Pe nicăieri, și totuși undeva.

O ieșire spontană, nimic planificat de data asta. Cristi și Roxana nu aveau nimic împotrivă, așa că de ce nu... trebuia doar să ne trezim la timp. Am auzit ceasul și mă gândeam că trebuie să fie 6 dimineața! Așteptând să mai sune încă o dată, am ațipit câteva minute bune – numai bine se făcuse 6:25... timp suficient ca să ne îmbrăcăm și să ajungem la gară. Ne echipăm ca de tură și plecăm. Aveam vreo 15 minute în gară în care puteam cumpăra ceva de mâncare și tot atât până la plecarea trenului, deci trebuia viteză. La urcarea bicicletelor în tren primim ajutor, dar am urcat și eu ca să le aranjez mai bine. Mai existau și alte biciclete, ale altor trei aventurieri, iar până să ne acomodăm cu locul și să încercăm să ne facem confortabili, au mai urcat încă doi, timp în care trenul s-a și pus în mișcare. Destinația noastră încă nu era clară, motiv pentru care nici nu am luat bilet de la casă. La apariția controlorului trebuia să mă decid rapid până unde vom lua biletul. Pe tren mi-am făcut și câteva idei, astfel încât să mergem prin alte locuri decât cele în care am mai fost. Urmăriți pozele de mai jos și veți realiza că locurile alese au fost minunate.O ieșire spontană, nimic planificat de data asta. Cristi și Roxana nu aveau nimic împotrivă, așa că de ce nu... trebuia doar să ne trezim la timp. Am auzit ceasul și mă gândeam că trebuie să fie 6 dimineața! Așteptând să mai sune încă o dată, am ațipit câteva minute bune – numai bine se făcuse 6:25... timp suficient ca să ne îmbrăcăm și să ajungem la gară. Ne echipăm ca de tură și plecăm. Aveam vreo 15 minute în gară în care puteam cumpăra ceva de mâncare și tot atât până la plecarea trenului, deci trebuia viteză. La urcarea bicicletelor în tren primim ajutor, dar am urcat și eu ca să le aranjez mai bine. Mai existau și alte biciclete, ale altor trei aventurieri, iar până să ne acomodăm cu locul și să încercăm să ne facem confortabili, au mai urcat încă doi, timp în care trenul s-a și pus în mișcare. Destinația noastră încă nu era clară, motiv pentru care nici nu am luat bilet de la casă. La apariția controlorului trebuia să mă decid rapid până unde vom lua biletul. Pe tren mi-am făcut și câteva idei, astfel încât să mergem prin alte locuri decât cele în care am mai fost. 

Urmăriți pozele de mai jos și veți realiza că locurile alese au fost minunate.

Pe drum, privind pe geam, mi-au venit câteva idei de trasee complet noi, prin locuri în care nu am mai fost niciodată. Decizia a fost luată rapid: ne-am dat jos la Bocșa Montană. Gara mică, veche și cufundată în liniște, ne-a întâmpinat cu un aer nostalgic. Un peron pustiu, clădiri ce poartă urmele timpului și un drum de pământ care părea să ne invite la explorare. Aici a început, cu adevărat, aventura noastră pe două roți.

Ca să ne putem continua drumul pe traseul dorit, trebuia neapărat să trecem pe partea cealaltă. Așa că am început să căutăm o traversare sigură

Căutările noastre ne-au condus rapid către o potecă îngustă, ascunsă sub coroanele verzi ale copacilor. Flancată de vegetație sălbatică, această cărare mergea în paralel cu linia de tren. Părea culoarul perfect care să ne scoată la drumul principal, așa că am urmat-o plini de curiozitate.

Am găsit-o într-un final! Cărarea ne-a scos rapid din zona căilor ferate, deschizându-ne drumul către casele din Bocșa și către restul aventurii noastre.

Am urcat pe biciclete și am pornit în șir indian de-a lungul ei. Era o alee îngustă, ascunsă doar la câțiva pași mai încolo, strânsă între garduri vii și ziduri vechi de piatră. 

Pe tren îmi făcusem tot felul de strategii despre cum să ajungem mai repede la Lacul Medreș, o destinație situată nu foarte departe de gară. 

Trecem podul de oțel peste Râul Bârzava. Deși abia porniți la drum am realizat că ne lipsesc lucruri esențiale – nu aveam absolut nimic la noi. Ne lipseau complet apa și mâncarea, lucruri altfel esențiale pentru o zi pe bicicletă. Cu toate acestea, am decis să ne continuăm drumul ca să ajungem mai întâi la lac, urmând ca abia după aceea să luăm în considerare și rezolvarea acestei probleme.

Am privit și în spate pentru a surprinde întreaga panoramă. Podul metalic părea o poartă între casele din localitate și natura sălbatică ce ne aștepta înainte.

Râul Bârzava își croia leneș drumul printre malurile verzi, iar în depărtare se profilau dealurile din Bocșa, scăldate în lumina caldă a dimineții. Peisajul era atât de liniștitor, încât ne-a confirmat încă o dată că decizia de a porni în această aventură spontană fusese cea mai bună.

Am lăsat podul în urmă și am intrat pe o linie dreaptă. Ținem drumul de asfalt circa 1,5 km până la lac, însă înainte de a ajunge acolo, trecem pe lângă cabana Stejarul, unde cotim spre dreapta. De acolo, mai mergem puțin până când se termină asfaltul și, în sfârșit, ajungem la lac. Pedalam cu spor, bucurându-ne de peisajul deschis și de dealurile verzi care ne ghidau drumul.

Ajungem în punctul în care drumul se bifurcă. Aici se despart două drumuri: cel din dreapta ne duce direct la lac, iar celălalt continuă pe lângă cabană, într-o urcare susținută. Acesta din urmă este un drum forestier destul de bolovănos în prima parte a urcării. Noi am urmat planul inițial și am luat-o la dreapta, lăsând panta abruptă pentru mai târziu, dornici să vedem în sfârșit apa lacului.

După ce am lăsat în urmă bifurcația, ajungem și la Lacul Medreș, care stă pitit între copacii ce-l înconjoară. Oglinda apei nu este foarte mare, dar locul are un farmec aparte, fiind ferit de ochii lumii. Lacul se formează din acumularea pârâului Medreșul Mare, o oază de liniște unde am putut să ne tragem sufletul preț de câteva clipe și să ne bucurăm de peisaj.

Lacul este micuț, așa că hotărâm să-l înconjurăm. Pornim pe malul stâng pentru a cerceta mai bine locul și pentru a admira frumusețile naturii care îl înconjoară. Peisajul ne cucerește imediat: pădurea se reflectă spectaculos în apa verzuie, iar poteca de pe margine ne îndeamnă să pedalăm încet, savurând fiecare colțișor ascuns al acestei oaze sălbatice.

Pornim pe un drum bine umblat, bătătorit probabil de pescarii care vin des aici la pescuit. Poteca ne poartă prin umbra deasă a copacilor, oferindu-ne un pic de răcoare, în timp ce prin crengile din dreapta noastră se zărește din când în când sclipirea lacului. Înaintăm în șir indian, bucurându-ne de liniștea deplină a pădurii.

Am ajuns în colțul nordic al lacului, iar aici malul începe să devină imposibil de continuat. Ne dăm seama rapid că suntem nevoiți să urcăm prin pădure, însă nu pe aici, deoarece panta este prea abruptă și instabilă. Luăm decizia de a ne întoarce pentru a urca direct din dreptul cabanei. 

Chiar dacă traseul ne punea la încercare, aerul curat și briza ușoară a pădurii făceau ca fiecare metru parcurs pe bicicletă să merite din plin.

Am făcut cale întoarsă vreo 200 de metri până la cabana Stejarul. Am cotit la dreapta și am început urcarea susținută pe forestierul bolovănos. Pedalam cu un singur gând: să mergem înainte și să vedem unde ne scoate drumul. Nu știam exact destinația, dar aventura era abia la început.

Schimbarea de relief se simte imediat ce lăsăm cabana în urmă. Drumul forestier pe care am intrat șerpuiește strâns, alternând urcările solicitante cu scurte porțiuni de vale. Deși suntem adânc în pădure, drumul este surprinzător de bine întreținut și intens circulat, oferindu-ne un traseu excelent pentru mountain bike.

Fiecare curbă a forestierului ne aducea noi peisaje dominate de verdeață. Pământul bătătorit, flancat de tufe bogate, lăsa loc unei benzi înguste de iarbă chiar pe mijlocul drumului. Era traseul perfect pentru a uita de agitație și pentru a ne lăsa purtați de ritmul pedalării prin necunoscut.

Partea bună este că nu ai cum să te rătăcești pe aici. Nu trebuie să faci altceva decât să urmezi drumul principal, care se întinde clar în fața noastră. Deși pământul a lăsat loc unei porțiuni mai pietroase și expuse la soare, continuăm să pedalăm în șir indian, siguri pe direcția noastră și curioși să vedem unde ne va scoate această lungă urcare.

Drumul ne aduce din nou la umbra binefăcătoare a pădurii deasă. Solul devine mai ferm sub roți, iar vegetația luxuriantă de pe margini pare că ne îmbrățișează din ambele părți. Menținem un ritm constant de pedalare, bucurându-ne de fiecare metru în care soarele arzător nu ne mai poate atinge direct, lăsându-ne purtați de această cărare nesfârșită.

Efortul urcării a luat sfârșit. Am trecut rapid de cealaltă parte a dealului și am început coborârea spre valea Florianei. Piatra de pe drum ne obligă să fim atenți la frâne și la traiectorie, însă bucuria vitezei și peisajul spectaculos deschis în fața noastră fac ca toată aventura să fie tot mai intensă.

Drumul spre Valea Florianei ne duce printr-o zonă umbroasă, unde pământul umed și virajele strânse ne testează abilitățile de cicliști.

Drumul se îndreaptă pe măsură ce ne adâncim în vale. Relieful accidentat de pe creastă a lăsat loc unei cărări de pământ netede, flancată de tufe dese și ierburi înalte.

Până aici drumul a fost de-a dreptul perfect, dar aventura nu ar fi completă fără câteva obstacole imprevizibile. O baltă mare apărută din senin pe toată lățimea cărării, lăsând în urmă un noroi adânc și clicos, ne-a obligat să ne dăm jos de pe biciclete. Ne oprim pentru o clipă ca să evaluăm situația și să găsim cea mai bună variantă de a trece dincolo fără să ne scufundăm cu totul.

Peisajul din fața noastră nu arăta deloc încurajator. Drumul se transformase complet într-o succesiune de șleauri adânci, săpate probabil de utilaje mari și umplute acum cu o apă stătută și noroi fin. Am analizat cu atenție marginile, încercând să găsim o trasă pe unde să ne strecurăm cu bicicletele fără să ne pătrundă apa în încălțăminte. Până la urmă, asta înseamnă o tură adevărată de mountain bike: adaptare la orice condiție!

Prudența a învins în fața ochiului de apă. Nu știam cât de adâncă este balta, așa că am preferat să mergem pe lângă biciclete.

Ne-am croit drum cu răbdare, impingând bicicletele prin noroiul clicos și încercând să evităm zonele unde apa stagna.

Noroiul cel greu a trecut! Ne urcăm din nou pe biciclete și continuăm drumul pe lângă brusturii uriași de pe marginea cărării.

În inima pădurii, un panou din lemn rustic ne confirmă exact unde ne aflăm: am intrat oficial pe Drumul Auto Forestier Vernic. Administrat de Ocolul Silvic Bocșa Montană, indicatorul ne arată că lungimea totală a traseului este de 4,1 km. Acest mic detaliu tehnic ne oferă o idee clară despre cât mai avem de pedalat sub coroanele dese ale copacilor înainte de a ieși spre civilizație.

Cei 4 kilometri ai forestierului Vernic nu aveau de gând să ne lase să ne plictisim. La scurt timp după panou, am dat peste o altă porțiune inundată, cu șleauri adânci pline de apă de o parte și de alta. De data aceasta însă, moralul era prea ridicat ca să mai coborâm. 

Din fericire, tehnica ne-a ajutat și am reușit să trecem cu bine. Imediat după aceea, drumul a început să se mai deschidă, iar razele soarelui au inundat din nou poteca.

În sfârșit, noroaiele au rămas definitiv în urmă! Drumul forestier s-a transformat într-o cărare dreaptă, uscată și acoperită cu iarbă pe mijloc, oferindu-ne condițiile perfecte pentru a rula în viteză.

Iluzia unui drum complet uscat nu a durat o veșnicie, căci pădurea a ținut să ne mai testeze reflexele încă o dată.

Solul reavăn și umbra deasă păstrau umezeala, forțându-ne să fim atenți la fiecare traversare a firului de apă, în timp ce căutam ieșirea spre drumul principal.

Bălțile ca bălțile, dar adevărata provocare abia acum începea. Roiuri uriașe de țânțari au tăbărât pe noi din toate direcțiile. Trebuie să ne mișcăm continuu, altfel ne ciuruiesc de vii! Răcoarea plăcută a pădurii a devenit brusc o zonă de evadare în viteză, unde oprirea nu mai era o opțiune.

Din păcate, tocmai când trebuia să mărim viteza ca să scăpăm de atacul țânțarilor, drumul ne-a pus în față o porțiune și mai inundată. Bălți imense, pline cu apă acopereau aproape în întregime partea stângă a cărării, lăsând doar o fâșie îngustă și noroioasă de pământ pe dreapta. 

Drumul devine o capcană continuă de apă și noroi. Singura opțiune este să să trecem prin apă pentru a înainta și scăpa de roiurile de țânțari.

Solul moale păstra amprenta unor urme proaspete de camion, semn că utilajele grele trecuseră recent pe aici. Din fericire, deocamdată nu se vedeau tăieri de pomi în jur. „Cine știe ce o fi mai încolo...”, mi-am spus în gând. 

Răspunsul la întrebarea mea nu s-a lăsat prea mult așteptat. Lemnele tăiate, aliniate pe marginea pădurii, stăteau mărturie pentru activitatea din zonă. Cu toate acestea, peisajul se deschidea tot mai mult spre lumină, un semn bun că ne apropiem de finalul acestui calvar noroios.

Privind în sus spre versant, am avut confirmarea deplină a dezastrului. Coasta dealului purta urmele evidente ale unei defrișări mai vechi. În locul arborilor înalți creșteau acum doar ierburi înalte și tufe dese sub cerul liber. Locul își pierduse farmecul sălbatic de la început, semn că ne apropiam în viteză de zonele modificate de om.

Traseul ne pune la încercare tehnica și rezistența la fiecare metru. Rulăm unul după altul pe buza șanțurilor adânci, profitând de orice palmă de pământ uscat. 

Schimbarea de decor a fost brutală. Dacă până în acest punct respiram aerul unui loc virgin și neatins, de aici a început infernul. Am intrat direct în zona de masacru: copaci secerați de drujbe și lăsați la pământ, iar drumul – complet spart și distrus de TAF-uri și camioane. Fiecare metru parcurs prin această vale a devenit o provocare uriașă pentru bicicletele noastre, obligându-ne la un efort dublu pentru a putea înainta

Câțiva metri mai încolo, am dat ochii cu „monștrii” responsabili pentru distrugerea drumului. Într-o mică poieniță transformată în rampă de încărcare, stăteau parcate două TAF-uri mari, alături de un vagon de șantier ponosit. Întreaga zonă din jurul lor era un câmp de bătălie din pământ răscolit, fără nicio urmă de iarbă. Am trecut pe lângă ele în viteză, bucuroși doar că utilajele erau oprite în acel moment și nu trebuia să ne ferim din calea lor prin noroi.

„Unde, dracu', am plecat noi?”, mi-am spus, în timp ce tăietorii de lemne păreau prezenți peste tot. Șmecherii au exersat bine tehnica tăierii și defrișează locul începând strategic din partea opusa șoselei, direct din mijlocul pădurii. Când ajungi în sfârșit să vezi dezastrul cu ochii tăi, este deja prea târziu: în spatele lor se întinde doar pustiul. Am pedalat lăsând utilajele în urmă și căutând o cale de scăpare din acest coșmar.

Lăsăm în urmă utilajele grele și reintrăm în penumbra răcoroasă a copacilor. Drumul ne poartă din nou sub coronamentul des al pădurii, dar urmele distrugerii sunt încă vizibile la fiecare pas. Ne concentrăm pe pedalat, dornici să punem cât mai mulți kilometri între noi și acea zonă tristă.

Intrăm în Valea Arianei și dăm peste primii copaci tăiați. Se părea că în această parte a pădurii abia au început cu defrișările, rănile pământului fiind încă proaspete. Drumul s-a mai îngustat, fiind străjuit de brusturi uriași care ascundeau parțial șleaurile adânci lăsate de utilaje. 

Ceea ce părea a fi doar începutul s-a transformat rapid într-o rampă forestieră în toată regula. Drumul a dispărut sub o masă imensă de pământ negru, complet desfundat și brăzdat adânc de utilajele grele. În stânga noastră se înălța o stivă masivă de bușteni proaspăt tăiați, dovadă că exploatarea era în plină desfășurare. 

Grămada de trunchiuri de copaci aliniați pe margine spunea totul despre soarta acestei păduri. Fiecare viraj ne scotea în cale noi urme adânci, obligându-ne să ne alegem traseul cu maximă prudență

Salvarea a venit sub forma unui curs de apă. Dăm peste Pârâul Vernic, iar aceasta devine o ocazie de neegalat să ne spălăm puțin bicicletele de noroi. 

Nu doar bicicletele aveau nevoie de o revigorare, așa că am intrat și cu picioarele în apă. A fost o senzație de-a dreptul plăcută să simțim apa rece cum ne răcorește după atâta efort. Ne-am oprit pentru câteva momente în albia pârâului Vernic, lăsând oboseala și căldura acumulate pe traseu să fie spălate de curentul limpede, înainte de a ne relua drumul prin pădure.

Apa își croia liniștită calea printr-un adevărat tunel verde format din fagi bătrâni, ale căror rădăcini masive fixau malurile de pământ. Ne-am acordat câteva minute doar pentru a privi curgerea apei și pentru a ne limpezi gândurile în această oază ascunsă de răcoare.

Pauza revigorantă de la pârâu ne-a dat energia necesară pentru a ataca următorul sector. Traseul continuă pe o cărare de pământ bătătorit, strânsă între un dâmb abrupt și vegetația deasă din stânga.

Pe măsură ce avansam, urmele utilajelor au dispărut în totalitate, lăsând loc unei păduri incredibil de curate și luminoase. Copacii tineri se ridicau deși de o parte și de alta a unei văi adânci și uscate, iar solul era complet acoperit de un covor des de frunze arămii.

Traseul ne readuce într-un sector foarte umbros și jilav. Pădurea bătrână își lasă amprenta prin trunchiurile doborâte de timp, care creează bariere naturale peste firul subțire de apă. Pentru un ciclist, asta înseamnă încă un test de atenție și tehnică: descălecat, ridicat bicicleta peste bușteni și pășit cu grijă pe solul noroios. Oboseala se aduna, dar farmecul locului neatins ne ținea în priză.

Într-un final, am ieșit din zona împădurită. A fost o bucurie mare pentru noi deoarece am scăpat în sfârșit de țânțarii insistenți și de noroaiele care ne puseseră la încercare.

Totuși, entuziasmul a fost rapid temperat de o nouă provocare: canicula. Odată ieșiți de sub protecția copacilor, am simțit din plin valul de căldură sufocantă de afară

Lăsăm pădurea în urmă și pedalăm sub cerul liber. Canicula își spune cuvântul, iar noi ne îndreptăm întins spre Ramna pentru mult dorita aprovizionare.

Drumul de pământ continua să șerpuiască printre dealurile golașe. În dreapta noastră, versantul acoperit de iarbă arsă de soare emana o căldură sufocantă, în timp ce în stânga, vegetația joasă părea singurul paravan în fața caniculei.

 Pedalam în ritm susținut, unul în spatele celuilalt, lăsând în urmă fiecare dâmb și numărând în gând momentele până la intrarea în sat.

Lăsăm definitiv relieful accidentat în urmă și intrăm pe drumurile de hotar ale localității. Înaintăm rapid pe pământul bătătorit, încadrați de culturi agricole și pajiști deschise. Animalele care pasc liniștite în depărtare ne confirmă că satul este la doar o aruncătură de băț. Oboseala și setea ne apasă, însă peisajul deschis și linia dreaptă ne permit să rulăm eficient, cu ochii ațintiți spre destinație.

Nu am fost foarte inspirat de data asta, mergând pe drumul pe care sătenii scoteau vitele la pășune. Drumul era plin de gropi ce ne scuturau foarte tare .

Ajungem în comuna Ramna. Vremea se mentine deosebit de calda.

Traversăm satul pe un drum din macadam foarte bun (altul nu este), îndreptandu-ne spre Valeapai

La iesirea din padure m-am gândit că ce ar fi sa facem un ocol pe la Barbosu, un sat aproape părăsit în care mai locuiau doar câteva familii, prin care nu am mai fost, doar am auzit de el. Am iesit de pe drumul de macadam si  am ținut un altul de pământ  spre dreapta.

O coborare nu foarte lunga,urmata de o alta urcare

Ne-am bucurat ca intram la umbră, însă era o zonă de salcâmi, spinoasă care nu ne-a iertat.

Eu mă chinuiam să rezolv problema... una dintre pene pentru că erau mai multe, Roxana se juca cu fluturii.

Îți poți imagina, au fost 3 pene, care ne-au ținut aproape 1 oră pe loc

Ajungem și dăm de primele case la intrarea în sat.

Majoritatea caselor stateau sa se darame, 3 - 4 case care păreau locuite aici pe deal.

Niste urme ămi dau impresia că cineva ar locui în dărăpănătura asta de casă

Asa și este, aici era un cal ce stătea cuminte în grajd.

Era curios de prezența me și s-a apropiat însă nu foarte mult.

Un sat aproape părăsit, în care se fac lucrări de modernizare. Stilpi si fire de electricitate montate recent .

Coboram în sat la casele din vale

Prima casa din vale arata bine ingrijita (Casa Ivanescu Pavel)

Drumul din stanga duce spre Valeapai,urmatoarea noastra destinatie

Rezerva noastra de apa era pe terminate,asa ca am o fantana .

Dăm și de un muncitor de la electrica, o firmă din Arad ce fac lucrările la extinderea/inlocuirea cablurilor de curent de pe stalpi. Intrăm in vorbă si ne înrumă la una dintre case unge găsim fântănă de unde puteam lua apă

Casa de unde putem lua apă e la fel de părăsită ca și celelalte însă arata bine si nu e la fel de distrusă, o dovadă că cineva probabil iși mai face apariția din când în când pe aici.

Am intrat înpingând deschizând ușa de la poarta care era inchisa. Un pom plin cu mere s-a făcut remarcat, era în apropiere de fântână.

Multe mere cazute pe jos ditr-un pom aflat langa fantana

Am dat ultimile priviri, parcă dorind să multumesc cuiva pentru apa și gustosul măr luat de pe jos.

Alți muncitori în plină activitate! Acum chiar sunt mirat - investiții într-un sat pe cale de dispariție. Încă sunt sate locuite cu copii care învață la lămpaș dar nimeni nu face nimic ca si acei oameni sa se bucure de lumina de la bec

Părâul Pogăniș

Pârâul Pogăniș 

Comuna Valeapai

Destinația următoare este Vermes. Aici chestionam despre un drum mai scurt pentru întoarcere, iar acela este un traseu pe care il mai făcusem și în altă tură.

La Vermes lenevim cu o pauza scurta cât să bem o bere și și un suc pe care le-am luat de la unul dintre magazinele satului, după care am continuat pe asfalt până la Izgar.

Comuna Vermeș.

De la Izgar din nou pe drum de pământ până la Duboz.

Podul de la Albina peste Raul Timiș

Timisoara cu un apus minunat.

A fost o tura frumoasa, vă spun numai bine până data viitoare.

Traseul a fost : Bocsa Montana,lacul Medres,Ramna,Barbosu,Valea Pai,Vermes,Izgar,Duboz,Nitchidorf,Blajova,OtvestiSacosul Turcesc,Mosnita Noua ,Timisoara