Și Soarele îmi spune: „Bună dimineața! Astăzi o să fie altfel!”. Și îl cred... Ne aliniem dorințelor și încercăm un experiment. Cum-necum, reușim aproape toți patru să facem acest lucru, ce-i drept, la o oră destul de matinală. Așadar, iată-ne pe 15 august 2015, la Reșița, gata de drum. Din dorința de a parcurge acest traseu, am ales să plecăm în plină noapte din Timișoara, cu un tren care a ajuns la destinație înainte de ora 6:00.
O nouă zi care să reverse peste noi gânduri mai bune. Începem pe răcoare. Planul de atac include Clocotici, Goruia, Ciudanovița, Viaductul Jitin, Gârliște și Carașova. Ne îndreptăm așadar spre Clocotici, dar alegem, desigur, o rută off-road: urcăm peste Dealul Ciorii, iar de acolo urmăm poieni lungi și coborâri rapide peste dealuri golașe, deja încălzite de soare.
Un prim urcuș ceva mai serios ne-a pus picioarele la treabă, dar efortul ne-a fost răsplătit rapid: în doar câteva clipe, eram deja sus, pe creasta Dealului Ciorii.
Vremea dimineții era excelentă deocamdată, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Aerul purta încă acea răcoare blândă care îți dă energie, așa că ne-am lansat cu entuziasm prin poienile largi, începând coborârile rapide peste dealurile golașe, care abia începeau să se încălzească sub primele raze de soare.
Deocamdată suntem pe dealurile din zona Reșiței, suspendați undeva între pământ și cer, profitând din plin de această uriașă și splendidă mare de verdeață care ni se deschide în fața ochilor.
Găsim și un loc perfect de odihnă, unde ne tragem sufletul preț de câteva clipe, lăsându-ne privirile să se piardă peste culmile din jur și savurând din plin liniștea profundă a muntelui.
Drumul ne poartă într-un ritm domol prin peisaje care se schimbă la fiecare pas: traversăm când prin poieni luminate, când prin răcoarea deasă a pădurii, ca mai apoi să străbatem petice cultivate de localnici și mici livezi parfumate, ascunse pe coamele dealurilor.
Înaintăm pe o potecă îngustă de pământ, lăsând în dreapta noastră o mică gospodărie cu o grădină plină de porumb și flori colorate. Roxana și Cristi, copiii mei, pedalează de zor în fața mea, alături de celălalt băiat din grup, deschizând drumul cu energie printre aceste petice de viață rurală.
Trecem apoi pe lângă o căpiță mare de fân învelită în folie neagră, unde un scaun singuratic de lemn pare să aștepte momentele de odihnă ale gospodarilor.
De data aceasta trec eu la conducere și deschid drumul pentru restul grupului. Lăsăm în urmă poteca moale și trecem pe un drum de pământ și pietriș, ceva mai lat, care șerpuiește frumos printre tufele verzi de ferigă și iarba înaltă de pe margine.
Imediat după aceea, drumul începe să coboare destul de accentuat și părăsim creasta deschisă. Intrăm sub umbra răcoroasă a copacilor mari, pe un drum denivelat, plin de pământ uscat și pietre ascunse, unde fiecare coborâre ne cere maximum de atenție și control pe biciclete.
După circa două ore pline de urcușuri și coborâșuri prin pădure, am ajuns brusc într-un punct în care părea că drumul nostru s-a terminat de tot. În fața noastră, lăstărișul des și buruienile înalte acopereau complet poteca, lăsând impresia că pe aici nu mai trecuse picior de om de ani buni.
Blocajul s-a dovedit a fi, de fapt, un mic paradis ascuns: marginile drumului erau pline de tufe încărcate cu mure coapte. Ne-am oprit pe loc și am gustat cu poftă din fructele dulci și aromate, transformând momentul de rătăcire într-o pauză delicioasă, direct din inima naturii.
Cu forțe proaspete după gustarea dulce, am privit înainte spre locul unde drumul se pierdea definitiv. În stânga noastră se ridica ciotul bătrân al unui copac rupt, ca un străjer tăcut al acestei pustietăți, în timp ce în față se întindea doar o mare de iarbă înaltă, uscată și lăstăriș tânăr sub cerul dimineții.
Soarele, ridicat ceva mai sus pe cer, bătea acum din lateral și lumina puternic întreaga poiană, transformând marea de buruieni într-un covor auriu. Chiar în mijlocul acestei pustietăți sălbatice, un trunchi de copac ascuțit se înălța spre cer ca o suliță de lemn, lăsându-ne să ne întrebăm încotro ar trebui să ne croim drum.
Norocul ține cu cei curajoși: după câteva căutări prin iarba înaltă, dăm peste o potecă ascunsă și apucăm pe ea fără să mai stăm pe gânduri, ușurați că am scăpat de hățișuri și că ne putem continua drumul.
Noua rută ne scoate direct într-o livadă de pomi fructiferi, unde avem parte de o potecă de-a dreptul delicioasă. Drumul devine o plăcere și ne poartă lin printre rândurile de pomi, conducându-ne direct până în Clocotici.
Razele calde ale soarelui pătrund printre crengile verzi ale pomilor, luminând ferigile dese de la baza lor. Această livadă ascunsă, învăluită într-o lumină aurie de dimineață, ne oferă nu doar o potecă lină, ci și un peisaj de poveste, care ne face să uităm instantaneu de tot efortul din hățișurile de dinainte.
Bucuria potecii line din livadă a fost scurtă. După mai multe încercări de a găsi drumul bun, ne vedem nevoiți să înfruntăm o coborâre lungă spre Clocotici.
Deși peisajul este frumos, panta devine rapid mult prea tehnică pentru bicicletele noastre. Pe mijlocul drumului se cască un șanț adânc, spălat de șuvoaiele apelor, o adevărată capcană de pământ și piatră prin care încerc din răsputeri să trec fără să mă prăbușesc, luptându-mă cu dezechilibrul la fiecare metru.
La un moment dat, pun picioarele pe pământ și ies învingător din această capcană. Până la urmă, siguranța este pe primul loc, așa că decid să cobor la mână pe porțiunea cea mai rea, chiar dacă intenția mea inițială fusese să parcurg toată coborârea în șa.
Odată trecuți de porțiunea critică, drumul ne scoate într-o vale mult prea frumoasă ca să nu ne oprim o clipă. Peisajul se deschide spectaculos într-o cheie naturală umbroasă, unde un pârâiaș firav își croiește drum printre malurile înalte de pământ și rădăcinile uriașe ale copacilor bătrâni, oferindu-ne un decor sălbatic de o frumusețe rară.
Drumul continuă pe o limbă de pământ și piatră care desparte albia pârâului de versantul abrupt. Cobor extrem de concentrat pe această potecă îngustă și noroioasă, strânsă între stânci și vegetația deasă, căutând cea mai sigură trasă printre denivelările adânci ale terenului.
După atâtea hățișuri și coborâri prin cheile înguste, efortul ne este în sfârșit răsplătit. Copacii încep să se rărească, valea se deschide și, în fața noastră, apar primele case din Clocotici, semnul cel mai clar că am lăsat în urmă sălbăticia dealurilor și am ajuns cu bine la prima destinație a zilei.
Ajungem în sfârșit în Clocotici (Klokotič), un sat pitoresc locuit de o comunitate primitoare de croați.
Chiar la intrarea în sat, ne întâmpină un decor desprins parparcă din poveștile bunicilor: traversăm apa mică a unui pârâu care ne taie calea, trecând roțile direct prin vadul de piatră. Pe malul drept, sub umbra unui nuc bătrân, se zăresc primele gospodării tradiționale, cu căpițe înalte de fân și anexe vechi din lemn, un tablou rural autentic care ne urează bun venit.
Lăsăm pârâul în urmă și ieșim direct pe ulițele principale din Clocotici, unde drumul de pământ bătătorit ne poartă printre case vechi și cochete. Copiii pedalează în fața mea, lăsându-se furați de arhitectura specifică a zonei, cu fațade frumos decorate și acele detalii rustice care dau un farmec aparte fiecărei gospodării croate.
Ieșim la drumul principal din sat, dar înainte de a ne îndrepta spre Goruia, simțim că este momentul perfect pentru o pauză binemeritată. Ne oprim într-un loc liniștit și ne așezăm să luăm micul dejun, savurând mâncarea cu poftă după cele două ore intense de off-road. Cu forțele refăcute și rucsacii rearanjați, pornim din nou la drum, căutând calea care să ne scoată spre următoarea noastră destinație.
Localitatea Clocotici se află la o distanță de circa 15 kilometri de Reșița. Deși pe șosea distanța pare scurtă, traseul nostru off-road, plin de hățișuri, poteci ascunse și coborâri tehnice, a transformat acești kilometri într-o adevărată și memorabilă aventură de câteva ore.
Cu forțele refăcute după micul dejun, pornim din nou la drum. Lăsăm Clocoticiul în urmă și intrăm pe DC 75, pedalând întins pe acest drum comunal către Goruia. Mergem în ritm constant până la prima intersecție, unde urmează să decidem încotro ne vor purta roțile mai departe.
Drumul întins de asfalt ne oferă un moment excelent de respiro, permițându-ne să rulăm mult mai relaxați în timp ce soarele dimineții ne lungește umbrele pe șosea. Roxana deschide calea cu energie în fața noastră, urmată îndeaproape de mine, cu rucsacul verde în spate, în timp ce Cristi rămâne puțin în urmă ca să surprindă acest cadru superb de pe drum, încadrat de livezi de o parte și de alta.
Ajungem rapid la prima intersecție mare cu DJ 581, unde cotim la stânga și continuăm tot pe asfalt. De data aceasta, eu rămân în spate ca să fac fotografia, în timp ce restul grupului se distanțează ușor în fața mea.
Și iată că drumul lin ne scoate exact unde trebuia. Trecem pe lângă indicatorul alb ivit dintre copacii de pe margine și intrăm oficial în Goruia, pregătindu-ne să descoperim ce ne rezervă această nouă localitate de pe traseu.
Ajungem în centrul localității Goruia, o zonă liniștită unde drumul asfaltat face o curbă largă spre stânga. Clădirile vechi, cu arhitectură specifică epocii trecute, încadrează intersecția, iar dincolo de ele încep să se zărească dealurile golașe, arse de soare, care ne dau un indiciu despre relieful ce urmează să ne pună din nou la încercare.
Traversăm centrul localității fără oprire, profitând de elanul pe care ni-l dă șoseaua. Ne rearanjăm în șir indian pe marginea asfaltului, pedalând hotărât spre ieșirea din sat, cu gândul la drumul ce ne va purta către Ciudanovița.
| Lăsăm în urmă Goruia și ne îndreptăm cu pași repezi spre Gârliște, dar nu înainte de a trece prin Ciudanovița – acea zonă minieră încărcată de istorie și mister, unde pe vremuri s-a exploatat uraniu. |
Aruncăm o scurtă privire în spate și surprindem o imagine tare interesantă a contrastelor de pe traseu. Chiar pe marginea asfaltului proaspăt se înalță o clădire modernă din lemn, un punct de Info Turistic ridicat recent
Încetinim doar cât să facem câteva poze la repezeală, apoi părăsim definitiv Goruia. Ne luăm la trântă cu relieful și începem să urcăm pe un drum abrupt de pământ, preț de vreo doi kilometri solicitanți.
Aruncăm o nouă privire în spate și surprindem exact frumusețea sălbatică a acestui defileu. Drumul de pământ, marcat de șleauri adânci, șerpuiește strâns sub o boltă deasă de copaci prin care soarele amiezii își strecoară razele.
Urcușul continuă în plin soare, pe un drum de pământ și piatră care mușcă din dealurile arse de arșița verii. Înaintăm în șir indian, luptându-ne cu panta și cu dogoarea amiezii
Roxana pedalează acum cot la cot cu mine, menținând amândoi un ritm excelent pe această porțiune deschisă, în ciuda căldurii care începe să se simtă tot mai tare.
Sus pe creastă, chiar la baza stâlpului uriaș de înaltă tensiune, ne regrupăm pentru un moment scurt de respiro. Drumul prăfos și plin de pietriș șerpuiește înainte pe coama aridă a dealului, dar noi ne oprim câteva clipe să ne tragem sufletul, să bem o gură de apă .
Drumul pe creastă continuă larg și prăfos, străbătând o mare de iarbă uscată, complet arsă de soarele. De aici, de sus, perspectiva este uriașă, dar privirile noastre sunt ațintite spre capătul crestei, acolo unde drumul pare să dispară brusc în gol, anunțând marea coborâre ce stă să înceapă. puternic al amiezii.
Urcăm greu, dar într-un final suntem sus pe creastă, unde peisajul arid ne rezervă o întâlnire neașteptată. Pe panta acoperită de iarbă uscată dăm peste o turmă de oi și un oier care își paște liniștit animalele sub dogoarea soarelui. Ne oprim să îi cerem ajutorul, iar el ne dă amabil câteva indicații prețioase despre cum să abordăm poteca potrivită pentru a coborî în siguranță spre Ciudanovița.
Ghidați de sfaturile oierului, ne continuăm drumul pe creastă, însă relieful nu ne iartă încă
Privirea ni se mai pierde o dată peste acest platou arid, unde iarba complet uscată și arsă de soare se întinde ca un covor auriu sub cerul amiezii. Departe în zare, de-a lungul acestei linii care taie versantul, culmile muntoase ale Banatului se profilează în nuanțe șterse de albastru.
Menținem înălțimea pe această potecă deschisă, savurând perspectiva uriașă de libertate înainte ca traseul să ne poarte spre umbra deasă a pădurii. Poteca ne poartă lin de-a lungul acestei coame line a dealului, deschizând zări largi spre crestele din depărtare și oferindu-ne un parcurs excelent pe curba de nivel.
O privire aruncată în spate ne arată drumul prăfos pe care abia l-am lăsat în urmă, șerpuind strâns pe lângă versantul uscat. Înaintăm constant de-a lungul acestei curbe de nivel, lăsând peisajul deschis să ni se așeze în memorie înainte ca poteca să schimbe din nou direcția.
Continuăm (sau așa ar trebui), dar ajungem într-un punct în care drumul de pământ se deschide larg și pare să se despartă în mai multe direcții. Ne oprim preț de o clipă direct în mijlocul potecii prăfoase pentru a ne regrupa și a analiza opțiunile care să ne mențină pe traseul cel bun.
Alegem varianta din stânga și continuăm înaintarea de-a lungul curbei de nivel, unde drumul de pământ ne scoate direct în dreptul unei mici troițe sau capele, ridicată chiar pe marginea platoului. Ne oprim pentru un moment în fața acestei construcții simple din lemn și piatră, care veghează de una singură peste imensitatea dealurilor.
Lăsăm capela în urmă și ne continuăm drumul pe această curbă de nivel. De aici, de pe platou, dealurile blânde ale Banatului se succed în valuri leneșe până la linia orizontului, amintindu-ne cât de mici suntem în mijlocul acestei naturi sălbatice, dar și cât de frumoasă este libertatea pe care o descoperim la fiecare pedală.
Lăsăm în urmă înălțimile și intrăm pe o porțiune unde traseul virează lin spre stânga, ocolind o așezare izolată cu acoperișuri de tablă. În fața noastră, relieful își schimbă complet aspectul: zările se adâncesc, iar masivele muntoase din depărtare ne atrag ca un magnet. Ne lăsăm purtați de această pantă ușoară, bucuroși că unghiul se modifică și ne apropie de vegetația bogată din vale.
Trecem chiar prin dreptul acestei gospodării împrejmuite cu un gard simplu din crengi împletite, unde o cultură de legume pare să sfideze arșița. Calea noastră ocolește proprietatea printr-un viraj strâns spre stânga, concentrându-ne pe traseul care ne ghidează mai departe, spre zonele joase ale regiunii.
Odată depășit gardul curții, fâșia bătătorită se lărgește și ne lansează într-o coborâre mai lungă.
Traseul devine brusc într-o uliță aspră, pietruită, pe care roțile noastre încep să danseze agresiv în drum spre Ciudanovița.
Un zdruncinat continuu ne scutură ghidoanele pe măsură ce roțile caută aderență printre bucățile mari și colțuroase de calcar. Zona este de o frumusețe rară, însă locul pare blestemat din cauza bogatului zăcământ de uraniu care a transformat această așezare în adevărata „sperietoare a Banatului”.
Pe măsură ce ne luptăm cu trepidațiile și denivelările solului, în stânga noastră apar primele clădiri vechi, ruinate și părăsite, mărturii tăcute ale unei epoci industriale apuse, complet înghițite de sălbăticia naturii.
Este o senzație stranie de izolare totală, unde singurul zgomot care rupe liniștea adâncă a locului este cel al pietrelor care sar violent de sub pneurile noastre.
Cele două construcții părăsite din stânga, cu acoperișurile din țiglă veche și pereții scorojiți, rămân în urmă ca niște fantome ale trecutului, martore la trecerea noastră rapidă prin acest loc plin de secrete.
Scăpăm scăpăm pentru moment de bolovănișul obositor și intrăm pe un segment mult mai compact, unde pământul bătătorit ne permite să ne recăpătăm echilibrul. Roxana conduce cu multă siguranță pe această secțiune umbrită, abordând ferm trasa pe lângă malul înalt săpat în versantul din stânga noastră.
În scenă își face apariția și Cristi, completând grupul pe această bucată mai lină. El înaintează cu atenție pe fâșia curată, încadrat perfect de peretele de pământ și de șirul de salcâmi subțiri.
Intrăm oficial în zona Ciudanoviței, unde peisajul devine dezolant. Trecem pe lângă o clădire dărăpănată, cu ferestre verzi și tencuiala căzută, ce pare abandonată de zeci de ani în mijlocul hățișurilor.
Ulița se lărgește ușor și ne conduce printre gospodării mărginite de ziduri din piatră brută și porți vechi de fier. Roxana și Cristi pedalează în fața mea spre centrul coloniei, flancați de brazi înalți care filtrează lumina puternică a amiezii.
Ajungem în dreptul primelor clădiri de locuințe, lipite una de alta în stilul tipic de colonie muncitorească. Traversăm un podeț cu balustradă metalică învechită, în timp ce fațadele în nuanțe șterse de roz și galben ne confirmă că am pătruns adânc în inima Ciudanoviței.
Drumul se deschide într-o mică piață improvizată la umbra unor arbori bătrâni. În stânga, câțiva localnici și-au întins mărfurile direct pe jos, oferindu-ne o rară pată de viață cotidiană în acest decor dominat de casele lungi și somnoroase ale coloniei.
Rămânem fără apă, iar un localnic binevoitor observă situația și ne sare imediat în ajutor. Ne îndreptăm spre el pe ulița pietruită, recunoscători pentru acest gest simplu care ne salvează continuarea traseului prin Ciudanovița.
Omul ne poftește în curtea lui printr-o poartă uriașă de lemn, iar Cristi așteaptă în uliță, sprijinit în ghidon. Îmi umplu recipientul, dar un gând stăruitor nu-mi dă pace: oare am procedat bine luând apă din această zonă, unde riscul de contaminare cu uraniu este atât de mare?
Cu toate acestea, nici nu aveam cum să continuăm fără provizii proaspete pe o asemenea arșiță. Pășesc în curtea umbrită de o boltă de viță de vie, unde localnicul se îndreaptă generos spre fântâna din mijloc pentru a ne ajuta, lăsând în urmă grijile legate de radiații în fața nevoii imediate de hidratare.
Îi mulțumim omului așa cum este normal și pornim din nou la drum. Pedalăm pe ulițele din Ciudanovița printre case vechi, unele complet părăsite, lăsând în dreapta un zid lung de piatră brută în timp ce ne îndreptăm spre colonie, acel șir de blocuri ridicat odinioară pentru mineri.
Drumul continuă printr-o curbă largă spre dreapta, trecând pe lângă o altă căsuță bătrânească cu obloane verzi la ferestre și trepte de piatră măcinate de timp. Copiii mențin un avans bun în fața mea, rulând în șir indian spre ieșirea din această zonă de case, pe măsură ce peisajul devine tot mai sălbatic și ne apropie de restul coloniei.
Ciudanovița este așezată într-o vale de o frumusețe rară, de-a lungul râului Jitin, dar localitatea pare lăsată în tăcere să moară, lipsită de orice urmă de activitate. Traversăm un pod de beton flancat de o balustradă metalică ruginie, în timp ce soarele puternic al amiezii ne bate direct în față, luminând versanții stâncoși și împăduriti care strâng drumul.
Valea se îngustează puternic, iar în stânga noastră se ridică un perete abrupt din stâncă golașă, ce pare să vegheze drumul. Roxana și Cristi pedalează umăr la umăr în fața mea, înaintând spre luminișul din zare, unde o altă culme stâncoasă profilează orizontul acestei chei tăcute.
Drumul începe să urce ușor, fiind acoperit pe margini de un covor de frunze uscate desprinse din copacii din jur. Ne regrupăm în formație compactă, pedalând toți unii lângă alții pe mijlocul căii, în timp ce umbrele noastre lungi se întind înainte sub soarele puternic al amiezii.
Întâlnim un izvor amenajat pe marginea drumului, sub icoana unei troițe din cărămidă. Roxana se apleacă direct sub țeava prin care curge firul rece, potolindu-și setea. Nu știm sigur dacă apa este potabilă sau contaminată în aceste locuri din care s-a extras minereu de uraniu, însă noi am băut fără să mai stăm pe gânduri.
Lăsăm izvorul în urmă și ajungem rapid în dreptul unei bifurcații mari, unde drumul se deschide larg sub cerul liber. Venind din stânga, continuăm de-a lungul văii până în colonie. După ce vizităm zona blocurilor de mineri, ne vom întoarce exact în acest punct pentru a urca pe varianta din dreapta, care urcă accentuat spre culme.
Intrăm în vechea zonă minieră unde s-a exploatat uraniul, un loc de unde minereul era încărcat odinioară în vagoane speciale și trimis direct în Rusia. Astăzi, locul se confruntă cu o problemă ecologică gravă: deși minele sunt închise, apele din subteran continuă să spele galeriile părăsite și se varsă libere în râurile din exterior. Înaintăm printre clădirile ruinate și fără acoperiș care mărginesc drumul, observând cum natura încearcă să acopere urmele acestei industrii toxice.
Ajungem în sfârșit în dreptul coloniei de blocuri, și pedalăm în formație completă pe caldarâmul lung dintre blocuri, trecând pe lângă fațadele îngălbenite ale coloniei, dar planul nostru de a găsi Viaductul Jitin se lovește de o barieră neașteptată.
Niciun localnic dintre cei întrebați nu știe să ne îndrume, iar cum noi nu venisem suficient de documentați, decidem să nu mai pierdem timpul căutându-l orbește și facem cale întoarsă spre bifurcație. Ne lăsăm în urmă umbrele alungite pe piatra cubică, lăsând această stradă adormită în spate și concentrându-ne pe drumul de întoarcere spre bifurcația din vale.
Revenim rapid la bifurcație și abordăm urcarea abruptă care ne scoate din vale. Roxana și Cristi pedalează umăr la umăr pe acest făgaș plin de pietre libere, în timp ce panta ne obligă la efort chiar sub peretele stâncos din stânga noastră.
Urcăm și noi, dar nu la fel de hotărâți ca Roxana și Cristi, panta devenind mult prea abruptă. Împingem cu greu bicicletele la mână pe drumul plin de piatră sfărâmată, de-a lungul versantului stâncos care se înalță în stânga noastră.
Pe măsură ce câștigăm înălțime pe drumul spre Gârliște, ne oprim o clipă pentru un ultim rămas-bun de la Ciudanovița. De aici de sus, valea ni se dezvăluie în toată splendoarea ei stranie, cu șirul lung de clădiri și blocuri muncitorești înghesuite între versanții împăduriti, lăsate pradă tăcerii.
Avem un drum de pietriș alb, care continuă să șeruiască de-a lungul coastei stâncoase. Roxana și Cristi au luat deja un avans considerabil în fața noastră, pedalând spre liziera deasă din zare, în timp ce noi ne concentrăm pe urcare, flancați în dreapta de hăul adânc al văii.
După ce panta se mai domolește, urcăm pe biciclete și continuăm înaintarea pe această potecă strânsă între lăstăriș. Roxana, Cristi și celălalt băiat deschid drumul în față în șir indian, rulând pe pământul amestecat cu piatră către Gârliște.
Roxana pedalează cu multă energie pe această linie ce urmează fidel versantul. Ea controlează excelent bicicleta pe pământul bătătorit.
Drumul coboară ușor pe nesimțite, iar Roxana își menține poziția în șa, ghidând bicicleta printre urmele lăsate pe mijloc. În dreapta noastră, spicele înalte de iarbă sălbatică s-au îngălbenit complet și filtrează frumos lumina, formând un ecran deschis spre pădurile ce acoperă restul versanților.
Orizontul se deschide din nou spectaculos pe măsură ce înaintăm pe această curbă lungă de nivel. În fața noastră, dealurile blânde și împădurite se succed în valuri succesive, oferindu-ne o ultimă priveliște aerisită înainte de a schimba direcția spre vale.
Ne apropiem treptat de zona Gârliște iar solul înțesat de bolovăniș mărunt și denivelări ascunse sub pământul sfărâmicios, ne cere din nou atenție sporită
Drumul coboară lin, șerpuind pe lângă malul stâncos și un arbore singuratic cu crengi subțiri, în timp ce în dreapta încep să se zărească, în sfârșit, primele acoperișuri roșiatice din Gârliște.
După circa 1,5 km de urcare și încă 3 km de coborâre, am ajuns în satul Gârliște. În fața noatră, se deschide calea pe ulița pietruită ce ne introduce adânc în această așezare pitorească.
Ajungem în centrul localității, unde ulița principală ne scoate direct în fața bisericii din sat, a cărei turlă albă se înalță zveltă sub cerul senin.
Bătându-mă cu arșița primelor ore de amiază, încerc hidratarea cu bere. Era musai să ne astâmpărăm setea cu câte o bere rece, iar copiii cu câte un suc. Elvis, băiatul care a venit cu noi în această aventură, a insistat să facă cinste. Ne tragem sufletul la umbră, savurând băuturile reci care ne redau instantaneu energia pentru restul drumului.
Ne adăpostim la terasa magazinului mixt din sat, chiar sub privirea impunătoare a bisericii. Roxana își primește sucul, iar eu mă conving din nou că berea este pâinea cicloturismului: ușoară, hidratantă, hrănitoare, ieftină și o găsești absolut peste tot.
Nu ne-am lungit foarte mult cu hidratarea, ne-am băut berea și am traversat satul în amonte pe valea Gârliștei. Eu și Elvis pedalăm umăr la umăr pe asfaltul ce ne poartă lin spre capătul satului, unde culmile împădurite încep să strângă din nou valea.
Continuăm în amonte pe malul pârâului cu același nume până în apropierea Cheilor Gârliștei. Zgomotul satului piere instantaneu, înlocuit de susurul apei și foșnetul frunzelor. Apa limpede curge leneș în stânga noastră, formând un mic prag de piatră prin care șuvoaiele se curg cu un clipocit relaxant.
La vad am traversat râul și am intrat în pădure pe malul drept al Gârliștei. Practic am trecut direct prin apă pentru că am ratat podulețul din sat, dar răcoarea râului ne prinde chiar bine.
Roxana și băieții își trec cu atenție bicicletele peste bolovanii acoperiți de șuvoaie, căutând sprijin stabil la fiecare pas înainte de a pătrunde sub umbra deasă a copacilor.
Poteca de pe malul drept vă afundă rapid într-o pădure deasă de foioase. Sălbăticia locului începe să se simtă tot mai aproape, iar umbra pomilor de pe margine ne oferă un decor natural superb înainte de a intra în sectorul îngust al cheilor.
Poteca ne-a scos destul de repede într-un luminiș, unde am dat peste un panou informativ. Aici drumurile se despart: o potecă o ia drept înainte, coborând în Cheile Gârliștei (acolo unde sperăm să ajungem și noi cât de curând), în timp ce poteca din stânga începe să urce, ducând pe deasupra cheilor.
Am ales varianta din stânga și am părăsit Valea Gârliștei, intrând adânc în pădure. Urma o porțiune care teoretic trebuia să fie o bucată frumoasă de codru, dar realitatea din teren ne-a oferit o urcare aspră, iar traseul nu a fost tocmai cum ne-am fi dorit pentru biciclete.
Pădurea sălbatică își luase tributul: poteca era blocată complet în repetate rânduri. A trebuit să ne transformăm din bicicliști în adevărați acrobați și să escaladăm arbori uriași prăvăliți de-a curmezișul drumului.
Am ridicat bicicletele pe deasupra trunchiurilor groase, ne-am aplecat pe sub crengi sau a trebuit să ne strecurăm cu greu printre ele, transformând înaintarea într-un veritabil exercițiu de push-bike și fitness montan.
Concluzia este că s-a putut trece, chiar dacă ne-am testat serios răbdarea și mușchii. După ce am răzbit prin labirintul de trunchiuri căzute, pădurea deasă a început să se rărească, lăsând loc luminii puternice a soarelui.
Cu ultimele eforturi de push-bike pe o potecă uscată și pietroasă, am ieșit în cele din urmă în culme. În fața noastră, un copac solitar marcat cu bandă roșie străjuiește platoul acoperit de iarbă uscată și stâncărie. Vegetația înaltă s-a transformat în tufișuri scunde și poieni deschise, semn că am lăsat greul în urmă și că platoul ne așteaptă.
Am ieșit definitiv din pădure pe un platou arid, suspendat direct deasupra Cheilor Gârliștei. Efortul urcării aspre a fost răsplătit instantaneu de spectacolul care ni s-a deschis: hăul adânc al cheilor și versanții sălbatici de calcar. De aici, urmează o parte cu adevărat frumoasă și lină pe culme, o pedalare liberă sub cerul deschis în direcția Carașova.
Drumul pe culme s-a transformat rapid într-un macadam clar, care ne-a permis în sfârșit să ne urcăm în șa și să pedalăm grupați. Platoul larg și arid, acoperit de iarbă arsă de soare, se întindea cât vedeam cu ochii sub un cer plin de nori spectaculoși.
Pedalând pe platou, ne-am oprit în dreptul unui alt panou informativ din lemn, bătut de soare și de vânt. Acesta ne confirmă că ne aflăm oficial în perimetrul Parcului Național Semenic - Cheile Carașului. Indicatorul oferă detalii despre flora protejată a zonei, mai exact despre „turtă” (Carlina acanthifolia), o specie rară de plantă de talie mică, protejată la nivel național, care își găsește refugiul tocmai în aceste pajiști xerofile dezvoltate pe substrat calcaros.
Lăsăm panoul în urmă și reluăm pedalarea, iar drumul de căruță începe în sfârșit să piardă ușor din altitudine. Poteca se transformă în două dâre înguste de pământ care taie iarba înaltă și aurie a platoului.
Mergem lansați, unul după altul, profitând de panta ușoară pentru a prinde viteză. În fața noastră, dincolo de întinderea aridă a culmii, orizontul este dominat de dealurile împădurite și verzi care anunță apropierea de vatra satului.
Bucuria pedalatului liber pe platou a fost scurtă, fiindcă terenul a început să își arate din nou colții. Poteca s-a îngustat și a devenit mult prea abruptă și tehnică pentru a rămâne în șa în siguranță. Ne-am dat jos de pe biciclete și am trecut din nou la modul push-bike, de data aceasta controlând coborârea la pas. Înaintăm atenți printre tufișurile scunde și copacii rari de pe margine, ghidând bicicletele pe pământul uscat și alunecos al crestei.
Coborâm rapid pe una dintre poteci spre Carașova și nimerim exact într-o livadă bătrână de pruni, unde pământul bătătorit ne permite să prindem viteză printre pomii rari. Atmosfera liniștită se risipește însă într-o secundă.
Printre crengi zărim o gospodărie mai dărăpănată și neîngrijită, din curtea căreia se năpustesc spre noi, lătrând furios, o haită de vreo zece dulăi de toate mărimile. Ne dăm jos de pe biciclete, le punem între noi și haită ca pe un scut improvizat, stăm cuminți și așteptăm să vedem ce se întâmplă. Ne-am cam speriat un pic la câți câini au apărut așa brusc de nicăieri, înconjurându-ne lătrând din toate direcțiile. Fără nicio altă variantă sigură de retragere, începem să strigăm din toate puterile spre casa dărăpănată din fundal, în speranța că va ieși cineva afară să îi potolească și să ne salveze din mijlocul furiei lor.
Din fericire, strigătele noastre nu au rămas fără răspuns. Câinii s-au potolit repede la apariția gazdei, un cioban la bustul gol care a ieșit liniștit din casă și i-a rechemat la ordine dintr-o singură strigătură. Ne-am dat seama imediat că dulăii nu erau agresivi fără motiv, ci pur și simplu își făceau treaba, omul fiind instalat acolo cu oile pe timp de vară. Cu spiritele calmate și tensiunea risipită, am schimbat câteva vorbe cu ciobanul, ne-am luat rămas-bun și am început să ne punem din nou în mișcare printre pruni, lăsând în urmă gospodăria izolată.
La îndrumarea ciobanului, părăsim livada și trecem pe lângă gardurile de lemn ale țarcului, luând direcția potecii care coboară spre drumul național 58.
Răsuflăm ușurați că am scăpat de dulăi, însă ghinionul ne lovește când ne așteptam mai puțin. Nu apucăm să facem nici măcar o sută de metri că auzim fâsâitul inconfundabil: avem pană. Ne oprim, scoatem sculele, peticim și pornim din nou.
Nu plecăm bine că, spre disperarea noastră, avem a doua pană. Livada bătrână ascundea prin iarbă spini uscați și necruțători, iar blestemul lor nu s-a oprit aici: până să apucăm să atingem asfaltul salvator de la șosea, a urmat și a treia pană, transformând finalul traseului într-un adevărat maraton de vulcanizare ad-hoc.
După ce am epuizat toate peticele și răbdarea cu seria de trei pene, am reușit în cele din urmă să ieșim la civilizație. Am lăsat în urmă obstacolele din pădure, dulăii și spinii din livadă, iar acum rulăm lansați pe șoseaua șerpuitoare. Prindem viteză pe coborâre, având în față panorama spectaculoasă a dealurilor din Banat și zărind deja primele case din Carașova, care ne așteaptă la poale.
Intrarea în Carașova nu a însemnat din păcate și finalul efortului. Din sat am început să urcăm pe DN 58 în direcția Reșița, o urcare continuă de circa 3 kilometri pe un asfalt încins care părea că nu se mai termină. Trecem pe lângă indicatorul albastru de pe margine, dar privirea ne rămâne fixată pe linia drumului care continuă să urce șerpuind pe lângă dealurile calcaroase. Fiecare pedală apasată devine o luptă, oboseala acumulată spunându-și cuvântul din plin, mai ales după o noapte întreagă nedormită care acum apasă greu pe umerii noștri.
Pe măsură ce ne apropiem de creasta dealului, aerul devine greu și înecăcios. Ajungem într-o zonă proaspăt incendiată, unde vegetația uscată de pe marginea drumului încă arde mocnit, lăsând în urmă doar pământ negru și fum. Peisajul idilic de dinainte este acum brăzdat de dâre cenușii. Aveam să aflăm mai târziu, de la localnici: focul nu a fost un accident, ci „mâna” cuiva – a unui cioban sau a unui localnic certat cu legea, care a mai dat foc pajiștilor și în trecut pentru a curăța terenul, fără să se gândească la pericole. Cu plămânii plini de fum, pedalăm mai repede ca să depășim zona afectată.
Pompierii erau deja la fața locului, parcați pe marginea drumului național și încercând din răsputeri să aplaneze cumva focul pentru a nu se extinde și mai tare spre pădure. Trecem pe lângă autospeciala lor roșie, dar atmosfera este sumbră. La cum bătea vântul în acele momente și la cât de repede se extindea focul prin iarba uscată, nu știu ce ar fi putut ei să facă doar cu o singură mașină în fața acelui dezastru.
Trecem rapid prin fum, cu capul plecat și privirea fixată pe linia albă a asfaltului, încercând cu disperare să ieșim cât mai repede din această zonă de coșmar. Situația devine de-a dreptul sufocantă: suprafața incendiată era foarte mare și flăcările se apropiau tot mai rapid de șosea, înghițind pajiștea uscată de pe margine.
Aerul este tot mai greu respirabil, fierbinte și încărcat de cenușă, iar plămânii noștri resimt din plin fiecare efort pe bicicletă.
Pedalăm cu ultimele forțe și, în sfârșit, fumul gros începe să se împrăștie în spatele nostru, lăsând loc aerului curat. Privim înapoi spre dealul pe care tocmai l-am coborât și ne dăm seama cât de la limită a fost totul. Cred că dacă mai întârziam o jumătate de oră pe traseu ar fi fost foarte greu; la cum avansa vâlvătaia, nu știu dacă am mai fi putut trece de acel fum înecăcios.
În timp ce ne apropiem de Reșița, obosiți, dar ușurați că am lăsat incendiul în urmă, avem parte de o surpriză plăcută pe șosea: ne întâlnim cu doi colegi de pedală, Răzvan și încă un băiat. Ei veneau dinspre Reșița și se îndreptau glonț spre Carașova, unde era ceva sărbătoare locală și voiau neapărat să ajungă la petrecere. Însă, când au auzit de la noi ce e dincolo de deal și au văzut perdeaua groasă de fum care acoperea orizontul, s-au răzgândit rapid. Au întors bicicletele și s-au alăturat grupului nostru, pedalând împreună restul drumului înapoi spre Reșița, într-un final de tură neașteptat de aglomerat și vesel.
Lăsăm în urmă și intersecția spre Doman, ghidați de ultimul indicator mare de pe marginea drumului care ne arată clar că Reșița este chiar în fața noastră.
Răzvan, fiind mai odihnit, a trecut în față și a ținut trena, iar noi am pedalat după el în formație completă. Simțim cum adrenalina din livadă și din zona incendiului se stinge încet, lăsând loc unei oboseli profunde, dar extrem de satisfăcătoare.
Trecem pe lângă primele case, conștienți că am transformat o zi începută după o noapte albă într-o poveste epică, plină de neprevăzut, pe care o vom depăna mult timp de acum încolo. Roțile noastre se învârt pentru ultimele sute de metri pe acest asfalt salvator, punând punct unei aventuri memorabile, dar mai ales satisfacția de a ajunge cu bine la destinație.
În fața noastră apare în sfârșit galeria de protecție din beton care îmbracă șoseaua sub versant, pe care stă scris mare și primitor mesajul „BINE AȚI VENIT”. Această poartă de beton funcționează ca o adevărată intrare în Reșița, marcând linia de sosire a unei expediții incredibile.
Trecem în sfârșit pe lângă indicatorul de intrare în localitate: am ajuns oficial în Reșița. Pedalăm compact pe ultima linie dreaptă a șoselei, încadrați de pădurea de pe margini și primile case ale orașului care încep să se zărească în stânga, simțind acea satisfacție unică a lucrului dus la bun sfârșit după o zi atât de intensă.
Intrăm în plin centru urban, pedalând pe bulevardul larg de lângă râul Bârzava, cu blocurile și magazinele Reșiței de o parte și de alta. Tura noastră epică se încheie oficial aici, în civilizație. Ne-am făcut revenirea rapid cu o bere rece, băută pe peronul gării, savurând fiecare înghițitură ca pe o adevărată recompensă după efortul asiduu, spinii din livadă, fumul de pe dealuri și noaptea lungă dinaintea plecării. Luăm trenul înapoi spre casă, iar câteva ore mai târziu ajungem în Timișoara.
TIMIȘOARA, e altceva și totuși același... Ne îndreptăm spre casă pe bulevardul luminat de stâlpii stradali, unde atmosfera este complet diferită și totuși neschimbată. Pedalăm grupați sub cerul nopții, ghidați de luminile verzi ale semafoarelor și depășind tramvaiele care șerpuiesc pe șine în stânga noastră. Oboseala nopții trecute se împletește acum cu liniștea nopții prezente. Trecem prin intersecțiile mari ale orașului pe lângă mașinile care rulează agale, savurând ultimele pedale ale acestei lungi zile care a unit muntele, trenul și, în final, asfaltul de acasă, conștienți că am pus punct unei aventuri pe care o vom depăna mult timp de acum încolo.”
Și uite așa mai trece uneori timpul. Pot să spun că a fost o tură frumoasă, cu peisaje superbe și nu-mi asum responsabilitatea acțiunilor pe care alte persoane le pot întreprinde în urma citirii acestui jurnal. Sunt doar impresiile mele și nu recomand parcurgerea acestui traseu persoanelor începătoare, decât însoțiți de persoane cu experientă. Va mulțumesc!!!
Dacă te întrebi cum arată concret acest traseu, îl regăsești mai jos, cu mențiunea că relieful e tare fain în zonă și merită să mai introduci timp în călătoria ta pentru opriri sporadice.
Aici este traseul pe care l-am parcurs
Asteptam acest blog.
RăspundețiȘtergere