Suntem un grup de prieteni uniți de o pasiune comună. Descrierea ce urmează face remarcată o tură plăcută prin locuri și zone minunate, cu oameni faini și hotărâți, locuri în care mineritul a fost o oportunitate. Tura am mai făcut-o în 2015 și este potrivită pentru mtb (aici). Îmi amintesc cu drag cum în 2013 am debutat în forță pe primul traseu din această zonă a munților Dognecei iar bucuria a fost peste așteptări (aici poze). Așadar, pentru cei care nu sunt la curent, acești munți oferă o mică rețea de trasee ce poate fi accesată rapid și unde poți învăța destule. Vreme de șase ani revenim de fiecare dată cu același spirit ca în 2013 pentru a pedala pe trasee de vis cu peisaje surprinzătoare și nu în ultimul rând, pentru a pleca cu mai multă experiență de aici. Toate aceste întâmplări ne-au dat un puternic imbold și oportunități noi de distracție. Oricum ai privi, aici este vorba doar despre distracție pură și voie bună! Fiecare moment petrecut pe cărări a fost un dar primit nu numai de la locul fascinant, ci și multe bucurii cu oamenii din jurul nostru, iubitori de natură. În weekend-uri, acțiunea se desfășoară în general pe parcursul a unei singure zi, de sâmbătă. Ne trezim și în această dimineață de sâmbătă cu ziua-n cap, dedicând-o acestor locuri în care am mai fost. Și-am plecat! Călătorim cu trenul din gara Timișoara Nord până la Bocșa!! Ei bine, vă prezentăm un drum foarte fain pe care sunt convins că mulți l-ați străbătut deja și îi știți frumusețea.
Ziua de azi... cam asa a fost: caldura, peisaje minunate, aer curat, zâmbete multe, oameni faini... data viitoare sunt sigur că o să fie și mai fain...😍
Ne place să pedalăm nu doar printre filele de amintiri, anul acesta planul a fost să parcurgem împreună următorul traseu și să experimentăm toate aceste locuri:
Plecăm din Bocșa Română pe strada Sadovei trecând pe lăngă Transavia, ferma 18. Drumul începe cu o urcare foarte frumoasă prin pădure pe un drum forestier apoi ieșim în Drumul Județean ce duce la Ocna de Fier, localitate cu tradiție în minerit.
Gropile pe drumul asfaltat odinioară devin și ele tot mai adânci și mai dese față de cum le-am lăsat ultima oară. Faci slalom degeaba, n-ai cum să le ocolești tot timpul, iar dacă ești pe coborâre nici atât.
Ora 10.30 am ajuns la primul punct de hidratare, Ocna de fier. Aici ne oprim să luăm apă
Zonele miniere din țara noastră ascund minunății naturale, iar mineritul este o tradiție a oamenilor muntelui care intră încet, dar sigur în istorie. Trecem pe lângă casa-muzeu a domnului Constantin Gruescu (Muzeul de Mineralogie Estetică a Fierului, Ocna de Fier, str. Vale, nr. 113) însă de data asta nu mai oprim.
Oprim și în centru la intersecția a mai mute drumuri, dar nu mergem spre valea pârâului Dănilă, unde se află și micul lac pe acest pârâu.
De la intersecție pornim prin stânga pe asfalt în urcare către Dognecea.
Moment de respiro si de hidratare.
Soarele scaldă în lumină crestele dealurilor din jur.
De la Ocna de Fier, spre Dognecea. Urcare... Pe scurt, traseul este excelent și foarte liniștit din punct de vedere al traficului motorizat.
După circa o oră și mai bine în care se includ și pauze, ajungem la intersecția Crucea Fierului. De aici părăsim drumul principal prin dreapta și urmează o parte frumoasă prin padure spre cariera de piatră.
Pornim în urcare către coama munților Dognecei. Întrucât suntem pe forestier, este evident că bicicleta recomandată pentru acest traseu este fie clasicul mtb, fie bicicleta de trekking.
După alte 15 minute suntem sus la cariera de piatră și de aici urmăm cumpăna apelor în ideea că în partea stângăm avem valea Dognecei iar în dreapta câmpiile de vest și cumva satul Doclin, dinspre care am avut o urcare în urmă cu un an ( aici).
Întotdeauna iubim întâlnirile noastre scurte cu aceste creaturi frumoase, chiar dacă unul ne lătra mereu.
Piatră Concasată.
Suntem sus pe coamă și dăm pedale. Drumul este fain, slab circulat. Sunt destul de multe locuri de belvedere unde vă puteți opri și admira peisajul dacă se continuă spre Călina, însă noi coborâm înainte ca acest lucru să se întâmple.
Există o coborare către Dognecea pe care nu avem voie să o ratăm. O localitate minieră deosiebit de pitorească care are și 2 lacuri de acumulare.
La un moment dat luăm primul drum care coboară spre stânga ca să coborâm la Dognecea, unul de TAF. Nu există indicator... Iarba crescuse cât casa, destul de greu să crezi că aici era cândva un drum.
De aici traseul continuă în coborâre ușoară, apoi din ce în ce mai accentuat/dificultate crescută.
Se coboară pe un drum invadat de vegetație și lăstăriș.
Vale cât curpinde. O coborare „în cap” cum zicem noi, care ne duce într-o albie de pârâu destul de tehnică dar apoi suntem imediat într-un drum forestier, așa că la vale full speed și în 40 - 45 minute suntem la lacul mic de la Dognecea.
Taie unii pădurea în dușmanie lăsând craterele roților de camioane drept marturia nepăsării.
Munții Dognecei nu impresionează prin altitudine ci prin peisaje verzi, văi adânci, și lacuri de acumulare.
Lacul Mic de la Dognecea.
Lacul e destul de poluat din ce vedem dar...
Mici semne că reapar nuferii la Lacul Mic
Lacul Mic de la Dognecea (numit şi „Lacul cu Nuferi”, amenajat pe Valea Cauna, afluent de stânga al râului Dognecea la ieşirea din localitate).
Lacul Mare de la Dognecea (Valea Dognecea). În plan îndepărtat, Pensiunea Colţ de Rai unde sper că vom face un popas. Astfel ne vom hidrata cu bere, la fel la finișh.
Însetați, căutăm un loc la umbră să bem ceva rece. Voiam să ajungem pe celălalt mal al lacului, însă ca să trecem barajul ni se percepea o taxă de 5 roni. Evident că nimeni nu a vrut să plătească și ne-am întors.
Unicul magazin din apropierea lacului este închis și plecăm traversând satul ce se întinde pe o distanță de 7 km în partea sudică pentru a căuta un birt.
După o pauză mai lungă, revenim la traseu. Întoarcerea e ceea ce ne interesează
Am coborât în Dognecea ca să urcăm din nou. Din sat pornim pe deasupra Lacului Mare. Am început să urcăm serios, se împute treaba...va trebui să punem fibrele mușchilor în acțiune. Smuciri și de încordări disperate care să te țină în șa, că de te-ai oprit e greu să te mai urci la loc și tot ce-ți rămâne de făcut e să împingi…
Pornim în sus, pe drumul ce urcă la cimitir. Urcăm pe lângă bicicletă, distracția transformându-se pentru scurt timp în corvoadă, nefiind atât vorba de capacități fizice cât mai mult de berile băute jos la birt, ieșind rapid prin toți porii. În vârful dealului se găseşte cimitirul, ce drum abrupt au oamenii pe aici si după ce mor.
Urcăm greu dar suntem într-un final sus trecând pe lângă cimitir.
În urcare vom da de drumul de culme pe care am mai fost și în vara anului trecut (aici)
Întoarcerea nu este vorba doar de coborâri, se urcă, se coboară, pe forestier și, de bine de rău, cu ajutorul mușchilor, că tehnica era încă în standby, am izbutit. Ţinem un drum de culme care șerpuiește ca o invitație, şi care ne solicită zdravăn, dar toate aceste lucruri însă fac parte din joc. Odată ieșiți dintr-o pădurice frumusețea locului ni se dezvăluie... ajungem în prima poiană, peisajul e tot mai pitoresc, cu pajiști înflorite 🙂
Din când în când pădurea tăiată ne deschide frumoase peisaje către zona Reșiței. Se întind dealuri și văi verzi cu case răsfirate și păduri.
Străbatem în continuare pădurea și ieșim în cea de-a doua poiană
Poiană
Atenție la copaci tăiați.
Kilometrii s-au scurs tare greu pe porţiunea asta. Se mai urcă puțin și odată ieșiți în ultima poieniță, a treia, se apropie momentul coborârii pe drumul județean 586 🙂
Începe coborârea finală, și odată cu ea, cea mai mare satisfacție de final. Ideea a rămas aceeași, distracție pe niște șerpuieli nu foarte dificile, ideale pentru cei care vor să se dea cu puțin stres și multă voie bună.
Ridicat în pedale şi lăsat cât mai în spate ținând șaua între coapse, ţin bicicleta din frâne, mai ales pe cea de spate… Coboram rapid în valea pârâului Ferendia, pornind către micul lac ( Vârtoape) pe acest pârâu.
Cum am intrat pe firul văii pe care aveam să o ținem până la asfalt, drumul n-a mai variat pe înălțime, iar emoțiile nu s-au terminat. Nici datul la vale ce presupune “simpla” coborâre a unui drum forestier nu este lipsită de provocări, un bun control al bicicletei fiind necesar pentru a ajunge cu zâmbetul pe buze la finiș.
Ultima zonă de coborâre care ne-a scos într-un depozit de lemne. Vom ajunge într-un final iarăși la asfalt, și imediat la Bocșa.
Gata man, s-a terminat! La Bocșa, la pizzeria Arena, vom face un ultim popas de revitalizare complet (înainte de a lua trenul la Timișoara). Acesta va conţine apă, suc, bere, și bineînțeles mult așteptata pizza. De reținut: e cea mai bună pizza.
Munții Dognecei sunt excelenți pentru mtb, în primul rând pentru că sunt la îndemână, aproape de Timisoara. În al 2lea rând pentru că sunt ciclabili, cu drumuri, forestiere și asfaltate, plus poteci, ușor abordabile de aproape oricine. Excursia pornește din Bocșa Română. Aici poți ajunge cu mașina desigur, sau cu trenul. Plecând din Timisoara, conducând relaxat cu 80 la oră constant, faci puțin peste 1 oră, iar cu trenul 1,5 ore. Ce-ar mai fi de povestit rămâne între prieteni desigur 🙂
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.