru că turmele mari cu mai mulţi câini nu mai sunt în partea de sus a munţilor Nemanu.

În lipsa unei biciclete e mai greu de parcus un asemenea traseu dinspre Lindenfeld înspre Nemanu mare, Nemanu Mic şi Poiana. E prima dată când luăm la picior acest traseu. Cu bicicleta însă lucrurile devin mai simple.

Drumul e perfect pentru bicicletă şerpuind prin pădure.

Norii negri amenințători ne asteaptă, măcar să ajungem jos să avem unde să ne adăpostim.

Pe drum s-a mai discutat și posibilități de-a continua călătoria pe un alt drum decât cel planificat.

O serie de poteci difuze ne călăuzesc paşii până începem o coborâre susţinută. În cele din urmă am trecut și de Nemanu Mic, și am intuit rapid traseul care ne duce mai repede în vale (sub Lindenfeld). Ne abatem la stânga deși mai puteam continua pe culme până pe vf. Dealul Certej.

Numai bine o ploaie măruntă și sâcâitoare ne trântește moralul la pământ dar continuăm! Grăbim ritmul, mai încetinim, bucurându-ne de mirosul pădurii.

 Eu sunt intrusul aici. 

Într-o altă tură am urcat prin acest loc ( detalii aici )  

Mai departe urmează în jos, o coborâre mai tehnică prin pădurea de pini pe o ravenă acoperită cu frunze.

Într-un târziu am am ajuns la drumul din vale înainte de lăsarea întunericului. Coborârea a fost rapidă și relativ tehnică, ținându-te permanent în priză. 

Urme proaspete lăsate de roţile camioanelor în care ne afundăm bocancii. 

Până la mşină trebuia să întindem pasul pentru că mai avem 7 km.

A continuat să plouă, vremea rea se pare că ne va însoți tot drumul până la mașină. 

După un drum lung luuung ajungem la timp. Eram puțin obosiți dar bucuroși că am gestionat bine timpul ajungând la mașină înainte de a se întuneca.

Vai!!! Cât am pătimit, ce lung mi s-a părut traseul…..lung lung dar frumos, frumos cu tot ce trebuie. Era 5 jumate când am ajuns la mașini, unde eforturile noastre au fost răsplătite cu, evident, câteva ”guri” strașnice de bere, rămasă/uitată de mely la maşină. Un traseu solicitant, urcare la dus, coborare la întors. Se merge pe drum forestier cam 6 km - obiective turistice, satul Lindenfeld. Se mai urcă cam 5 km prin pădure de pin și foioase, până pe Nemanu Mare - traseu de unde avem vedere panoramică asupra munților Țarcu și Muntele Mic. Vremea a avut grijă să încurajeze toată bucuria asta, căci s-a menținut absolut spectaculoasă pe aproape toată durata, exceptând finalul. Drumeţia a totalizat 23 de kilometri şi peste 845 de metri diferenţă de nivel. Dacă ajungi pe aici, îti recomandăm să ai la tine apă pentru o bună hidratare pe parcursul traseului și mâncare (gustare, sandwich, fructe) deoarece pe traseu nu se poate cumpăra. De recomandat este să se viziteze într-o zi cu soare şi cu multă răbdare. Îţi trebuie puţină condiţie fizică deoarece se urcă şi se coboară destul de mult. Dar se merită.