Tura Lacurilor de pe Bicicletă ( Gozna, Trei Ape, Breazova, Secu si Vf. Semenic 1446 m )

Aventură de o zi prin Parcul National Semenic 

O dimineață promițătoare de sâmbătă ne găsea din nou pe drum, gata să punem în mișcare planul unei ture superbe pe două roți. Această zi avea să ne îmbogățească colecția de amintiri din Banatul Montan, fiind unul dintre cele mai faine weekenduri în formulă restrânsă – eu, Cristi, Roxana și Eugen. Ne așteptau laolaltă un număr serios de kilometri, deloc puțini pentru o singură zi. Aventura a venit la pachet și cu un mic sacrificiu: o noapte complet albă, dedicată deplasării la ore extrem de matinale. Totuși, fiecare minut de somn pierdut a meritat din plin. Inițial, acest sfârșit de săptămână trebuia să arate complet altfel, fiind planificat un eveniment de grup mai mare. Acesta s-a anulat, însă vestea nu ne-a descurajat, ci ne-a lăsat calea liberă către un traseu la care visam de mult timp. Singurul impediment în realizarea acest

ei bucle într-o singură zi era legat de transport. Trenul cu care călătoream de obicei ajungea mult prea târziu pentru planurile noastre. Soluția? Ne-am suit bicicletele în trenul de miezul nopții din Timișoara Nord și am coborât în Reșița Nord puțin înainte de ora 6:00, exact când se îngâna ziua cu noaptea. Doar așa ne-am putut asigura că vom începe pedalarea pe răcoarea dimineții. Eugen ne anunțase 

că vine cu mașina și că ar fi trebuit deja să ajungă, așa că l-am așteptat pe peronul gării. A apărut după aproximativ 5 minute, însă a preferat să lase mașina în partea de sud a orașului, direcție spre care am pornit și noi.

Traseul complet care ne aștepta arăta spectaculos: Reșița – Cantonul Bichii – Lacul Gozna – Vf. Semenic (1446 m) – Lacul Trei Ape – Gărâna – Văliug – Lacul Breazova – Lacul Secu – Cantonul Silvașul de Sus – Reșița. Rămâneți aproape, deoarece mai jos am lăsat și o serie de fotografii care surprind peisajele spectaculoase prin care am trecut!

Începutul marii aventuri din 8 august 2015. Linia orizontului ne cheamă, iar potecile neatinse dintre Reșița și Lacul Gozna devin terenul nostru de joacă. Munții Semenic ne primesc cu brațele deschise, soare blând și pante care încep deja să ne testeze rezistența.

Traversăm Reșița de la Nord la Sud, pedalând pe străzile încă adormite ale orașului. Atmosfera industrială, cu clădirile sale masive și coșurile de fum ce se profilează pe fundal, oferă un contrast fascinant cu ceea ce știm că urmează: sălbăticia Parcului Național Semenic. Orașul abia se trezește, iar noi profităm de asfaltul liber și de răcoarea perfectă a dimineții pentru a ajunge în zona sudică, unde ne vom întâlni cu Eugen și vom lăsa mașina. Roțile noastre foșnesc pe asfalt, iar adrenalina începe deja să își facă simțită prezența.

Întâlnirea din sudul orașului s-a lăsat cu zâmbete și o energie excelentă. Îl preluăm și pe Eugen în formație și, în sfârșit, suntem complet în formulă de patru. Plecăm relaxați pe acest drum șerpuit, flancat de o pădure deasă care ne absoarbe treptat în răcoarea ei. Suntem la începutul drumului, oboseala nopții albe a dispărut complet, iar pofta de explorare ne dictează ritmul.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de oraș, atmosfera devine din ce în ce mai plăcută. Aerul curat și răcoarea matinală acționează ca un combustibil perfect pentru noi, dându-ne o energie incredibilă chiar de la primele pante. Această primă cățărare către Cantonul Bichii nu ne sperie; dimpotrivă, ne oferă o senzație grozavă de libertate și ne trezește complet mușchii după noaptea petrecută pe tren.

 Lumina blândă a dimineții ne inundă din lateral, conturând perfect crestele verzi din depărtare. Este genul acela de dimineață în care contează doar momentul prezent, nu viteza de pe ciclocomputer.

Șoseaua continuă să șeruiască în amonte, iar noi ne menținem într-un ritm lejer, bucurându-ne de fiecare metru din drum. Pedalam fără grabă, lăsând peisajul să se dezvăluie treptat în toată splendoarea lui. Din această cauză, kilometrii par să se scurgă destul de încet, însă nimeni nu se plânge.

După o urcare destul de... solicitantă, în care picioarele au început deja să simtă primele pante serioase, muntele ne oferă în sfârșit o mică recompensă: lăsăm gravitația să își facă treaba preț de câteva momente, ne relaxăm umerii și ne bucurăm de vântul răcoros care ne lovește fața. Este pauza perfectă pentru a ne recăpăta suflul înainte ca drumul să înceapă din nou să urce.

Scurtul moment de respiro s-a terminat rapid, iar asfaltul începe din nou să se încline sub roțile noastre. Răcoarea de aici este binevenită, dar efortul începe să se simtă din ce în ce mai serios în picioare.

De aici, lucrurile încep să prindă o altă culoare. Părăsim definitiv confortul asfaltului, cotim la dreapta și ne lansăm pe drumul forestier acoperit de pământ și pietriș. Trecem pe lângă gospodăria Cantonului Bichii, iar imediat și pe lângă o anexă a acestuia. Aventura pe munte abia acum începe cu adevărat!

De aici încolo, pietrele și pământul bătătorit devin noii noștri parteneri de drum, iar aventura off-road își intră pe deplin în drepturi.

Intrarea în pădure a început direct cu un push-bike, din cauza unui urcuș destul de susținut care ne-a obligat să coborâm din șa. Însă greul de abia acum începe. Pe lângă panta abruptă și drumul acoperit de bolovani, simt o durere sâcâitoare la genunchiul drept, iar asta nu o să-mi dea voie să forțez pe parcursul zilei. Trebuie să îmi gestionez foarte bine energia și să strâng din dinți, pentru că drumul până pe Semenic este încă lung, iar abandonul nu este o opțiune.

Continuăm pe la poalele dealului Piatra Albă, unde drumul forestier pare să se mai domolească ca înclinație, dar ne provoacă cu șanțuri de pământ și iarbă crescută pe mijloc. Urmăm cu atenție marcajul bulină albastră pictat din loc în loc pe trunchiurile copacilor. 

Drumul devine mai tehnic, presărat cu piatră, iar umbra deasă a copacilor ne prinde perfect pe urcare. Pedalam în șir indian sub cupola verde, ghidați doar de foșnetul frunzelor și de dorința de a câștiga altitudine spre creastă.

Drumul forestier se transformă rapid într-o succesiune de șanțuri adânci, noroi și bălți mari de apă strânsă în făgașe și ne obligă în cele din urmă să coborâm de pe biciclete. Împingem cu răbdare la deal, căutând cele mai sigure porțiuni de pământ ferm printre capcanele lăsate de utilaje.

Noroiul rămâne în urmă, iar poteca redevine uscată și practicabilă, un motiv perfect pentru a mări ritmul. Eugen forțează puternic pe fiecare urcare, lăsând impresia că pantele muntelui nu au nicio putere asupra lui. Îl vedem foarte rar pe lângă bicicletă. De cele mai multe ori, singurul moment în care se oprește este atunci când se îndură să ne aștepte și pe noi ceilalți, privindu-ne cum recuperăm distanța.

Soarele începe să străpungă printre trunchiurile înalte ale copacilor, iar poteca se transformă într-un calvar de bolovani și pământ instabil. Este o porțiune mult prea tehnică și abruptă pentru a rămâne în șa. Sudoarea începe să îmi curgă pe față, devenind din ce în ce mai vizibilă, iar aerul cald din plămâni nu mai oferă randamentul de la început. Noaptea complet albă și lipsa orelor de somn încep să se resimtă din plin în fiecare mușchi, transformând simpla împingere a bicicletei într-o adevărată probă de voință.

Fără să ne acordăm prea multe pauze, strângem din dinți și avansăm rapid până atingem borna de 960 de metri altitudine. Efortul intens de pe urcare este imediat dat uitării, fiindcă de aici drumul își schimbă radical cursul. Poteca devine lină, bătătorită și ne deschide calea către prima coborâre adevărată a zilei. Ne reașezăm în șa, lăsăm gravitația să lucreze și ne bucurăm de viteza care ne aduce din nou zâmbetul pe buze prin umbra deasă a pădurii.

Drumul devine din ce în ce mai tehnic și mai dificil, punându-ne la încercare toate abilitățile de coborâre. Solul instabil, pietrele ascunse și pantele abrupte transformă fiecare metru într-o provocare unde frânele și tehnica bună sunt absolut esențiale pentru a reuși să rămâi în șa. Deși brațele și picioarele sunt tensionate la maximum, există acea satisfacție unică și acea explozie de fericire care te cuprinde instantaneu în momentul în care ajungi jos în siguranță.

Eugen ne privea relaxat cum ne chinuiam să coborâm panta tehnică. Părea că asistă la un spectacol în timp ce noi ne luptam cu fiecare bolovan și rădăcină. 

După câteva momente de derută, generate de înclinația foarte mare a pantei care ne-a tăiat un pic elanul, ne-am recăpătat rapid echilibrul și concentrarea. Călătoria în șa a fost reluată cu forțe proaspete, iar de aici drumul a decurs fără alte probleme. 

Pe porțiunile tehnice, unde pietrele libere și pantele abrupte ne dădeau tuturor bătăi de cap, Roxana și-a arătat adevărata ambiție. Cu o determinare de fier, nu s-a lăsat deloc ușor bătută de dificultatea traseului. Fie că era vorba de urcări solicitante sau de coborâri pline de bolovani, a rămas concentrată în șa, controlându-și excelent bicicleta și demonstrând că nicio provocare din Semenic nu este de netrecut.

Marcajul bulină albastră ne ghidează pașii printr-o curbă strânsă și tehnică, unde vigilența este maximă. Pe o astfel de coborâre rapidă, presărată cu frunze și pământ înșelător, nu este loc de nicio greșeală. Rămân concentrat, cu privirea înainte și cu degetele lipite de manetele de frână, gata să controlez fiecare mișcare a bicicletei

Pietrele libere de sub roți ne obligă să fim extrem de atenți la fiecare direcție pe care o alegem, dar efortul ne este răsplătit rapid. După câteva minute de pedalat printre crengi și vegetație deasă, copacii încep să se rărească, iar în fața noastră se deschide o poiană superbă, inundată de soare.

Drumul ne scoate treptat spre o frumoasa poiană, întâmpinați de soarele ce se făcea simțit tot mai puternic. Iarba înaltă de pe margini și tufele verzi de ferigă încadrează perfect drumul nostru de pământ.

Trecem pe sub crengile arcuite ale copacilor și ne lăsăm ghidați de poteca de pământ bătătorit, care începe din nou să urce ușor. Cu soarele în spate și peisajul montan ce prinde contur în stânga noastră, continuăm să pedalăm în ritm susținut, bucurându-ne de fiecare metru din acest traseu spectaculos.

Poteca ne deschide calea în Poiana Braian. Locul ne întâmpină cu pajiști largi, un cer senin și o perspectivă superbă asupra culmilor împădurite din jur. Ne regrupăm pe drumul de iarbă bătătorită și înaintăm în șir indian, savurând libertatea spațiului deschis după orele petrecute sub cupola deasă a copacilor.

Coborârea se termină spectaculos cu o traversare directă prin ogașul Crivaia Mică. Apa mică și curată ce ne taie drumul este o oportunitate perfectă pentru a ne răcori cauciucurile și a adăuga un plus de aventură traseului. Trecem rând pe rând prin vadul de piatră, pregătiți deja pentru următoarea provocare pe care muntele ne-o scoate în cale.

După kilometri buni petrecuți prin sălbăticia curată a muntelui, poteca ne scoate treptat într-o zonă mai circulată. Zărim primele mașini parcate la umbra copacilor, semn clar că ne apropiem de o zonă turistică cunoscută a parcului. Schimbăm din nou pământul pe drumul bătătorit și continuăm să înaintăm în grup, bucurându-ne de soarele cald care ne luminează calea spre următoarea oprire.

Ajungem în zona Lacului Văliug, principala atracție turistică de la poalele munților Semenic, situată la o altitudine de 600 de metri. Trecem pe lângă cabane și mașini parcate, simțind cum atmosfera se schimbă complet. Este locul perfect unde să ne tragem puțin sufletul și să ne bucurăm de aerul de stațiune, înainte de a continua traseul nostru spectaculos prin Banatul Montan.

Ne oprim preț de câteva momente în fața Pensiunii Haus Hubertus, locul perfect ales pentru un popas binemeritat. Coborâm din șa, ne tragem sufletul la umbra brazilor mari și profităm de ocazie pentru a ne reîncărca bateriile înainte de a porni din nou la drum.

În aglomerația dimineții, abia am găsit și noi o masă liberă și am ocupat-o imediat, fără să mai stăm pe gânduri. Locul este plin de oameni veniți să se bucure de weekend, așa că ne considerăm norocoși că am prins acest colț de umbră. Ne așezăm, ne destindem mușchii și savurăm momentul de pauză, privind animația din jurul nostru înainte de a comanda ceva rece.

Comanda noastră a fost o omletă, care de fapt s-a dovedit a fi doar câteva ouă amestecate și prăjite rapid cu multă ceapă. Nu a fost deloc pe gustul meu, dar în conceptul celor de la bucătărie, exact așa se definea o omletă autentică de munte. Chiar și așa, mâncarea a mers perfect după efortul depus. Masa a fost practic cinstea lui Eugen, un gest fain pentru care îi mulțumesc și pe această cale.

Acest mic dejun, care nu a fost deloc prevăzut în calculele mele inițiale, ne-a răpit circa 45 de minute din timpul prețios de pedalare. Ne urcăm din nou în șa și părăsim curtea pensiunii cu un singur gând: trebuie să recuperăm cumva întârzierea. Suntem conștienți că pentru a ne încadra în timp va fi nevoie să facem câteva modificări rapide traseului stabilit de acasă.

Spre urmatoarul obiectiv: Vârful Semenic și Lacul Trei Ape

Cu planurile refăcute și mult entuziasm, ne concentrăm toată atenția pe drumul ce ni se așterne în față. Ne strângem rândurile, și pornim cu forțe proaspete spre o nouă etapă a traseului, gata să descoperim ce ne rezervă următoarea parte a acestei zile intense.

Dacă inițial discutam și ne doream să urcăm Semenicul dinspre Bârzava, planurile s-au ciocnit de realitatea ceasului. Popasul prelungit de la Pensiunea „Haus Hubertus” ne-a obligat să regândim totul din mers pentru a nu rămâne blocați pe munte după lăsarea serii. Schimbăm abordarea și atacăm urcarea pe la Pasul Prislop, o variantă mai directă care ne ajută să strângem din dinți, să mărim ritmul și să recuperăm eficient timpul pierdut.

În treacăt fie spus, această variantă de urcare mi se pare de departe cea mai ușoară și mai accesibilă din câte am încercat. Asfaltul neted și panta constantă ne permit să ne găsim un ritm excelent de pedalat, fără capcanele sau bolovanii din pădure. Mergem compact, unii lângă alții, profitând de această bucată mai lejeră pentru a ne aduna forțele înainte ca drumul să devină din nou solicitant.

Atingem Pasul Prislop, un punct cheie al traseului nostru de astăzi. Aici, un indicator ne arată clar că mai avem 8 kilometri de parcurs la dreapta către stațiunea Semenic, urmând drumul județean DJ682. Matematica muntelui ne dă curaj: doar aproximativ 7 kilometri ne mai despart în acest moment de marele nostru obiectiv, Vârful Semenic, așa că strângem rândurile și continuăm pedalarea cu determinare.

Asfaltul neted dispare rapid, iar drumul se transformă într-o urcare lungă, pavată complet cu piatră cubică. Fiecare metru ne scutură bine bicicletele și ne testează rezistența brațelor, însă ritmul grupului rămâne neschimbat. 

Înaintăm în șir indian printre brazii înalți, lăsând zgomotul roților să spargă liniștea adâncă a pădurii pe măsură ce câștigăm altitudine.

Ajungem într-o curbă strânsă unde pădurea deasă se retrage brusc, iar în fața noastră ni se deschide o priveliște frumoasă spre masivul Semenic. La orizont se profilează clar Vârful Piatra Goznei (1.447 m), destinația noastră de referință. Zidul de vegetație lasă locul spațiului deschis, oferindu-ne un moment perfect de admirație din mers și confirmarea vizuală că suntem tot mai aproape de înălțimile crestei.

Aruncăm o privire lungă către vale, chiar de la obârșia pârâului Gozna. Dintr-o zonă complet defrișată de pe marginea șoselei ce urcă din Pasul Prislop spre Stațiunea Semenic, peisajul ne taie răsuflarea: jos, în depărtare, se zărește sclipind oglinda curată a Lacului Gozna, străjuită maiestuos de Culmea Certej. Este un moment excelent de regrupare, în care muntele ne arată, de la înălțime, cât de mult am reușit deja să urcăm.

Roxana și Cristi își găsesc cadența perfectă și înaintează umăr la umăr pe panta șoselei. Cu privirea ațintită spre creastă și releul ce se profilează în depărtare, cei doi țin ritmul constant, fără să se mai oprească deloc pentru pauze. Reușesc să ignore oboseala acumulată și urcă constant, lăsând kilometru după kilometru în urmă pe această ultimă bucată deschisă spre stațiune.

Șoseaua se arcuiește într-o curbă largă, deschisă, mărginită de liziera deasă a pădurii de fagi. Roxana și cu mine continuăm să rulăm grupat, păstrând o distanță minimă între roți și negociind eficient panta constantă. 

Soarele amiezii luminează platoul ce începe să se ghicească dincolo de viraj, oferindu-ne un ultim impuls de energie înainte de a intra în zona stațiunii.

Drumul se deschide larg și ne scoate în sfârșit la marginea stațiunii Semenic, lăsând pădurea compactă în partea stângă. Trecem pe lângă o clădire veche, părăsită de pe marginea șoselei, unde asfaltul îngust rulează paralel cu o porțiune de piatră cubică. Panta începe să se domolească, iar cerul liber ne dă de înțeles că am lăsat în urmă cea mai grea parte a urcușului și suntem foarte aproape de platou.

Despre munții Semenic se spune, pe bună dreptate, că sunt perla Banatului. Deși mulți ar tinde să creadă contrariul, cel mai înalt punct de aici nu este Vârful Semenic (1446 m), ci Vârful Piatra Goznei (1447 m), care îl depășește cu exact un metru pe vecinul său din est. Tot din acest masiv își trag seva cele mai importante râuri ale Banatului – Nera, Timiș și Bârzava – generând o salbă spectaculoasă de lacuri. Numai pe cursul Bârzavei s-au format trei acumulări superbe: Gozna, Breazova și Secu, adică exact bijuteriile albastre pe care le vizităm și noi în circuitul de astăzi.

În toate direcțiile, platoul Semenicului este de-a dreptul încântător, oferindu-ne o panoramă completă asupra crestelor domoale. Privind în plan îndepărtat, reușim să zărim stațiunea Semenic și Vârful Piatra Goznei (1.447 m), care se profilează clar sub cerul deschis, lăsând să se vadă releele din vârf. Deși peisajul te îndeamnă la explorare, am decis să nu mergem într-acolo pentru a nu irosi timp prețios, mulțumindu-ne cu această priveliște superbă de pe Vârful Piatra Semenicului înainte de a ne continua drumul.

Uneori am mai și împins bicicleta acolo unde simțeam că merge mai greu din cauza ierbii moi, chiar dacă, teoretic, se putea merge pe ea. În ciuda platoului deschis care te îndeamnă la viteză, am preferat să îmi dozez cu atenție energia pentru restul zilei. Sălbaticul munte Semenic ne învăluie cu frumusețea lui, dar calculele sunt stricte: mai avem mult de parcurs și încă nu am ajuns nici la jumătatea traseului propus.

Atingem în sfârșit Vârful Piatra Semenicului (1.446 m), un loc spectaculos marcat de stânci mari care par dăltuite de vânt. Aici nu suntem singuri; găsim și un grup de motocicliști veniți pe enduro să cucerească creasta. Ne oprim preț de câteva clipe lângă ei pentru a ne trage sufletul în cel mai înalt punct al platoului.

 Trecem pe biciclete chiar prin această poartă naturală de stânci cenușii, lăsând în urmă grupul de motocicliști care își pregătesc plecarea. Cerul larg și pajiștea alpină încadrează perfect acest moment, marcând finalul marii noastre urcări din prima parte a zilei.

Roxana își găsește un loc pe stâncile mari din vârf, privind cum pădurile nesfârșite ale Banatului Montan se aștern ca un covor verde și uriaș chiar sub picioarele Semenicului. Este acea răsplată vizuală unică pentru care merită din plin fiecare noapte albă și fiecare pedală grea pe urcare.

Ne adunăm cu toții lângă stâncile mari de pe vârf pentru o fotografie de grup ce va rămâne cu siguranță o amintire de preț din această tură. Cu bicicletele și cu privirile pierdute peste zările deschise, savurăm împreună victoria cuceririi platoului. 

Cristi și Roxana se urcă pe una dintre cele mai înalte stânci ale platoului pentru o fotografie de colecție, chiar pe acoperișul Semenicului. Este momentul lor de bucurie de la înălțime, încadrat perfect de peisajul sălbatic și spectaculos al Banatului Montan.

Atmosfera este plină de energie bună, bicicletele se odihnesc pentru câteva clipe pe iarbă, iar în plan îndepărtat motocicliștii își văd și ei de drum. Ne strângem echipamentul și ne pregătim să lăsăm în urmă creasta pentru a începe coborârea.

Lăsăm în urmă platoul alpin bătut de vânt și intrăm pe poteca îngustă și pietroasă care ne va purta spre următoarea destinație a acestei lungi zile. Privind înapoi, crestele înalte încep deja să se micșoreze la orizont.

Pe măsură ce pierdem altitudine, relieful se schimbă. Intrăm într-un ritm alert, croindu-ne drum printre firele lungi de iarbă uscată și tufele bogate de afine ce mărginesc poteca. 

Ne bucurăm de o coborâre fantastică, înaintând în șir indian pe poteca clară de pământ, sub lumina caldă a după-amiezii. În fața noastră, linia copacilor se apropie rapid; urmează să intrăm în răcoarea pădurii, lăsând definitiv în urmă pajiștea alpină aurită de soare.

Doar ce am plecat de pe vârf și, când ne așteptam mai puțin, cu cine credeți că ne întâlnim pe potecă...? Dorin, Valentina și Walter! Lumea iubitorilor de munte este mică, iar prietenii noștri participau la o altă tură în masiv. I-am găsit strânși pe marginea drumului, unde s-au oprit preț de câteva momente să caute merișori proaspeți prin iarbă.

Nu puteam pleca mai departe fără să imortalizăm această întâlnire total neșteptată în mijlocul platoului. Chiar dacă traseele noastre erau diferite în acea zi, bucuria de a împărtăși aceeași pasiune pentru munte ne-a adus împreună, oferindu-ne tuturor o amintire excelentă de pe creasta Semenicului.

În timp ce stăteam de vorbă și povesteam, pe potecă au început să apară și ceilalți membri ai grupului lor: Brigita, Viviana, Emy, Nelu Perescu, dar și alți bicicliști pe care nu îi cunoșteam personal. Întâlnirea cu toată această gașcă veselă a fost o surpriză extrem de plăcută și ne-a umplut de energie. Chiar dacă știam de tura organizată de ei în acea zi, nu ne-ar fi trecut prin gând că ne vom sincroniza atât de bine și că ne vom intersecta drumurile tocmai aici, în inima platoului Semenic.

Lăsăm în urmă soarele de pe platou și plonjăm pe poteca îngustă ce intră direct în desișul întunecat al pădurii. De data aceasta nu mai suntem singuri în formulă restrânsă, ci însoțiți de încă un biciclist pe care l-am întâlnit puțin mai devreme pe creastă. Fiindcă își dorea mult să facă și el această coborâre spectaculoasă spre Lacul Trei Ape, dar nu cunoștea deloc traseul prin pădure, l-am luat cu noi în grup, deschizându-i calea prin tunelul de brazi.

Pădurea de brazi lasă repede loc unei făget deasă, unde poteca devine o linie lungă de pământ ce coboară abrupt printre trunchiurile înalte. Ne strecurăm în viteză în șir indian, atenți la capcanele ascunse sub covorul de frunze uscate. Solul este perfect uscat, iar umbra deasă a pădurii ne oferă acea temperatură ideală pentru a ne bucura la maximum de fiecare viraj pe această coborâre lungă spre lac.

Ritmul alert al coborârii ne este tăiat brusc de o apariție complet neșteptată: un TAF masiv care bloca poteca forestieră. Ne întrebăm mirați ce caută un utilaj forestier prin aceste locuri ascunse. Misterul s-a lămurit repede când câțiva muncitori din zonă ne-au strigat panicați, avertizându-ne să nu cumva să îi tăiem calea sau să intrăm în fața lui, deoarece mastodontul de fier rămăsese complet fără frâne pe panta abruptă.

Lăsăm în urmă utilajul defect și coborâm pe o secțiune tehnică, plină de bolovani mari și pământ instabil. Eugen și cu mine deschidem calea cu multă atenție. Poteca ne scoate în sfârșit într-o intersecție cu un drum forestier mult mai lat și mai deschis, unde putem lăsa din nou frânele mai libere.

Odată ieșiți pe drumul principal, ne regrupăm în formație completă și lăsăm bicicletele să prindă viteză pe pământul bătătorit, bucurându-se că a scăpat de capcanele ascunse din desiș. 

Drumul forestier se lărgește și devine tot mai spectaculos pe măsură ce pierdem altitudine. Roxana deschide calea cu energie, urmat îndeaproape de Eugen, amândoi menținând un ritm alert și controlat pe porțiunile cu piatră spartă. În dreapta noastră, marginea drumului este mărginită de stânci și pământ dislocat, un semn clar al lucrărilor din zonă, dar atenția noastră rămâne concentrată pe traiectoria perfectă care să ne poarte în siguranță spre destinație.

Coborârea ne scoate într-o zonă mai largă, unde drumul forestier se intersectează cu un șantier sau o tabără temporară de muncitori. Trecem pe lângă câteva barăci din tablă și lemn, improvizate pe marginea drumului, unde reducem viteza și ne regrupăm în acest punct deschis, aruncând o privire rapidă în jur înainte de a ne relua cursul alert spre vale.

Suntem într-o bifurcație unde drumul forestier se desparte în două direcții înșelătoare. Norocul nostru a fost că am mai fost prin aceste locuri și aveam o bănuială că trebuie să cotim la dreapta, altfel ne-am fi tot dus înainte fără să ne dăm seama. Pentru siguranță, mă opresc și verific GPS-ul: intuiția nu ne-a înșelat. Drumul lung care continuă înainte nu ne interesa deloc, deoarece ne-ar fi scos înapoi spre Pasul Prislop, în timp ce destinația noastră clară era Lacul Trei Ape. Fără să mai stăm pe gânduri, cotim la dreapta și continuăm coborârea în viteză.

Odată aleasă calea cea bună, drumul se deschide larg și ne dă mână liberă la viteză. Prindem aripi pe coborâre și rulăm toți cinci în șir indian, lăsând roțile să alunece libere pe pietrișul mărunt. Noul nostru tovarăș de drum ține aproape în pluton, integrat perfect în ritmul nostru. 

De o parte și de alta, pădurea înaltă de fagi se retrage discret, făcând loc soarelui care ne luminează drumul direct spre valea unde ne așteaptă Lacul Trei Ape.

Drumul de pământ șerpuiește leneș pe lângă o gospodărie izolată, cu căpițe de fân proaspăt ridicate și flori galbene de câmp ce mărginesc poteca.

Coborârea ne scoate într-o zonă mai largă, unde drumul forestier se intersectează cu o poiană deschisă. Utilajele care lucrează la reabilitarea drumului din pădure sunt parcate aici într-o liniște deplină ce contrastează puternic cu mărimea lor. Reducem viteza aruncând o privire rapidă spre camioanele masive și excavatorul lăsate la umbră, înainte de a ne relua cursul alert spre vale.

Pot să spun că ne-am dat foarte bine la vale

Odată ieșiți din zona utilajelor, drumul ne permite să prindem o viteză excelentă pe pietrișul compact.   

Înaintarea ne aduce în fața unei noi provocări: drumul principal este tăiat de un vad de apă destul de lat și noroios. Trebuie să ajungem în partea cealaltă, dar cum nu am chef să trec prin apă și să risc o udătură la picioare, prefer să fac un mic ocol până la podețul ce se află puțin mai în față.

Intrăm pe o secțiune extrem de plăcută și umbroasă, unde poteca devine compactă și curată. Roxana și cu mine rulăm în paralel, profitând de lățimea drumului pentru a mai schimba două vorbe din mers, cu ochii atenți la denivelările discrete de pe drum.

Peisajul se schimbă brusc și intersectăm o zonă masivă de lucrări forestiere, unde versantul din dreapta a fost complet decopertat.

Într-un final am ajuns la Lacul Trei Ape, după o frumoasă și intensă coborâre prin desișul muntelui. Deschiderea care ni s-a înfățișat privirii odată ajunși pe coronamentul barajului a fost de-a dreptul spectaculoasă, cu luciul apei întinzându-se leneș în stânga noastră și o pădure deasă de pini în dreapta.

Următorul obiectiv este: Gărâna-Văliug-Lacul Gozna-Lacul Secu-Reșița

Această imagine de copertă surprinde esența libertății pe creastă, însă adevărata aventură continuă dincolo de culmile aurii, unde părăsim pajiștea alpină pentru a intra pe panglica șerpuitoare de asfalt a Transgărunii (sau Transemeneicului). Din acest punct înalt, lăsăm în urmă drumurile de pământ și ne lansăm pe o urcare spectaculoasă, unde curbele strânse și calitatea drumului ne permit să rulăm fluid și fără efort. Asfaltul impecabil ne poartă rapid prin peisajul montan deschis, legând platoul Semenicului de satele idilice de la poale și pregătindu-ne pentru următoarea etapă a traseului spre Gărâna și Văliug.

Odată ieșiți pe Transemeneic, ne-a așteptat o urcare susținută pe asfalt care ne-a pus din nou mușchii la încercare până când am atins Pasul Prislop. 

Pe măsură ce înaintăm, panta devine tot mai abruptă, iar urcarea continuă să ne testeze serios rezistența pe această secțiune de asfalt. Ne grupăm strâns pentru a ne menține ritmul: Roxana deschide calea cu o cadență excelentă, urmată îndeaproape de Cristi, în timp ce eu țin spatele plutonului, concentrat pe fiecare pedală.

Asfaltul se unduiește într-o curbă lungă spre dreapta, iar panta continuă să ne testeze rezistența pe acest ultim sector solicitant. Eugen deschide calea cu un ritm excelent în fața mea, în timp ce eu rulez imediat în spatele lui, urmat îndeaproape de Roxana și Cristi. Toți patru în șir indian spre Pasul Prislop.

Adrenalina coborârii ne face să uităm complet de oboseala acumulată, iar umbra parțială a pădurii din dreapta ne oferă o adiere răcoroasă la fiecare viraj.

Coborârea spre Văliug devine tot mai spectaculoasă pe măsură ce drumul se adâncește sub coroana deasă a pădurii. După ce panta s-a mai domolit și suprafața s-a mai nivelat, am început să coborâm spre Văliug în formație completă, lăsând bicicletele să ruleze fluid pe asfaltul curat.

După ce am lăsat în urmă Pasul Prislop, efortul urcării a devenit istorie și a început mult așteptata coborâre în viteză spre Văliug. 

Umbra densă a brazilor ne învăluie din ambele părți, oferindu-ne o porțiune de răcoare absolut divină după atâta arșiță pe munte.

Drumul se deschide larg în fața noastră, întinzându-se într-o linie dreaptă perfectă care ne invită să prindem și mai multă viteză.

Coborârea rapidă ne scoate treptat din zona sălbatică și începem să zărim primele semne de civilizație pe măsură ce ne apropiem de Văliug.

Intrăm oficial în Văliug, iar drumul ne poartă chiar printre casele cochete așezate de o parte și de alta a șoselei. Ritmul este acum mult mai relaxat, lăsându-ne timp să privim în jur și să ne bucurăm de această trecere lină spre inima satului.

Ajungem într-o intersecție importantă din Văliug, unde un indicator albastru ne arată că mai avem 22 de kilometri până la Reșița. De aici, părăsim Trans-Semenicul și decidem să continuăm pe valea Bârzavei spre lacul Breazova (cel de-al treilea lac) spre Cantonul Groposul, urmând să ajungem până la Lacul Secu (cel de-al patrulea lac), și astfel evitând canicula de pe asfalt. 

Ajungem pe malul Lacului Breazova, o adevărată bijuterie a zonei. Acesta este primul lac de acumulare din sud-estul Europei și din zona Banatului Montan, construit pe Râul Bârzava între anii 1907-1909 cu un dig din piatră cu mortar de ciment, fiind situat la 3 km în aval de localitatea Văliug, la o altitudine de 500 m, având o suprafață de 12 ha. Mirarea ne-a făcut să constatăm că lacul este păzit; nu am văzut până acum paznic și totuși, din spusele lui, lacul era păzit de vreo 8 ani, accesul persoanelor străine fiind interzis pe dig. Ne-am oprit preț de câteva clipe în fața balustradei albastre pentru a admira reflexia perfectă a versanților verzi în oglinda apei liniștite, impresionați de istoria locului și de izolarea lui fascinantă.

Lăsăm în urmă digul păzit al Breazovei și intrăm din plin pe drumul umbros ce șerpuiește de-a lungul văii, înaintând spre Cantonul Groposul. Solul este perfect uscat, iar dârele de lumină care sparg coronamentul copacilor creează un decor montan superb, amintindu-ne cât de inspirată a fost decizia de a părăsi asfaltul încins pentru răcoarea salvatoare a pădurii.

Înaintarea noastră de-a lungul văii ne rezervă o surpriză de o frumusețe sălbatică, chiar pe marginea drumului forestier. Într-o mică poieniță umbrită de la liziera pădurii, doi cai superbi – unul murg, negru ca tăciunele, și celălalt bălan, cu o nuanță deschisă, argintie – stau liniștiți, refugiindu-se din calea căldurii. Încetinim discret ca să nu îi speriem, lăsând roțile să ruleze încet, bucurându-ne în liniște de acest tablou autentic oferit de natura Banatului Montan.

Drumul forestier de pe valea Bârzavei își schimbă caracterul și devine mult mai sălbatic, cu zone pline de bălți mari și noroi adunat pe alocuri. Fiind o perioadă caniculară, nu speram să mai găsim bălți sau noroaială pe această vale dintre Cantonul Groposu și Lacul Secu.

Pe măsură ce înaintăm spre destinație, ochii ne sunt atrași de un indicator galben în formă de săgeată, prins discret de trunchiul unui copac de pe marginea potecii. Acesta ne anunță că suntem foarte aproape de un punct de reper cunoscut din zonă, indicând direcția către Cabana Șeleștiuța, aflată la doar 0,5 kilometri distanță.

Ajungem în sfârșit într-o poiană largă, chiar la podul de la coada lacului Secu, unde ne regrupăm pentru a stabili ultimul asalt al zilei. Pentru a evita monotonia și a închide bucla frumos, vom continua prin dreapta lacului, traversând dealurile pe deasupra. Deja știm cu toții că ne așteaptă o porțiune destul de epuizantă pentru acest final de tură, având în vedere oboseala acumulată, dar peisajele și satisfacția de a trece linia de sosire pe acest traseu spectaculos merită fiecare strop de energie.

Începem urcarea spre dealuri și dăm piept cu câteva porțiuni cu pante destul de năucitoare, care ne storc de ultimele picături de energie. Picioarele ne ard după atâția kilometri acumulați de la primele ore ale dimineții, iar terenul instabil ne obligă să rămânem extrem de concentrați pe biciclete pentru a nu pierde aderența exact când înclinarea devine mai brutală.

După ce am răzbit de pantele acelea năucitoare, drumul forestier începe să se mai domolească ușor, chiar dacă pământul rămâne plin de capcane ascunse.

Ieșim brusc din desișul pădurii și ne trezim pe creasta deschisă a dealurilor, unde realizăm că am luat ceva altitudine în ultimele zeci de minute. Efortul urcării ne este răsplătit instantaneu de panorama spectaculoasă care se deschide în stânga noastră, unde culmile împădurite ale Banatului Montan se succed la nesfârșit sub cerul brăzdat de nori, oferindu-ne un moment perfect de libertate deplină înainte de coborârea finală.

Drumul continuă să șeruiască pe creasta golașă a dealului, punându-ne la încercare ultimele rezerve de ambiție. Avem urcări nu foarte lungi însă multe la număr, iar după o zi de pedalat în care s-a acumulat destulă oboseală, resimțim fiecare urcuș oricât de mic era... ideea e să nu renunți. 

Pantele scurte dar repetate ne obligă să rămânem concentrați și să împingem constant în pedale, ghidați de gândul că fiecare metru câștigat ne aduce mai aproape de finalul acestei zile incredibile.

Atingem în sfârșit creasta plată a dealului, unde drumul de căruță se transformă într-o panglică subțire ce taie marea de iarbă uscată de soare. Inspirația de a finaliza tura prin dreapta lacului a fost nemaipomenită. Peisajele faine și liniștea pădurii ne-au ajutat să trecem mai ușor peste oboseală și imediat ce am ajuns pe culme am fost răsplătiți cu imagini de vis.

Lumina caldă a după-amiezii începe să se împrăștie spectaculos printre nori, creând raze lungi care luminează întreaga culme golașă. Înaintăm în șir indian pe drumul bătătorit de pământ, cu privirea ațintită spre linia orizontului unde dealurile încep în sfârșit să se domolească. Ritmul este acum mult mai așezat, un amestec de liniște profundă și satisfacție pură, în timp ce lăsăm roțile să curgă liber prin iarba înaltă, bucurându-ne de ultimele momente petrecute la înălțime înainte ca traseul să ne poarte definitiv la vale, spre Reșița.

Drumul începe în sfârșit să coboare ușor pe creastă, iar noi ne regrupăm pe cele două urme bătătorite ale potecii. 

Poteca de pământ și iarbă coboară lung pe această creastă spectaculoasă, oferindu-ne un sentiment de libertate deplină. Totul în jur pare desprins dintr-o carte poștală: culmile line se succed în zare sub cerul deschis, iar aerul curat al amiezii ne face să exclamăm doar atât: prea frumos.

Continuăm spre Colonia Bolnovăţ, cocoţată pe curmătura dintre înălţimile Bolnovăţ şi Fântâna Seacă, pe drumul ce leagă Reşiţa de localitatea Târnova. Drumul încă ne încearcă pe această ultimă secțiune de creastă, amintindu-ne că fiecare kilometru din Banatul Montan trebuie câștigat cu răbdare.

Drumul asfaltat se deschide larg și începe să coboare șerpuind pe creastă, oferindu-ne o perspectivă superbă asupra dealurilor din jur.

Am intrat oficial pe DJ582A, drumul de legătură între Reșița și Târnova, unde banda de asfalt se unduiește ușor într-o curbă largă spre dreapta.

Coborârea pe județean devine tot mai spectaculoasă pe măsură ce drumul începe să se unduiască în serpentine largi, deschizându-ne o panoramă superbă spre văile din depărtare. 

Lumina caldă și aurie a după-amiezii se strecoară blând printre crengile copacilor, desenând umbre lungi pe asfaltul care ne poartă în viteză spre vale, într-o coborâre ce pare că șerpuiește la nesfârșit. Trăgând linie, a fost o zi incredibil de frumoasă, dar lungă și extrem de solicitantă din punct de vedere fizic. Hei, dar cine se plânge? Până la urmă, am cucerit un alt vârf legendar și am adăugat o nouă filă memorabilă în palmaresul nostru pe două roți! Am gândit acest circuit de peste 100 kilometri tocmai pentru ca efortul intens și picăturile de sudoare de pe urcări să fie răsplătite din plin de libertatea pură a coborârilor lungi pe șosea. A fost o zi plină, intensă și absolut magică în inima Banatului Montan. Dacă vreți să simțiți o parte din atmosfera și energia pură care ne poartă rapid pe coborârea șerpuită spre vale, vă invit să urmăriți materialul video pe care l-am pregătit cu drag pentru voi.