Dacă te întrebi în continuu “ce ar fi fost dacă?”, e timpul să te opresti. Încearcă să sari peste unele dintre etapele des întâlnite. Ce ar fi fost dacă nu-mi uitam rucsacul în tren, dacă celălat drum era mai bun, dacă îmi luam mai multă apă. Aceste întrebari ni le-am fi putut pune pe tot parcursul acestei zi pentru fiecare dintre deciziile luate. A fost o zi furtunoasă, cu multă agitație, o zi în care astrele nu ni s-au aliniat deloc.
De mai mult timp mă gândeam la o tură în Munţii Dognecei, și uite că ocazia s-a ivit. După multă invârteală şi alte treburi reuşim să ne strângem opt biciclişti în dimineața de 5 mai 2018. Vremea arăta destul de bine chiar dacă exista și probabilitatea unei ploi pe la jumătatea zilei, aşa că pe la șapte dimineaţa ajungem în gara Timişoara Nord șase biciclişti. Stabilim pe unde mergem și iată-ma în personalul de Reșița pornind spre Berzovia (unde ni s-au alăturat alți doi), de unde schimbăm trenul spre Oravița. În jurul orei 9:40 ajungem la Doclin, unde coborâm din tren. După vre-o 5-10 minute de mers pe biciclete ajungem în sat și ne oprim la un magazin sătesc ca să ne aprovizionăm cu apă. Ieșim în sat și apucăm un drumul județean (DJ572) spre Surducul Mare. După ce ajungem pe la jumătatea drumului dintre cele două localități cotim la stânga şi părăsim drumul principal, unde urmează o parte frumoasă prin pădure pe un drum forestier către coama munților Dognecei. După cca 10 minute ajungem la un canton unde facem și un popas. La un moment dat, plecăm și luăm drumul spre stânga ce părea mai circulat și care ne duce într-o albie de pârâu destul de tehnică dar apoi suntem imediat într-un drum forestier. Așa că la deal full speed, o urcare deja clasică pt cei care fac MTB în Banat. După drumul destul de închis ieșim sus și mergem pe coama dealului, un drum foarte bun, modernizat cu doar doi-trei ani în urmă, pe care am mai fost. După o porține de mers, luăm primul drum spre dreapta pentru a coborâ la Dognecea. O localitate minieră deosiebit de frumoasă în care găsim două lacuri de acumulare, unul fiind renumit pentru nuferi, însă de vre-o câțiva ani aceste flori nu mai apar. Începem să coborâm prin pădure, ținând firul unei văioage pe care îl avem în dreapta. Parcursul este deosebit de frumos iar orientarea se face foarte uşor, urmărind gps-ul, deoarece drumul la un moment dat a dispare prin pădure.
Doclin, locul de unde începe frumoasa noastră aventură.
Relieful comunei Doclin nu cuprinde munţi, deşi satul se află la poalele Munţilor Dognecei
Popas la magazinul sătesc.
De aici am pedalat de-a lungul văii Mălana spre părțile păduroase ale munților.
Drumul forestier Mălana
In amonte pe valea pârâului Ciomovăț
Un canton părăsit.
Admirăm cu atenţie toate picturile de pe pereţi.
Dupa 1,5 km de forestier de la canton, pe drumul din stânga (exista unul și drept), am nimerit prin această albie. Aici se începe push bike-ul. Carry bike-ul. Super!!! Am luat-o direct prin apă. Oare ce surprize ne mai rezervă traseul?
Eram deja îngrijorat la modul cel mai serios căci... dacă se continuă mult așa cu Carry bike vom obosi și vom pierde mult timp sau o să pierdem trenul.
În cele din urmă am ieşit din aceea văgăună, am lăsat valea pentru acest urcuș salvator. Imaginea trunchiurilor retezate de drujbe ne mai linișteau în acest moment pentru că, prin munca lor, deschid perspective noi către înălțimi.
După ce panta se mai domolește, și pe măsură ce înaintam am dat din nou de urmele drumului. S-a înfundat desigur rapid, cum defapt ne și imaginam. O potecă de animale a fost salvarea finală, ducându-ne spre un drum foretier.
Urcăm greu dar suntem într-un final sus, apoi coboram rapid în vale mai mult pe jos și ajungem la un drum. Pentru scurt timp ne bucurăm de puțină relaxare.
În continuare parcurgem pădurea spre stânga pe drumul care coboară (nu foarte abrupt) apoi puțin bolovănos, cu scurte opriri de admirat/pozat peisajele.
Urcăm o pantă relativ constantă, gâfâind pe câteva cocoaşe. Acuma realizez că afară e și foarte cald și încep să nu mă simt bine. Am neglijat hidratarea, iar acuma trag ponoasele.
Mai departe singura cale liberă este tot prin albie. Peisajul de aici este superb și mă opresc să îl admir - înaintăm, ba prin apă, ba peste trunchiuri aduse de apă.
După un push bike printr-un pârâu care curgea fix pe drum și care m-a mai răcorit un pic, realizez că este un traseu pe care am mai fost ! Am urcat pe aici în umă cu 3-4 ani
Pe măsură ce înaintam dăm din nou de urmele unui drum. Părăsim valea și începem urcarea către Dealul Văranului chinuind pe abruptul unui drum de exploatare. După o perioadă suntem sus pe coamă, cotim spre dreapta și dăm pedale știind că în dreapta avem valea Dognecei, unde urmează să ajungem. Ajungem la un moment dat la intersecția cu un drum spre dreapta, pe care o să coborâm la Dognecea. Ultima dată când am traversat toată culmea, se lucra la modernizarea drumului, era prin 2014.
Am vrut de mai multe ori să cobor pe aici și iată că acum mi s-a ivit ocazia. Furaţi de frumuseţea peisajelor, am luat-o razna prin pădure, poate și pentru că drumul nostru a dispărut. Am pierdut drumul pe care am pornit undeva la marginea unei poieni. Exploatările forestiere au distrus orice urmă de traseu, iar fără gps nu am fi reusit. Şi cum totul este relativ, inclusiv planificarea mea minuţioasă de a coborâ pe aici, am continuat temător printr-o zona defrișată, plină de resturi rămase, neștiind dacă e bine. Am descins în prima vale care părea să aibă orientarea spre traseul nostru. Mai greu de făcut, deoarece versantul era extrem de abrupt și alunecos, în virtutea covoarelor de lemne uscate, copaci căzuți și frunze, și, evident, apa era din nou pe terminate, ce mai... o adevărată aventură.
Vederea este uluitoare! Cea mai bună vedere vine după cea mai grea ascensiune. Privind până departe, vrăjit de frumusetile Dognecei, începe coborârea de care tocmai am amintit, şi... n-am cum sa nu fac câteva poze.
Bâjbâind împrejur am întrezărit la un moment dat continuarea şi am ieşit chiar într-un loc de unde ne-am putut orienta. La început pe drum forestier dar mai apoi prin pădure push bike. Super! Surprizele continuă.
Suntem undeva între nişte valuri puternic împădurite (ceea ce şi gps-ul ne arăta clar: un punct pâlpâind într-o mare verde) Și după ce trecem de ultima pantă mai abruptă, spre bucuria noastră găsim apă și realimentăm bidoanele. E bună rătăcirea, uneori. Trebuie să cauţi. Iar căutarea îţi aduce multe, nu doar ceea ce te aşteptai să găseşti. Dar cum ziceam nu mă grăbesc niciunde (încă stăm bine cu timpul) așa că ma opresc, las bicicleta jos și iau apă din pâraiele de pe marginea drumului.
De aici încă un pic şi ajungem la un forestier. Si, cum înainte de orice început e bine să faci o pauză, poposim să îmbucăm ceva. Între timp s-a anuntat o pană, iar cei pricepuți au dat o mână de ajutor în remedierea acesteia. În cele din urmă am ieşit din codrul întunecat, iar digestia o facem la vale pe drumul care coboară tot mai placut spre Dognecea.
Am ajuns în foresier. Și-am pedalat de-a lungul văii până în Dognecea, până când o barieră ne-a obligat să ne cocoșăm pe dedesuptul ei.
Dognecea
Și de aici pe un drum care mi-e deja prea bine cunoscut o luăm către Lacul Mare, oprindu-ne la Complexul Colt de Rai. Popasurile noastre la magazinul din sat au devenit o tradiție însă ele nu vor mai fi posibile deoarece propritarul a decedat iar magazinul este inchis definitiv.
Lacul Mare Dognecea
Poposim pentru o binemerită pauza de bere și relaxare pe malul Lacului Mare de la Complexul Colt de Rai.
Admirăm frumoasa priveliște din toate unghiurile posibile
Terasa de pe malul lacului.
Lacul Mare de la Dognecea
Dognecea înconjurată de vegetație
De aici mai avem încă o urcare continuă pe asfalt până la intersecția Crucea Fierului, pentru ca mai apoi să avem parte de o coborâre adevărată tot pe asfalt până după Ocna de Fier, de unde vom continua pe un forestier. Pornim în sus până la intersecția Crucea Fierului, unde am mai fost.
Suntem într-un final la intersecția Crucea Fierului, iar mai departe tinem asfaltul la vale spre Ocna de fier.
Și de aici pedalăm către Bocșa Română
Întoarcerea în Bocsa Romana am făcut-o pe asfalt pentru că doream un scurt popas la Arena, locul unde se mănâncă cea mai bună pizza
Asteptăm pizza
Bon appetit
Daca nu cu cea mai bună pizza, cu siguranță cu cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată. Arena este pizzeria unde vă recomand să vă satisfaceți pofta și foamea dacă ajungeți prin Bocșa Română. La gară ajunşi, ce să zic, fericire maximă! Am încheiat un weekend foarte fain, şi deşi sâmbătă a fost cu peripeţii, nu pot decât să mă bucur că totul s-a terminat cu bine, şi că am avut multe de învăţat din tura asta. Am făcut greşeli pe care nu o să le mai repet, şi trasee pe care sigur mă voi întoarce cândva.
Statistici googăliene:
• Distanţa: 46 km de la Doclin şi înapoi la Bocșa Romană
• Timp: cca 9 ore cu pauzele de tot felul (mai puţin cea de bere și pizza de la final)
• Altitudine minimă: 154 m; altitudine maximă: 602 m urcări cumulate: 1067 m
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.