Pe drumul cu Sălașe

Incursiune în Munții Dognecei 

E atât de august că dau o fugă într-o livadă la marginea unei păduri, la un sălaș, lângă o căpiță de fân.
Mi-am făcut de dimineaţă mai multe planuri, după care le-am abandonat uşor, uşor. Astăzi mi-am propus cumva să surprindem locuri şi lucruri cât mai frumoase din tură, chiar dacă am mai parcurs porțiuni din acest traseu. Încep traseul alături de Cristi de la gara din Reșița, apoi din apropierea Muzeului de locomotive urmăm strada Iosif Velceanu, apoi Mozart. Străbatem acest cartier pe un urcuș, la început din piatră cubică apoi cu macadam iar la capătul lui ajungem la periferia Reșiței. Cotim brusc la stânga, urmând altă stradă de macadam, ce ne scoate la un drum (din beton) care urcă două serpentine pe creştetul înălţimii, după care coboară lin spre sud-vest, până la intersecţia cu drumul judeţean (DJ58), la monumentul, Stema Lupacului. Ultima bucată de drum ne oferă privelişti minunate spre depresiunea reşiţeană.
Pornim mai departe (în aval) pe asfalt spre Lupac (localitate populată de minoritatea Croată de peste 80%), de unde începem traversarea Munților Dognecei până la Vodnic (un sat în comuna Lupac ), apoi pe desupra de Lacul Mare din Dognecea, până la drumul județean DJ586 ce ajunge la Ocna de Fier.
Lupac este un sat frumos de munte unde am mai fost recent ( aici ) cu case îngrijite, totul este verde și cu munții aproape. Voiam şi atunci să facem această traversare, dar am renunţat deoarece aveam de prins un tren şi nu am vrut să risc pierderea lui - am fi fost contra cronometru pentru această aventură. Următorul tren la Timișoara îl aveam doar a doua zi dimineața pe la ora trei. 
Ne oprim la un magazin (cred că este singurul din sat) pe care îl găsim deschis, şi de unde ne cumpărăm una-alta, apoi continuăm doar până la ieșirea din sat. Aici cotim la dreapta iar prin stânga cimitirului, intrăm în pădure și suim versantul abrupt al dealului din față pe, un drum de tractor nu foarte umblat. După un urcuș susținut, de circa 2,5-3 km printre sălașe, livezi și poieni, ajungem pe o curbă de nivel pe sub vârful Cioaca Lupac 530m alt. Spre stânga, se desprinde un alt drum de căruță pe care îl urmăm (din neatenție), coborâm ușor, printr-o livadă, iar după circa 3 km ajungem în Vodnic. Însetați căutăm să bem ceva rece dar unicul magazin din sat era închis. Majoritatea magazinelor de la sate au programul între ora 12 și 17 închis. De la localnici aflu unde locuiește vânzătoarea de la magazin și merg (două case mai jos) pentru a o ruga să ne deschidă. Avem noroc, chiar mă bucur că nu am coborât în zadar cei 3 km pe care va trebui să-i urcăm înapoi push bike. Femeia vine și ne servește apoi închide și pleacă. Cum nu aveam nici un stress, grabă nici atât, îmi trag sufletul în fața unei beri, iar Cristi se luptă cu o cola. Am și mâncat în acest timp, astfel am scăpat de o grijă. Întorsul presupune o nouă urcare, am plecat pe un urcuș pe care am mai fost în martie 2017, atunci a fost un alt traseu. 
Urcăm tot ce am coborât, iar după cca oră (4 km) ajungem la drumul de culme. Aici se despart și traseele. Urcăm în continuare pe el către stânga (din dreapta am fi venit dacă nu coboram la Vodnic), apoi coborâm ușor, apoi urcăm din nou și tot așa până spre stânga se desprinde un alt drum forestier, o coborâre, drumul ducând la Dognecea sau la terasa de pe malul Lacului Mare. Ținem culmea pe deasupra Lacului Mare până la drumul județean (DJ586) care face legătura între Reșița și Ocna de Fier. Este un drum de macadam, dar am observat că se lucrează la modernizarea lui, atât dinspre Reșița cât și pe aici, cine știe poate la următoarea tură îl vom găsi asfaltat. 
După ce trecem prin vreo trei poiene, una mai frumoasa decât cealaltă, ajungem la drumul mai sus amintit, pe care îl urmăm la stânga către Ocna de Fier (în dreapta ajunge la Reșița). 
După circa 800 m, poate nici atât, spre dreapta se desprinde un alt drum din macadam spre lacul Vârtoape pe valea Ferendia, pe care îl urmăm iar după 6,5 km ajungem la drumul județean (DJ586). Continuăm pe asfalt încă 900 m apoi urmăm un drum comunal (DC81), pe malul stâng al pârâului Moravița. După alți doi km ieșim din pădure, dăm în strada Sadovei iar după încă 2 km ajungem în Bocșa. 
Mai facem un ultim popas la Pizzeria Arena, apoi o luăm ușor spre gară pentru a lua trenul către casă (Timișoara)

Peisajul sper să vă atragă măcar puțin din fotografiile modeste de mai jos. Sunt poze de vară, dintr-o zi din toridă, când am plecat în plimbare peste dealuri.

Cu gândul departe... leacuri pentru plictiseală

Mai de ieri mai de departe - urmele calde ale verii în Munții Dognecei.

Călătorim la Reșița. Din când în când, îmi place să mă întorc în acelaşi loc să văd cum mai stau cu amintirile.

Drumul de început "foarte primitor".
Mai pe bicicletă, mai pe lângă. Din Reșita urcăm pe strada Mozart însă nu înainte de a ne face proviziile de apă (dacă nu avem deja la noi). Pe traseu nu sunt izvoare și nici nu găsim apă.

Privire din partea opusă. Când să pornesc camera de filmat: „Insert SD card!”. Bravo, Marcel! Cu o zi înainte am folosit cardul pentru a descărca tot de pe el și-am uitat să îl introduc înapoi în aparat. Caut să privesc partea bună, aveam la noi două telefoane cu super camere foto, așa că nu-i chiar un capăt de țară. De-ar fi fost asta singura greșeală…dar după vreo jumătate de ceas, reușesc să scot cardul din telefon și să îl pun în cameră.

E luna Florii Soarelui, cu mirosul său de vară, de soare și de semințe valoroase.  

La drum.
De aici, însoţim la dreapta drumul betonat ce urcă pe creştetul înălţimii, apoi coboară lin spre sud-vest, până la monumentul Stema Lupacului (intersecţia cu drumul judeţean Reşiţa-Oraviţa).

Orașul Reșita. 
Privelişti uimitoare spre depresiunea reşiţeană (cartierele Lunca Pomostului, Moroasa, Centrul Civic, Valea Domanului, Poiana Golului) cu Dealul Crucii în mijloc, şi spinările rotunjite şi parţial împădurite ale Munceilor Domanului.

Intersecţia cu drumul judeţean Reşiţa-Oraviţa.
Proprietatea privată e sfântă... dar vaca tot pe domeniul public paşte...
De aici, însoţim şoseaua asfaltată drepta spre Lupac. Satele și cătunele pretutindeni răsfirate oferă o vastă rețea de drumuri tocmai perfecte pentru străbătut cu bicicleta iar aici vorbim de mountain bike.

Fructele de păducel - medicamentul nr. 1 în bolile cardiovasculare

Senin de August.
Începem să urcăm ușor pe o poteca ce taie fânețe înalte. La plecarea din Reșița ne-am speriat de ploaie iar acum e ciudat de cald, dar ne bucurăm de umbră.

Urmând o potecă, chiar și una a localnicilor (marcaje eu nu am văzut), vom descoperi adevărata frumusețe a acestor locuri, esența lor. Urcușul nu e atât e greu! Am ajuns la primul sălaș, undeva sus.

Va veni toamna curând şi grăbit, hai - hui o pornesc în lumea asta mare.

Doar liniștea pădurii.

„Casa închisă” 

Ajungem la intersecția cu un drum care vine de jos. Cred că este cel folosit de localnici pentru a urca la sălase deoarece este mai umblat decât cel pe care noi am urcat.

Un gând m-a tot încercat în timp ce priveam.Te îndrăgostești repede de zonele montane rurale de munte, de simplitatea și de eleganța lor, dar și de traiul greu pe care îl inspiră.

Vom avea mereu în stânga și în dreapta poieni, în care găsim și unele sălașe dărăpănate, dar cele mai multe sunt foarte bine întreținute. E suficient să privești un sălaș de vară, ca să înțelegi că aici timpul are altă bătaie, una rară și mută.

Aici sunt locuri anume unde oamenii stau când merg să “facă” fânul (odăi, sălașe) și locuri anume unde e depozitat (fânare, șoproane sau direct claie)

Fânețe și pășuni, dacă nu-i deal, nu e nici vale! În multe locuri iarba înaltă cât spicul de grâu copt, își aplecă pletele în bătaia caldă a vântului uscat de august. Străbat una din zonele cele mai pitorești ale munților Dognecei.

Odaie ţărănească

Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol

Mă strecor în arșița amiezii într-o grădină ațipită, să mușc așa, dintr-un măr dulce, aproape fără sâmburi.

Se simte un disconfort termic accentuat care ne seacă de energie.Traseul e greu, abrupt la început, uneori imposibil de parcurs pe bicicletă. 

Prin iarba deasă sălășuiesc insete diverse, ba și serpi, însă din fericire nu ne-am întâlnit cu vreun sarpe.

Am gustat din struguri dulci și buni, încă nu sunt toți copți.

Fiind vară, principala activitate din această perioadă, este pologul  (fânul … tăierea ierbii de pe câmp, uscarea și aranjarea în clăii de fân

Peisajul cu clăi este omniprezent.

Parcursul este deosebit de frumos mai ales primăvara când o sumedenie de flori apar în pădure,

Pare muncă grea, căpița e mare, dar nu e deloc atât de greu cum pare.

Grajd de animale.

Grajd de animale

Acolo, o căpiță de fân blond și câțiva pomi bătrâni, bătrâni, puși de moșii și strămoșii, mare parte pruni, meri sau gutui care încă mai dau roade. 

Organizarea muncii, gospodăriile tradiționale, arhitectura vernaculară – sunt construite în mare parte în jurul fânului.

Pe câmp miroase amețitor a fân cosit și clădit în căpițe, iar grădinile se lăfăie leneșe în soarele ceva mai blând ca în luna lui cuptor..

Fânețe și pășuni, după cum se poate vedea nu e foarte împădurită zona, există tipuri de pajiști unde se face fânul. Pe aici, de regulă, în alte veri, dealurile erau acoperite de margarete, însă în anul ăsta probabil  am ajuns prea târziu, sezonul margaretelor fiind depășit, de prea marea arșiță de peste vară , florile lor  s-or fi toropit și au lăsat loc altor plante mai rezistente la secetă și căldură, de asta dată tot flori albe într-un strat  des de coada șoricelului.

Parfumul ierbii cosite și liniștea dintre dealurile de munte pline de căpițe le lăsăm în urmă și urmăm cu atenție traseul pentru că există și derivații ale drumului, ce ne conduc în zone în care poate nu ne-am dori să ajungem.  

Am ajuns la un moment dat până sus, oricum nu sunt vârfuri să iți dai seama că ești în vârf

Peisajul de aici este superb și mă opresc să îl admir. Se vedeau frumos toate celelalte vârfuri: Munții Aninei, Dealurile Oraviței, creasta centrală a munților Dognecei, dealurile Reșiței, dar și Munții Semenic.

Portiunea frumoasa scurge repede, părăsim culmea și cotim ușor, spre dreapta, apoi stânga începând să coborâm. Urmărim cu mare atenție drumul de căruță ce coboară prin livezi din ce în ce mai abrupt, ducându-ne la Vodnic. 

De pe culmea dealului, de la înălțime, s-a văzut vara și mai frumos. De o parte sau de alta a traseului de căruță, tufe întregi de muri, dar nu ne-am oprit pentru că boabele erau încă mici și verzi. 

Traversăm printr-o livadă cu pomi bătrâni de cireși și pruni.

Ploile după mult timp de absență cum încă nu s-au arătat, pământul era uscat și crăpat iar drumul era marcat de la urmele tracroarelor și-a căruțelor .

Pe cărare, de o parte și de alta când pruni, când cireși, înalți cât stejarii crescuți în libertate și sălbăticie.

Pentru că iubim natura, ne place sa profităm de orice detaliu.

Ne-am scurs repede la vale cu atât mai mult cu cât drumul prăfuit e pe cele mai multe porțiuni plăcut. 

Bate vântul, frunza pică, e firesc, la o adică, și la fel e de firesc faptul că îmbătrânesc. Dacă nu ai deja un copac preferat înseamnă că n-ai umblat destul.

Satul Vodnic 

E timpul pentru o pauză... c-așe be oamenii buni, într-o sâmbătă pe drum. Mi-am astâmpărat setea, nu cu una, ci cu două beri iar Cristi cu o sticlă de cola.

Terasa magazinului.  
Nefiresc din cale-afară, e că timpul nostru zboară ca o frunză tremurând în al verii vânt.

După ce depășim ultima gospodărie din localitate, urcăm dealul de la Vodnic, un urcuș cu zone mai înclinate, alternând cu porțiuni mai lente. Puțin dezamăgiți pentru ca trebuia să urcăm acolo unde deja eram, sus pe culme.  Așa greu îmi e la un moment dat și tot mai greu încât mă opresc să mă odihnesc. Încep să mă gândesc că oricât de slab merg azi ceva nu e în regulă. Nu merge și cu asta basta...pe urcări, nu mai am randamentul de altă dată, poate este și prea cald, poate și efectele de la ambrozie pe care le simt de vre-o săptămână.

Crucea străjuiește satul Vodnic și abruptul spre vf Cioaca Lupac

După un urcuș susținut, de circa 4 km printre livezi și poieni, ajungem pe culme. Urcarea în sine este frumoasă. Aici se despart traseele - urmează o coborâre către stânga prin pădure, drumul ducând exact la terasa de pe malul Lacului Mare. Realizez că noi am mai fot o dată pe aici în 2015 în tura celor 4 lacuri, atunci am urcat cu multi alții, aici am făcut stânga și am ținut culmea pe care vom merge și acum. Parcursul este deosebit de frumos.

Umbre și soare - să tot ieși din pădurea deasă (străbatem o frumoasă poiană).

Poteca e comodă iar marcaj nu am văzut - orientarea a fost bazată doar pe GPS. 

După o porțiune de pădure, străbatem altă poiană (ultima), foarte aproape de drumul judetean DJ 586

Urmăm drumul din stânga spre lacul Vârtoape, ne dăm la vale pe Valea Ferendia circa 6,5 km

Ajungem în Bocșa și plecăm spre pizzeria Arena, pentru un ultim popas. Cu timpul stăm bine. Ne îmbarcăm apoi în trenul către Timișoara și pornim spre casă unde estimăm că vom ajunge în jurul orei 22.30.

Am rămas pradă gândurilor! 

Niciodată nu mi s-a părut berea mai bună și mai bere ca acum.

Final de tură la Pizzeria Arena.

Nu se putea încheie fără poză (un selfie ) la finalul unei ture "scurte" și plăcute, ca de sâmbătă.

Cu gura plină.
Ca o concluzie finală, nu e nimic spectaculos de zis despre tura asta. Traseul este suprinzător și frumos, prin pădure pe tot traseul. Ne-a plăcut! O sâmbăta petrecută intens în munții Dognecei „pe care aș retrăi-o la nesfârșit” chiar dacă nu depășește altitudinea de 518 m, acest traseu adună în cei 44 de km ai săi, o diferență de nivel de 958 metri înregistrați pe garmin. Mi-a încărcat bateriile această zi făcută pe dealuri, cam cât pentru alte 100.

Ce sâmbătă, ce zi... !

Relive 'Pe drumul cu sălașe'