Asaltul Semenicului

La plimbare pe cele trei pietre ale Semenicului: Nedeia, Gozna și Semenic (august, 2018)

„Am dat o noapte de somn pentru o pizza”

Tura începe din Reșița (mai precis din gară, noi venind de la Timișoara), în dimineața zilei de joi, 9 august 2018, sub deviza: „să vedem Muntele Semenic din toate unghiurile, din toate direcțiile și de la toate înălțimile”. Am căutat până am găsit cel mai lung și sălbatic traseu. Începem ziua cu o bună dispoziție și printr-o înviorare. Evident, înviorarea o facem în trenul matinal de la ora 3:00! Așa încep ziua cei dornici de aventură. Cele mai frumoase experiențe le trăim alături de oamenii la care ținem. Indiferent de traseul pe care decidem să-l parcurgem, distracția și voia bună nu vor lipsi. Am mai avut o aventură asemănătoare și în 2015.  Având în vedere că acum eram doar noi doi în tură, scopul zilei este să urcăm pe Semenic pe la Coșava, să traversăm platoul și să ajungem la un drum forestier care să ne coboare la Casa Baraj-Văliug, iar apoi pe Trans-Semenic înapoi până la Reșița. Zis și făcut. Traversăm Reșița de la nord la sud, puțin înainte de ora 6:00. Am trecut pe la Casa Baraj, apoi am ajuns la Cantonul Bârzăvița, la o intersecție cu un drum forestier. De acolo, când pe bicicletă, când mai mult pe lângă ea, am urcat spre tunelurile de apă de la Coșava, iar apoi pe Semenic. Din forestierul pe care tocmai înaintam, la vreo șapte kilometri de Coșava, observ pe stânga o intrare în pădure. După ce consult GPS-ul, mă încăpățânez să merg pe acolo, sperând să scurtez drumul. Ideea nu a fost deloc rea, dar, după un timp, drumul a dispărut în vegetație. Partea faină a fost că am întâlnit multe izvoare și pârâiașe, completându-mi astfel rezerva de apă care era pe terminate. Mă luptam însă cu o sete permanentă; indiferent cât aș băut și chiar dacă fizic simțeam că nu mai am unde să bag atâtea lichide, simțeam o sete necontenită. Înaintarea a fost mult mai greoaie decât ne-am fi dorit: a fost nevoie să ne facem loc printre praguri nămoloase, traversând pârâiașe și strecurându-ne printre arbuști crescuți ici-colo. În cele din urmă, am revenit la traseu, dar după ce pierdusem deja destul de mult timp. Am lenevit cam mult și... ne-am oprit foarte des să mâncăm delicioasele fructe de pădure de la marginea drumului – mure și zmeură pe care le-am găsit la discreție pe tot parcursul traseului. Aveam senzația că, atât prin pădure, cât și pe drumul forestier, ne urmărește o căprioară. O tot zăream în deplasarea noastră, dar cred că de fiecare dată era alta, cu toate că atât eu, cât și Roxana puteam să jurăm că este aceeași. Am reușit să vedem vreo nouă căprioare și un cerb până în apropiere de Coșava; acolo deja se auzeau drujbele și animalele au dispărut. După câteva momente în care nu eram foarte sigur că suntem unde trebuie, am dat de canalul de apă și de un tunel – cred că era Nera. Mergând pe marginea lui, am zărit și Cantonul Coșava. Canalul merge în continuare în sus, iar noi pe lângă el, în stânga. Pornim să traversăm platoul Semenicului. Vremea este excelentă, soare cu nori, iar vântul ne împinge cu o putere destul de mare de la spate. Așa că mai pedalăm, mai împingem la „bițe”, bem apă și ne uităm la altimetru. În cele din urmă, suntem sus, la 1437 m altitudine, pe vârful Piatra Nedeii. Trecând pe lângă lacul Băile Vulturilor și pe lângă vârful Piatra Goznei (1447 m), finalizăm tura cu o coborâre din dreptul stației de radioreleu și televiziune, pe pârtia Vertical Race – un forestier pe lângă telescaunul vechi, până la Casa Baraj. Din Văliug pornim pe asfalt spre Reșița, un drum parcurs în viteză. Măcar este asfalt bun, fără gropanele obișnuite. Și așa s-a terminat ziua noastră de joi „asaltul Semenicului”. Pentru a retrăi întreaga aventură alături de noi, te invităm să explorezi fotografiile de mai jos și să descoperi micile povești ascunse sub fiecare imagine în parte!

Astăzi ne bucurăm de peisaje năucitoare, păduri ce aduc pe alocuri cu junglele amazoniene și... traversând toate acestea, drumuri și poteci, fac deliciul oricărui ciclist pasionat. Tura de astăzi îmi reaminteste de Asaltul Munților Semenic. O altă aventură frumoasă, tot într-un cadru restrâns, din 8 august 2017.

 Aici este aventura

Iată nevoia unei evadări la miezul nopții din „civilizaţia urbană”, o facem cu Regiotrans (de data asta) spre Reșița, înainte de cântatul cocoșilor. Tura nu a fost deloc ușoară, ținând cont că am pornit (mulți km) pe biciclete din Reșița, după o noapte nedormită.

De dimineaţă urcăm şoseaua care trece prin localitatea Cuptoare, străbatem comuna Văliug şi ne oprim doar la barajul Gozna, la altitudinea de 600 de metri. Răcoarea dimineții ne dădea energie și o senzație plăcută pe cățărare.

În stânga drumului întîlnim o mică turmă de capre. Oprim doar căt să facem o poză, apoi plecăm.

Pe traseu

Izvor cu apă potabilă

Unul din popasurile ce le oferă Văliugul, este și acesta.

Este pentru prima dată când ne oprim aici. Un loc în care ne-am bucurat de liniște în cele câteva minute de popas. 

Roxana se îndulcește, iar eu îmi astâmpăr setea cu o bere rece. Mi-aș fi dorit să fie la sticlă însă nu a avut decât la cutie.

Văliug

Același Văliug văzut de la lacul Gozna

Ne aflăm în locul în care muntele parcă se înalță falnic din adâncurile lacului, situat între dealurile Stupina şi Drăguţa. Suntem la poalele Semenicului, iar astăzi ascultăm chemarea lui de mai mult timp. Așadar, sfidând văpaia lui Cuptor, am pornit spre muntele Semenic, pe un traseu de o singură zi ce pornește de lângă barajul Gozna (în cazul nostru, de la gară), ținând drumul pe valea Bârzavei. apoi spre Coșava și în final pe platoul Semenicului.

Traversăm staţiunea turistică Văliug-Crivaia ce se întinde de-a lungul lacului Gozna şi pe versantul muntelui, la o altitudine de 650 m. “Asfaltul” o ia spre stânga, urcând înca vreo câțiva metri spre un grup de vile “proaspete” însă drumul principal continuă (deocamdată neasfaltat) de-a lungul Bârzavei și traversează Părîul Bolnovăț (sau Gozna, cum apare pe alte hărți).

Era mult prea de dimineață ca să fie deschis la Cioată, iar Roxana nu era încântată să mai facem încă o oprire atat de repede după ce-a din Văliug, așa că ne vedem de drum.

Ținem drumul în amonte, un forestier destul de lejer pe care mergem până la cantonul Bârzăvița.

În dreapta drumului, apa curge zgomotoasă, asa cum stie ea mai bine. Din când în când ne oprim facem câteva poze și pornim mai departe. 

Vila Klaus! O construcţie în stil montan elveţiană (un monument istoric), încărcată de istorie! A fost o clădire de lux, construită prin 1808, în perioada războaielor napoleoniene. Clădirea se află în Munţii Semenic, la distanţa de 35 de kilometri de municipiul Reşiţa, la vreo 4 kilometri de coada Lacului Gozna, pe malul râului Bârzava

Canton silvic Vila Klaus.

Panou informativ cu harta Semenicului. Tot de aici pleacă traseul (marcaj cruce rosie) 4 ore in ascensiune pe stațiunea Semenic.

Vila Klaus

O alta intersecție importantă pe care am urcat acum un an, si am iesit pe centura semenicului.

Laptucul-oii (Telekia speciosa)

Cantonul Bârzăvița (797m alt). Aici întâlnim o altă intersecție importantă

Aici urmează să schimbam direcţia de mers pe drumul din stânga, intenția fiind să ajungem la cantonul Coșava, un drum destul de tehnic, pe care l-am urcat si pe bicicletă și pe lângă. Simțeam o oboseală, nu dormisem deloc și nu voiam ca din vre-o greseală să cad pe drumul cu pietre și bolovani scoși la suprafață de torentele de ploaie, alunecau rotile acolo unde pietrele ude.

Cantonul Comarnic. Este deja după-amiază și soarele ne stoarce de fiecare picătură de apă. În două ore încet-încet sperăm să ajungem la Coșava

O mică abatere de la traseu prin pădure încercând să scurtez, ne-a scos mai jos de acesta și doar am pierdut timp. Ajungem și la un tunel de apă, arunc o privile și continuăm.

Tot suim pe văi, pe una la stânga, pe alta la dreapta, până când ajungem unde nu mai are rost să suim pe bitze; suntem la 900m altitudine, drumul e destul de spălat, destul de abrupt. Ne-am chinuit foarte mult să traversăm acea bucată pe acel drum bolovănos până la Coșava. 

În cele din urmă drumul prezintă urme de civilizație și de utilizare. Nu erau decât urmele lăsate de camioanele ce cărau lemnul tăiat. Se auzeau drujbele și acum puțin mai jos din acest loc, speram să nu ajung până la ei. Se taie de ani buni în acest loc iar pădurea este pe cale de dispariție, e tot mai rară de la tura pe care am avut-o în iunie 2017 prin acest loc. Pe atunci drumul era în stare mai bună. Și acum a fost, dar cu cât ne apropiam mai tare de Coșava cu atât drumul era mai prost. 

Într-un târziu, dupa o coborâre scurtă ajungem la o intersecție. Acum un an am făcut aici la dreapta și am coborât pe valea Coșava, o coborâre pe care deși o mai făcusem în 2013, am savurat-o cu la fel de multă plăcere, cu toate că ne-a prins și  ploaia. Ne-am dus la Borlovenii Vechi și Pătaș.

Așadar pornim pe lângă Cantonul de apa Coșava, facem câteva poze prin zonă și urcăm pe biciclete.

Urcând Semenicul. Canalul de apă în stânga iar noi mergem pe poteca de pe marginea lui.

Cantonul Cosava. În două ore încet-încet sperăm să ajungem pe Semenic.

Am trecut foarte ușor peste această bucată și iată-ne, ajunși într-o poiană (Poiana Begului).  Traversăm prin ogașul cu același nume și continuăm prin pădure pe drum până sus pe platou.

Înaintăm prin platoul vălurit - în plan îndepărtat Vf. Piatra Nedeii (1.437 m)

Vârful Capu Muntelui (1373m)

Platoul e superb iar poteca excelentă. Trecem prin apropierea unei stâne în urcarea noastră spre Vf. Piatra Nedeii. La 2-3 minute după ce zăresc oile, sunt înconjurat și lătrat de 6 dulăi. Mă latră, iar eu strig tare la ei să mergă la oi. Roxana era mult în față, reușind să treacă neobservata. Nu stiu ce s-ar fi întâmplat dacă o vedeau câinii. Eu cum eram mult în spate si nu aveam cum să intervin să o apăr. Data viitoare trebuie să fiu mai prudent atunci când o las să mearga singură în față. Strigătul meu i-a ținut oarecum la distanță pe câini, dar și ciobanul a reușit să ajungă la timp, a venit intr-o fugă, nici nu stiu cum a ajuns atât de repede.

Salvat de câini în cele din urmă de cioban. Schimb cu omul câteva cuvinte - îmi explică ce și cum e treaba cu câinii, și ce ar trebui să fac ca să nu mă atace câinii. Îl ascult atent, il cred pe cuvănt și plec mai departe. Greu de crezut dar o să încerc, însă nu cred că va fi valabil și la alți căini, iar pe Semenic cine știe când voi mai ajunge, nu că nu mi-as dori, dar am ajuns destul de greu și acum: ba nu am avut cu cine, ba condițiile meteo nu erau favorabile și tot așa timpul a trecut până am zis: gata, voi urca Semenicul și singur fie ce-o fi.  

La pas spre Vf. Piatra Nedeii (1.437 m) 
Zărim cerul care nu merge niciodată nicăieri. Norii merg, uneori spre apus și alteori spre răsărit și miazăzi, merg într-o direcție sau alta, sunt mari călători. Ei merg, găsesc noi drumuri, duc cu ei hărți, dar cerul este pur și simplu acolo. El nu are drumuri, nu poate sa mearga nicăieri.

Oare ce-o fi în gândul lor ? 

Ne oprim la Piatra Nedeii să admirăm imensa pădure care încojoară platoul Semenic. În toate direcţiile în care privești, platoul Semenicului este încântător

O traversare pe platoul Semenicului a mai avut loc si în 6 iulie 2013 în cadrul evenimentului Weidental-Eibental MountinBike Experience 2 din 2013  la care am participat (aici povestea)

Se citeste oboseala de pe față după o ascensiune de circa 60 km, și o noapte nedormită.

Pe vârful Piatra Nedeii (1437m)

O privire aruncată în plan îndepărtat zărim construcţiile Staţiunii Semenic şi Vf. Piatra Goznei (1.447 m)

Panou informativ. Vedem traseul “cruce rosie”care defapt coboara în valea Bârzavei  ajungând în apropierea Vilei Klaus .

Ajungem la silueta metalică a unei cruci înalte, locul în care se găseşte Izvorul Vulturilor (numit de credincioşi Scăldătoarea Vulturului), format la obârşia pârâului Băile Mari.

Dăm și de a doua turmă de oi, dar e la distanță mult mai mare. Doi câni dădeau să se apropie. De ăștia scăpăm ușor pentru că au renunțat să mai vină către noi.

Traversăm platoul spre Vârful Piatra Goznei. Cu o altitudine de 1.447 m, este cel mai înalt vârf din Munții Semenic. 

Staţiunea Semenic şi Vf. Piatra Goznei (în stânga), văzut la coborâre de pe Vf. Piatra Nedeia.

Schitul Sfântul Proroc Ilie (Platoul Muntele Semenic)

Diverse construcţii pe Platoul Semenicului, staţia de radioreleu şi televiziune și Vârful Piatra Gozna (1447m). Aici am simțit nevoia să beau ceva rece, fie ea și bere. Din păcate nu am făcut nici un popas, nici la Cabana Andra și nici La Cornel din motive de timp, căutând varianta ce-a mai rapidă să coborâm la Casa Baraj.

Aici a început distracția: Coborâm cu mult entuziasm și intrăm spre plăcerea mea pe pârtia vertical race, un forestier în timpul verii. 

Gânduri peste gânduri!  Gândul că se termină tura, gândul că te desparti de tot ce e frumos, gânduri că... ar trebui să facem altă tură. Doamne ajuta așa să fie! Aruncăm o ultimă privire și pormim la vale. Finalul traseului se desfășoară prin tăietura care a făcut loc liniei de telescaun, și prin stânga și prin dreapta ei.

De pe platou intrăm din nou în pădure, trecem dintr-o parte a drumului în cealaltă un salt spectaculos printre gropi, bolovani și tot felul de alte chestii căzute. Bicicletele noastre nu sunt modelul de sărit peste așa ceva, asta ne încetinește îngrozitor, aveam senzația că nu mai ajungem la telescaunul vechi de la Casa Baraj. Coborâm încet, în cele din urmă drumul prezintă urme de civilizație, se vede umblat chiar dacă este plin de gropi și spălat de ape - ajungem într-un final la pârtia Casa Baraj. 

Poate că ar trebui să venim mai des pe aici, să încercăm și varianta ascendentă. Bicicletele noastre suporta mai bine urcarea decât datul la vale cum e prin acest loc.

Un „hei-rup” neașteptat, dar tare plăcut, cu 118 km parcurși, dintre care 60 km au fost în ascensiune, și o elevație de 2382 m! Până la Reșița am mai avut de parcurs încă 30 km de șosea. Încheiem seara cu o deplasare până la Bocșa, urmând să luăm trenul de acolo spre Timișoara. Aveam o poftă nebună să mâncăm o pizza bună, iar pentru asta trebuia să ajungem la pizzeria Arena – încă 23 km din Reșița pe bicicletă, însă este singurul loc unde chiar merită să mergi. Fiecare poftă are o cauză, iar uneori este atât de puternică încât... dacă nu te grăbești prea tare acasă, nu mai contează că pierzi trenul. Au cea mai bună pizza! Ne facem loc prin Reșița pe Calea Timișoarei, iar apoi ieșim din oraș. Ne echipăm cu lumini și pedalăm speriați și în alertă maximă până la Bocșa (10 km), din cauza vitezei mari cu care se circulă pe acea bucată de drum național (DN58B). Odată intrați în localitate, ne mai relaxăm și pedalăm încă vreo 9 km, traversând Bocșa dintr-o parte în cealaltă, tot la lumina farurilor, chiar dacă ici-colo mai arde câte un bec pe stâlp, luminând slab strada. Ajungem la Pizzeria Arena și ne facem comozi, așezându-ne la o masă în aer liber. Ne relaxăm așteptând comanda, care a sosit neașteptat de repede. De fiecare dată când am avut drum prin zonă, am făcut tot posibilul să mâncăm o pizza la Arena, iar de fiecare dată noi, bicicliștii, am fost serviți și tratați cu respect. Chiar dacă ora 00:30 dimineața ne prinde povestind lângă un pahar de bere și o felie de pizza, oboseala dispare – e o senzație tare plăcută, mai ales când știi cât de grea a fost ziua. După mai bine de trei ore în care ne-am simțit excelent, ne-am adunat forțele, am achitat nota și am pornit încet către gară, în așteptarea trenului. Eram deja prea obosiți ca să ne mai aventurăm pe biciclete până la Timișoara; în plus, aveam deja o noapte nedormită în spate înainte de a începe tura, iar drumul este destul de periculos noaptea din cauză că se circulă cu o viteză mult peste limita legală. Prefer să spun că am încheiat această tură frumos și nu regret nimic, chiar dacă am mai pierdut încă o noapte de somn! Da, uneori și noaptea este lungă, parcă mai lungă decât ziua... „Am dat o noapte de somn pentru o pizza”. Plecăm spre casă cu și mai multe amintiri. Până la următoarea aventură, vă las cu bine. Ce noapte, ce vară...

Ah, și să nu uit... Poliția își face datoria, ca de fiecare dată! În timp ce se deplasau cu mașina prin apropierea gării, polițiștii ne-au zărit și s-au întors din drum ca să ne legitimeze, venind din direcția opusă. Noi stăteam pe o bancă, destul de mascați (nici nu știu cum de ne-au văzut). Fără să se prezinte, au început să ne pună tot felul de întrebări dubioase, atât mie, cât și Roxanei. Nu mi-am permis să le cer să se legitimeze, deoarece nu știam ce intenții au. Nu înțelegeau sub nicio formă ce căutam noi acolo la ora 3:00 dimineața; erau convinși că au dat peste doi infractori care s-au furișat în gara din Bocșa. Poate credeau că suntem hoți de biciclete, chiar nu știu ce era în mintea lor.

La început a coborât doar unul din mașină, apoi încă unul, iar la scurt timp a coborât și al treilea, fixând insistent o lanternă puternică pe mine, până când l-am rugat frumos să o stingă. „Upps, în acest moment m-am gândit că ăștia vor să ne salte”, mi-am zis în gând. După ce le-am explicat calm că venim de pe munte și că pur și simplu așteptăm trenul, au notat totul într-un carnețel, mi-au înapoiat actul de identitate și au plecat. Noi ne-am văzut de așteptarea noastră, iar trenul a sosit în scurt timp.

A fost o zi incredibil de lungă, începută joi la ora 3:00 dimineața și încheiată abia a doua zi, vineri, la ora 7:00 dimineața, când am ajuns înapoi acasă, la Timișoara.