Pe nicăieri, și totuși undeva.

O ieșire spontană, nimic planificat de data asta. Cristi și Roxana nu aveau nimic împotrivă, așa că de ce nu? Singura misiune grea era să ne trezim la timp. Când a sunat ceasul, am fost convins că este ora 6:00. Până să mă dezmeticesc și după un scurt somnoros de câteva minute, ecranul arăta deja 6:25. Din acel moment, totul a devenit o cursă contra cronometru: ne-am echipat rapid de tură și am zburat spre gară. Timpul se scurgea repede: aveam un sfert de oră să găsim ceva de mâncare in gară și să prindem trenul. Am urcat bicicletele din mers, ajutat de oameni binevoitori, dar am urcat și eu ca să le aranjez mai bine. Trei biciclete erau deja acolo, iar alte două au urcat în ultima secundă, exact când trenul a părăsit peronul. Destinația noastră încă nu era clară, motiv pentru care nici nu am luat bilet de la casă. La apariția controlorului trebuia să mă decid rapid până unde plătim călătoria. Pe măsură ce roțile trenului se învârteau, am început să caut pe hartă trasee neumblate, dornic să evităm rutele clasice.

Lăsăm imaginile de mai jos să vorbească de la sine – locurile în care am ajuns au fost de-a dreptul magice.

Partea cea mai interesantă? Destinația noastră era încă un mister, motiv pentru care nici nu cumpărasem bilete de la casă. Privind pe geam în timp ce trenul înainta, mi-au venit câteva idei de trasee complet noi, prin locuri în care nu mai călcasem niciodată. Decizia a fost luată la secundă: coborâm la Bocșa Montană!  Gara mică și veche, ufundată într-o liniște profundă, ne-a întâmpinat cu un aer nostalgic. Un peron pustiu, clădiri ce poartă urmele timpului și un drum de pământ care părea să ne invite la explorare. Aici a început, cu adevărat, aventura noastră pe două roți.

Ca să ne putem continua drumul pe traseul dorit, trebuia neapărat să trecem pe partea cealaltă. Cum nu exista o cale evidentă, am început să explorăm împrejurimile în căutarea unei traversări sigure pentru noi și pentru biciclete.

Căutările noastre ne-au condus rapid către o potecă îngustă, ascunsă sub coroanele verzi ale copacilor. Flancată de vegetație sălbatică, această cărare mergea în paralel cu linia de tren. 

Cărarea ne-a scos rapid din zona căilor ferate, deschizându-ne drumul către casele din Bocșa și către restul aventurii noastre. Părea scurtătura perfectă către drumul principal, așa că am pornit pe ea, lăsându-ne ghidați de curiozitate.

Era o alee îngustă, ascunsă doar la câțiva pași mai încolo, strânsă între garduri vii și ziduri vechi de piatră. 

Încă de pe tren îmi făcusem tot felul de strategii despre cum să ajungem mai repede la Lacul Medreș. Deși destinația se afla relativ aproape de gară, tura promitea să fie una intensă. 

Trecem podul de oțel peste Râul Bârzava. Deși abia porniți la drum am realizat că ne lipsesc lucruri esențiale – nu aveam absolut nimic la noi. Ne lipseau complet apa și mâncarea, lucruri altfel esențiale pentru o zi pe bicicletă. Cu toate acestea, am decis să mergem direct spre lac și să ne batem capul cu aprovizionarea abia după aceea.

Am privit și în spate pentru a surprinde întreaga panoramă. Podul metalic părea o poartă între casele din localitate și natura sălbatică ce ne aștepta înainte.

Râul Bârzava își croia leneș drumul printre malurile verzi, în timp ce în depărtare se profilau dealurile Bocșei, scăldate în lumina aurie a dimineții. Liniștea profundă a peisajului a fost confirmarea supremă: decizia de a porni în această aventură spontană fusese absolut perfectă.

Am lăsat podul în urmă și am intrat pe o linie dreaptă, urmând șoseaua preț de un kilometru și jumătate. Înainte de a ajunge la destinație, am trecut pe lângă cabana Stejarul și am cotit la dreapta. De acolo, asfaltul s-a mai încăpățânat să reziste doar puțin, cedând locul pământului chiar la intrarea spre lac. Pedalam cu spor, lăsându-ne purtați de peisajul deschis și de culmile verzi care ne străjuiau drumul.

În scurt timp, am ajuns în punctul în care drumul se bifurcă. În fața noastră se deschideau două variante complet diferite: cea din dreapta ne conducea direct la lac, în timp ce cealaltă continua pe lângă cabană, pierzându-se într-o urcare susținută. Aceasta din urmă se transforma rapid într-un traseu forestier, destul de bolovănos încă din primii metri. Fideli planului inițial, am ales varianta din dreapta, lăsând panta abruptă pentru mai târziu, dornici să zărim în sfârșit luciul apei.

Odată lăsată în urmă bifurcația, am ajuns la Lacul Medreș, care stătea pitit timid între copacii de pe margine. Deși oglinda apei nu este foarte mare, locul are un magnetism aparte, fiind complet ferit de ochii lumii. Format prin acumularea pârâului Medreșul Mare, acest colț de natură s-a dovedit a fi oaza perfectă de liniște unde am putut să ne tragem sufletul preț de câteva clipe și să ne bucurăm de peisaj.

Fiind vorba de un lac destul de micuț, am hotărât pe loc să-i dăm o ocolire completă. Am pornit pe malul stâng pentru a explora mai bine zona și pentru a admira natura neatinsă. Peisajul ne-a cucerit instantaneu: pădurea se oglindea spectaculos în apa de un verde intens, iar poteca îngustă ne invita să încetinim ritmul, savurând fiecare colțișor ascuns al acestei oaze sălbatice.

Am pornit pe o cărare bine definită, bătătorită cel mai probabil de pescarii fideli ai locului. Poteca ne purta prin umbra deasă a copacilor, oferindu-ne o porție salvatoare de răcoare, în timp ce printre crengile din dreapta se zărea, din când în când, sclipirea argintie a apei. Înaintam în șir indian, lăsându-ne învăluiți de liniștea deplină a pădurii

Odată ajunși în colțul nordic al lacului, malul a devenit complet impracticabil. Ne-am dat seama rapid că singura opțiune era să urcăm prin pădure, însă nu prin acel punct, deoarece panta era mult prea abruptă și instabilă. Ca să nu ne asumăm riscuri inutile, am luat decizia de a ne întoarce din drum pentru a ataca urcarea direct din dreptul cabanei. 

Chiar dacă traseul ne punea la încercare, aerul curat și briza ușoară a pădurii făceau ca fiecare metru parcurs pe bicicletă să merite din plin.

Am făcut cale întoarsă în jur de 200 de metri până la cabana Stejarul, unde am cotit la dreapta și am atacat urcarea susținută pe forestierul bolovănos. Pedalam cu un singur gând în minte: să înaintăm și să descoperim unde ne poartă pașii. Destinația finală rămânea un mister, însă eram conștienți că aventura abia începea.

Schimbarea de relief se simte imediat ce lăsăm cabana în urmă. Drumul forestier pe care am intrat șerpuia strâns, alternând urcările solicitante cu scurte porțiuni de respiro, în coborâre. Deși suntem adânc în pădure, drumul este surprinzător de bine întreținut și intens circulat, oferindu-ne un traseu excelent pentru mountain bike.

Fiecare curbă a forestierului ne dezvăluia noi peisaje dominate de un verde crud. Pământul bătătorit, flancat de tufe bogate, lăsa loc unei benzi înguste de iarbă chiar pe mijlocul drumului. Era traseul perfect pentru a uita de agitație și pentru a ne lăsa purtați de ritmul pedalării prin necunoscut.

Partea bună este că nu ai cum să te rătăcești pe aici. Tot ce trebuie să faci este să urmezi firul principal, care se întindea extrem de clar în fața noastră. Deși pământul a lăsat loc unei porțiuni mai pietroase și expuse la soare, continuăm să pedalăm în șir indian. Eram siguri pe direcția noastră și din ce în ce mai curioși să descoperim unde se va termina această lungă urcare.

Traseul ne-a readus rapid sub umbra binefăcătoare a pădurii dese. Solul a devenit mai ferm sub cauciucuri, în timp ce vegetația luxuriantă de pe margini părea că ne îmbrățișează din ambele părți. Am menținut un ritm constant de pedalare, savurând fiecare metru în care soarele arzător nu ne mai putea atinge, lăsându-ne purtați de această cărare aparent nesfârșită.

Efortul urcării a luat sfârșit. Am trecut rapid de cealaltă parte a dealului și am început coborârea spre valea Florianei. Piatra de pe drum ne obligă să fim atenți la frâne și la traiectorie, însă bucuria vitezei și peisajul spectaculos deschis în fața noastră fac ca toată aventura să fie tot mai intensă.

Drumul spre Valea Florianei ne-a proiectat direct într-o zonă puternic umbrită, unde pământul umed și virajele strânse ne-au testat abilitățile de cicliști.

Drumul se îndreaptă pe măsură ce ne adâncim în vale. Relieful accidentat de pe creastă a lăsat loc unei cărări de pământ netede, flancată de tufe dese și ierburi înalte.

Până aici drumul a fost de-a dreptul perfect, dar aventura nu ar fi completă fără câteva obstacole imprevizibile. O baltă mare apărută din senin pe toată lățimea cărării, lăsând în urmă un noroi adânc și clicos, ne-a obligat să ne dăm jos de pe biciclete. Ne oprim pentru o clipă ca să evaluăm situația și să găsim cea mai bună variantă de a trece dincolo fără să ne scufundăm cu totul.

Peisajul din fața noastră nu arăta deloc încurajator. Drumul se transformase complet într-o succesiune de șleauri adânci, săpate probabil de utilaje mari și umplute acum cu o apă stătută și noroi fin. Am analizat cu atenție marginile, încercând să găsim o trasă pe unde să ne strecurăm cu bicicletele fără ca apa să ne pătrundă în încălțăminte.  Până la urmă, acesta este farmecul unei ture adevărate de mountain bike: adaptare la orice condiție!

Prudența a învins în fața ochiului de apă. Nu știam cât de adâncă este balta, așa că am preferat să mergem pe lângă biciclete.

Ne-am croit drum cu răbdare, impingând bicicletele prin noroiul clicos și încercând să evităm zonele unde apa stagna.

Noroiul cel greu a trecut! Ne urcăm din nou pe biciclete și continuăm drumul pe lângă brusturii uriași de pe marginea cărării.

În inima pădurii, un panou din lemn rustic ne confirmă exact unde ne aflăm: am intrat oficial pe Drumul Auto Forestier Vernic. Administrat de Ocolul Silvic Bocșa Montană, indicatorul ne arată că lungimea totală a traseului este de 4,1 km. Acest mic detaliu tehnic ne oferă o idee clară despre cât mai avem de pedalat sub coroanele dese ale copacilor înainte de a ieși spre civilizație.

Cei 4 kilometri ai forestierului Vernic nu aveau de gând să ne lase să ne plictisim. La scurt timp după panou, am dat peste o altă porțiune inundată, cu șleauri adânci pline de apă de o parte și de alta. De data aceasta însă, moralul era prea ridicat ca să mai coborâm. 

Din fericire, tehnica ne-a ajutat și am reușit să trecem cu bine. Imediat după aceea, drumul a început să se mai deschidă, iar razele soarelui au inundat din nou poteca.

În sfârșit, noroaiele au rămas definitiv în urmă! Drumul forestier s-a transformat într-o cărare dreaptă, uscată și acoperită cu iarbă pe mijloc, oferindu-ne condițiile perfecte pentru a rula în viteză.

Iluzia unui drum complet uscat nu a durat o veșnicie, căci pădurea a ținut să ne mai testeze reflexele încă o dată.

Solul reavăn și umbra deasă păstrau umezeala, forțându-ne să fim atenți la fiecare traversare a firului de apă, în timp ce căutam ieșirea spre drumul principal.

Bălțile ca bălțile, dar adevărata provocare abia acum începea. Roiuri uriașe de țânțari au tăbărât pe noi din toate direcțiile. Trebuie să ne mișcăm continuu, altfel ne ciuruiesc de vii! Răcoarea plăcută a pădurii a devenit brusc o zonă de evadare în viteză, unde oprirea nu mai era o opțiune.

Din păcate, tocmai când trebuia să mărim viteza ca să scăpăm de atacul țânțarilor, drumul ne-a pus în față o porțiune și mai inundată. Bălți imense, pline cu apă acopereau aproape în întregime partea stângă a cărării, lăsând doar o fâșie îngustă și noroioasă de pământ pe dreapta. 

Drumul devine o capcană continuă de apă și noroi. Singura opțiune este să să trecem prin apă pentru a înainta și scăpa de roiurile de țânțari.

Solul moale păstra amprenta unor urme proaspete de camion, semn că utilajele grele trecuseră recent pe aici. Din fericire, deocamdată nu se vedeau tăieri de pomi în jur. „Cine știe ce o fi mai încolo...”, mi-am spus în gând. 

Răspunsul la întrebarea mea nu s-a lăsat prea mult așteptat. Lemnele tăiate, aliniate pe marginea pădurii, stăteau mărturie pentru activitatea din zonă. Cu toate acestea, peisajul se deschidea tot mai mult spre lumină, un semn bun că ne apropiem de finalul acestui calvar noroios.

Privind în sus spre versant, am avut confirmarea deplină a dezastrului. Coasta dealului purta urmele evidente ale unei defrișări mai vechi. În locul arborilor înalți creșteau acum doar ierburi înalte și tufe dese sub cerul liber. Locul își pierduse farmecul sălbatic de la început, semn că ne apropiam în viteză de zonele modificate de om.

Traseul ne pune la încercare tehnica și rezistența la fiecare metru. Rulăm unul după altul pe buza șanțurilor adânci, profitând de orice palmă de pământ uscat. 

Schimbarea de decor a fost brutală. Dacă până în acest punct respiram aerul unui loc virgin și neatins, de aici a început infernul. Am intrat direct în zona de masacru: copaci secerați de drujbe și lăsați la pământ, iar drumul – complet spart și distrus de TAF-uri și camioane. Fiecare metru parcurs prin această vale a devenit o provocare uriașă pentru bicicletele noastre, obligându-ne la un efort dublu pentru a putea înainta

Câțiva metri mai încolo, am dat ochii cu „monștrii” responsabili pentru distrugerea drumului. Într-o mică poieniță transformată în rampă de încărcare, stăteau parcate două TAF-uri mari, alături de un vagon de șantier ponosit. Întreaga zonă din jurul lor era un câmp de bătălie din pământ răscolit, fără nicio urmă de iarbă. Am trecut pe lângă ele în viteză, bucuroși doar că utilajele erau oprite în acel moment și nu trebuia să ne ferim din calea lor prin noroi.

„Unde, dracu', am plecat noi?”, mi-am spus, în timp ce tăietorii de lemne păreau prezenți peste tot. Șmecherii au exersat bine tehnica tăierii și defrișează locul începând strategic din partea opusa șoselei, direct din mijlocul pădurii. Când ajungi în sfârșit să vezi dezastrul cu ochii tăi, este deja prea târziu: în spatele lor se întinde doar pustiul. Am pedalat lăsând utilajele în urmă și căutând o cale de scăpare din acest coșmar.

Lăsăm în urmă utilajele grele și reintrăm în penumbra răcoroasă a copacilor. Drumul ne poartă din nou sub coronamentul des al pădurii, dar urmele distrugerii sunt încă vizibile la fiecare pas. Ne concentrăm pe pedalat, dornici să punem cât mai mulți kilometri între noi și acea zonă tristă.

Intrăm în Valea Arianei și dăm peste primii copaci tăiați. Se părea că în această parte a pădurii abia au început cu defrișările, rănile pământului fiind încă proaspete. Drumul s-a mai îngustat, fiind străjuit de brusturi uriași care ascundeau parțial șleaurile adânci lăsate de utilaje. 

Ceea ce părea a fi doar începutul s-a transformat rapid într-o rampă forestieră în toată regula. Drumul a dispărut sub o masă imensă de pământ negru, complet desfundat și brăzdat adânc de utilajele grele. În stânga noastră se înălța o stivă masivă de bușteni proaspăt tăiați, dovadă că exploatarea era în plină desfășurare. 

Grămada de trunchiuri de copaci aliniați pe margine spunea totul despre soarta acestei păduri. Fiecare viraj ne scotea în cale noi urme adânci, obligându-ne să ne alegem traseul cu maximă prudență

Salvarea a venit sub forma unui curs de apă. Dăm peste Pârâul Vernic, iar aceasta devine o ocazie de neegalat să ne spălăm puțin bicicletele de noroi. 

Nu doar bicicletele aveau nevoie de o revigorare, așa că am intrat și cu picioarele în apă. A fost o senzație de-a dreptul plăcută să simțim apa rece cum ne răcorește după atâta efort. Ne-am oprit pentru câteva momente în albia pârâului Vernic, lăsând oboseala și căldura acumulate pe traseu să fie spălate de curentul limpede, înainte de a ne relua drumul prin pădure.

Apa își croia liniștită calea printr-un adevărat tunel verde format din fagi bătrâni, ale căror rădăcini masive fixau malurile de pământ. Ne-am acordat câteva minute doar pentru a privi curgerea apei și pentru a ne limpezi gândurile în această oază ascunsă de răcoare.

Pauza revigorantă de la pârâu ne-a dat energia necesară pentru a ataca următorul sector. Traseul continuă pe o cărare de pământ bătătorit, strânsă între un dâmb abrupt și vegetația deasă din stânga.

Pe măsură ce avansam, urmele utilajelor au dispărut în totalitate, lăsând loc unei păduri incredibil de curate și luminoase. Copacii tineri se ridicau deși de o parte și de alta a unei văi adânci și uscate, iar solul era complet acoperit de un covor des de frunze arămii.

Traseul ne readuce într-un sector foarte umbros și jilav. Pădurea bătrână își lasă amprenta prin trunchiurile doborâte de timp, care creează bariere naturale peste firul subțire de apă. Pentru un ciclist, asta înseamnă încă un test de atenție și tehnică: descălecat, ridicat bicicleta peste bușteni și pășit cu grijă pe solul noroios. Oboseala se aduna, dar farmecul locului neatins ne ținea în priză.

Într-un final, am ieșit din zona împădurită. A fost o bucurie mare pentru noi deoarece am scăpat în sfârșit de țânțarii insistenți și de noroaiele care ne puseseră la încercare.

Totuși, entuziasmul a fost rapid temperat de o nouă provocare: canicula. Odată ieșiți de sub protecția copacilor, am simțit din plin valul de căldură sufocantă de afară

Lăsăm pădurea în urmă și pedalăm sub cerul liber. Canicula își spune cuvântul, iar noi ne îndreptăm întins spre Ramna pentru mult dorita aprovizionare.

Drumul de pământ continua să șerpuiască printre dealurile golașe. În dreapta noastră, versantul acoperit de iarbă arsă de soare emana o căldură sufocantă, în timp ce în stânga, vegetația joasă părea singurul paravan în fața caniculei.

 Pedalam în ritm susținut, unul în spatele celuilalt, lăsând în urmă fiecare dâmb și numărând în gând momentele până la intrarea în sat.

Lăsăm definitiv relieful accidentat în urmă și intrăm pe drumurile de hotar ale localității. Înaintăm rapid pe pământul bătătorit, încadrați de culturi agricole și pajiști deschise. Câteva animale care pășteau liniștite în depărtare ne-au confirmat că satul era deja la o aruncătură de băț. Deși oboseala și setea începuseră să ne apese serios, peisajul deschis și linia dreaptă ne-au permis să rulăm eficient, cu ochii ațintiți spre destinație.

Nu am fost foarte inspirat de data asta, mergând pe drumul pe care sătenii scoteau vitele la pășune. Drumul era plin de gropi ce ne scuturau foarte tare .

După cum se vede și în cadru, urcarea prelungită pe acest pământ denivelat ne-a stors și de ultimele picături de energie.

Zdruncinăturile au luat sfârșit odată ce am coborât direct pe ulița principală din Bocșa. Peisajul s-a schimbat instantaneu: drumul de pământ a lăsat loc unui pietriș fin și bătătorit, iar casele tradiționale din stânga și din dreapta ne-au urat bun venit în civilizație.

Am început să traversăm satul pe singura cale disponibilă: un drum din macadam surprinzător de bun. Fără alte opțiuni sau rute alternative, am menținut direcția înainte, îndreptându-ne hotărâți spre Valeapai.

Am lăsat casele în urmă și am intrat în plin pe această magistrală albă de macadam. Drumul se întindea impecabil în fața noastră, flancat de pajiști aride și dealuri line, sub un cer complet senin. Cu un sol atât de stabil sub roți, am putut să rulăm în paralel și să mărim considerabil viteza, lăsând oboseala deoparte și concentrându-ne doar pe drumul întins spre Valeapai.

Pe partea stângă, o mică gospodărie izolată și câteva căpițe tradiționale de fân, sprijinite de liziera pădurii, dădeau locului un aer idilic, desprins din alte vremuri. Am mărit ușor distanța între noi și am continuat să rulăm întins pe banda albă de piatră, lăsându-ne conduși de drumul care părea că se pierde undeva în desișul copacilor din zare.

Așa cum anticipam, magistrala de macadam ne-a proiectat direct în desișul răcoros al pădurii. Lățimea generoasă a drumului alb ne-a permis să rulăm din nou umăr la umăr spre Valeapai.

Pădurea s-a strâns și mai mult în jurul nostru, transformând drumul într-un veritabil tunel verde. Umbrele lungi ale copacilor jucau spectaculos pe drum, oferindu-ne un ritm perfect și o binemeritată repriză de răcoare în timp ce ne apropiam de destinație.

Ieșirea din zona împădurită ne-a scos din nou la lumină. Aici, traseul făcea o curbă strânsă, obligându-ne să ne concentrăm pe abordarea virajului. Soarele ne-a întâmpinat din nou cu toată forța lui, dar perspectiva unui teren mai deschis ne-a dat impulsul necesar pentru a continua pedalarea în ritm susținut.

La ieșirea din desiș, am schimbat planul: mi-a venit ideea unui ocol prin Barbosu, un sat aproape părăsit despre care doar auzisem povești. Am părăsit imediat macadamul și am cotit la dreapta pe un drum de pământ.

Noul drum se deschidea lung prin mijlocul unor pajiști uscate, șerpuind domol spre linia orizontului. Solul bătătorit ne permitea să rulăm constant, în timp ce peisajul larg și dealurile din depărtare ne ofereau o senzație deplină de libertate în drum spre așezarea izolată.

Coborârea s-a terminat repede și am început imediat o nouă urcare. Poteca de pământ continua să șerpuiască printre ierburile înalte și uscate, obligându-ne să depunem iarăși efort pe biciclete sub soarele puternic.

Odată ajunși pe culmea dealului, relieful s-a schimbat din nou și am intrat într-o coborâre lungă. Traseul șerpuia lin la vale prin mijlocul câmpului, dându-ne ocazia să prindem viteză și să ne mai odihnim picioarele.

Cărarea ne-a proiectat din nou în umbra unui pâlc des de mesteceni și arbuști. Solul nisipos, brăzdat de șanțuri adânci, ne-a obligat să fim din nou vigilenți la controlul ghidonului în timp ce înaintam spre așezarea căutată.

Am lăsat copacii în urmă și am continuat pe o porțiune dreaptă, spre un dâmb golaș. Drumul de pământ a devenit mult mai nisipos și brăzdat de dâre adânci de iarbă, obligându-ne să pedalăm cu atenție sporită pentru a nu pierde aderența.

O oprire neprevăzută ne-a scos din ritm. Eu mă chinuiam să rezolv problemele tehnice — au apărut mai multe pene de cauciuc —, în timp ce Roxana profita de pauză și se juca cu fluturii prin iarbă.

Nu mai puțin de trei pene ne-au dat bătăi de cap, ținându-ne blocați pe loc aproape o oră. În timp ce eu meșteream contra cronometru la roți, atmosfera a rămas relaxată: un fluture mic s-a așezat curios chiar pe palma Roxanei, transformând momentul de frustrare într-o amintire simpatică de pe traseu.

Cu bicicletele întoarse, marginea cărării devenise un adevărat atelier în aer liber. Am demontat roțile și am trecut la verificarea amănunțită a cauciucurilor, căutând spinii vinovați pentru această triplă problemă neașteptată.

Reparația era aproape gata. Am dat ultimele pompe pentru a aduce presiunea la normal, în timp ce Roxana aștepta răbdătoare, cu bicicleta pregătită de plecare.

După lungul popas tehnic, am revenit în șa și am dat rapid de primele gospodării ce marcau intrarea în Barbosu. Clădirile vechi, răsfirate printre copaci, ne-au confirmat că am ajuns în sfârșit în așezarea izolată pe care doream să o explorăm.

Majoritatea clădirilor stăteau să se dărâme, măcinate de timp și abandon. Doar vreo trei sau patru gospodării, cocoțate sus pe deal, mai păreau locuite și dădeau semne timide de viață în acel peisaj uitat de lume.

Una dintre gospodăriile abandonate ne-a apărut chiar la bifurcare, cu tencuiala îngălbenită și pereții surpați sub acoperișul vechi. Copacii și vegetația sălbatică începuseră deja să ascundă ruinele, transformând curtea pustie într-o imagine vie a depopulării din zonă.

Când ne-am apropiat, am observat câteva detalii izbitoare. În ciuda peretelui complet prăbușit și a obloanelor smulse, unele urme din jur sugerau că acel loc degradat încă adăpostea o suflare omenească.

Presupunerea mea s-a adeverit rapid când am zărit un cal care stătea liniștit în interiorul acelei anexe. Prezența animalului sub acoperișul parțial prăbușit era dovada clară că structura încă își găsea o utilitate pentru localnicii rămași pe deal.

Animalul m-a privit curios prin deschiderea ușii, nemișcat în semiumbra grajdului cu tavan de bârne vechi. Singurătatea lui în acea încăpere cu pereți din chirpici măcinați accentua și mai mult aerul de loc încremenit în timp.

Curios de prezența mea, s-a apropiat câțiva pași, dar a păstrat o distanță de siguranță. Ne-am privit preț de o secundă, uniți de aceeași liniște apăsătoare a locului, înainte de a-l lăsa în semiumbra lui.

Am făcut câțiva pași înapoi în curtea năpădită de buruieni, privind pentru ultima oară acoperișul din țigle roșii, măcinat de ani. Lângă grajd, o altă anexă cu ușa din lemn zăvorâtă și o deschidere întunecată căscată spre interior completa tabloul părăsirii.

Pe măsură ce ne îndepărtam, animalul a scos capul prin golul ușii, urmărindu-ne plecarea cu aceeași curiozitate tăcută. Imaginea lui încadrată de pereții scorojiți și de nucul bătrân ce creștea direct din acoperiș a fost ultima carte poștală dintr-un sat care refuză să dispară cu totul.

M-am apropiat pentru un ultim cadru de la mică distanță. Privirea blândă și căpăstrul simplu din sfoară albastră, profilate pe ușa masivă din lemn, sintetizau perfect spiritul pur și arhaic al acestui loc ascuns de lume.

Ne-am luat rămas-bun de la tăcutul nostru prieten și am ieșit în bătătura inundată de soare. Tencuiala căzută și structura din bârne și pământ a peretelui lung arătau clar că timpul nu iartă nimic, lăsând în urmă doar o umbră din ceea ce fusese odată o gospodărie plină de viață.

Am lăsat în urmă curtea și am revenit la ulița principală. Roxana a luat-o înainte pe drumul prăfuit ce șerpuia printre ultimele construcții avariate ale satului, sub privirea unui stâlp de electricitate ce părea singurul martor al modernității în acest loc izolat.

Calea prăfuită ne-a condus printre ultimele garduri vechi și dărăpănate din lemn ale așezării. Pe partea dreaptă, un hambar micuț din scânduri, cocoțat pe piloni, părea că sfidează gravitația și timpul, marcând hotarul simbolic dincolo de care lăsam în urmă ultimele semne ale satului Barbosu.

Am continuat spre stânga, fără să ne  mai oprim. Pierdusem deja destul de mult timp cu reparația celor trei pene și cu explorarea curții unde ne întâmpinase calul, așa că trebuia să menținem ritmul.

Am trecut pe lângă câteva clădiri mai bine întreținute, lăsând rapid în urmă ultimele semne ale acestei așezări tăcute.

Deși așezarea pare aproape părăsită, am dat peste semne clare de modernizare: stâlpi de electricitate și cabluri noi înlocuiau vechea rețea. Am lăsat în urmă clădirile degradate și am urmat drumeagul de pământ ce șerpuia spre ieșirea din sat.

La colțul ultimei case, drumul a cotit brusc la dreapta, deschizându-ne în față o coborâre superbă. Am lăsat bicicletele să prindă viteză pe pământul bătătorit, bucurându-ne de libertatea spațiului deschis și de aerul curat de pe coastă.

Coborârea s-a dovedit rapidă și intensă. Rulam ultimul, concentrat pe controlul bicicletei printre șleaurile adânci și pământul denivelat, în timp ce arbuștii de pe margini treceau cu viteză pe lângă mine.

Panta s-a mai îndulcit, iar drumul prăfuit de țară s-a deschis larg în fața noastră. Roxana și Cristi au prins avans, distanțându-se pe această coborâre lungă ce șerpuia printre dealurile aride, sub un cer perfect senin.

Drumul a intrat din nou într-o zonă mai strânsă, mărginită de tufișuri dese și arbori tineri. 

Dincolo de hățișuri, am dat peste prima gospodărie din vale, cunoscută drept Casa Ivănescu Pavel, care arăta neașteptat de bine îngrijită în comparație cu ruinele de pe deal. Pe lângă ea, drumul din stânga ne deschidea calea direct către următoarea noastră destinație: Valeapai.

Cum bidoanele noastre de apă erau deja pe terminate, trebuia să căutăm urgent o fântână ca să le umplem.

Din fericire, ne-am întâlnit cu un muncitor de la o firmă din Arad, care lucra la modernizarea rețelei electrice din sat. Am intrat în vorbă cu el, iar omul ne-a îndrumat amabil spre o curte din apropiere unde aveam să găsim apă.

Apariția acelei fântâni s-a dovedit salvatoare, așa că ne-am îndreptat glonț spre curtea indicată de muncitor. Traseul se bifurca exact în dreptul unei gospodării vechi din cărămidă, punându-ne în poziția de a alege varianta corectă printre arborii ce flancau marginea uliței.

Am ales drumul din dreapta, sperând că este cel bun și că ne va conduce direct către curtea cu apă. Roxana a luat din nou avans pe poteca umbrită de copaci, pedalând încet pe lângă o veche anexă din lemn ce părea să vegheze marginea căii.

Gospodăria indicată părea la fel de pustie ca restul satului, însă structura rezista mult mai bine și nu era degradată. Acest detaliu ne-a dat de înțeles că un proprietar își mai face, probabil, apariția din când în când pentru a îngriji locul.

Am intrat în curte împingând poarta închisă, iar primul lucru care ne-a sărit în ochi a fost un pom încărcat, aflat chiar lângă fântână. Iarba era plină de mere coapte căzute pe jos, dând curții un aer idilic și primitor în ciuda lipsei de mișcare.

Am aruncat o ultimă privire peste curtea tăcută, simțind o recunoștință profundă pentru oaza de salvare găsită acolo. Parcă aș fi vrut să mulțumesc cuiva, în acel gol deplin, atât pentru apa rece care ne-a potolit setea, cât și pentru mărul gustos cules direct de pe jos.

Am închis poarta exact așa cum o găsisem, lăsând totul în ordine. După o ultimă privire aruncată curții, am pornit înapoi spre locul unde ne întâlnisem cu muncitorul, gata să reluăm traseul inițial.

Odată reveniți la intersecție, am părăsit definitiv așezarea tăcută și am reintrat pe macadam. Pe marginea căii ne-a întâmpinat panoul alb al Primăriei comunei Ramna, care ne ura simbolic „Drum bun!”, marcând hotarul dincolo de care lăsam în urmă toate peripețiile din satul părăsit.

Odată trecut panoul, am lăsat în spate ultimele ruine din chirpici și am înaintat pe porțiunea lungă și dreaptă. Traseul se deschidea larg în fața noastră, mărginit de tufe dese și copaci bătrâni care ne ofereau din când în când câte un petic de umbră sub cerul arzător al amiezii.

Întorcându-ne din drum, am ajuns înapoi la bifurcația de unde pornise totul. Pe cărarea din stânga, marcată de ulița îngustă ce trecea pe lângă casa verde, venisem inițial, iar acum am continuat înainte, pe varianta din dreapta, pentru a ne relua traseul principal.

Înaintând pe noul traseu, am dat peste o altă echipă de la rețeaua electrică, cocoțată în nacela unei autospeciale, lucrând în plină acțiune la stâlpii de pe margine. Am rămas sincer mirat să văd asemenea investiții masive într-o așezare pe cale de dispariție, gândindu-mă cu un gust amar că există atâtea comunități pline de viață, cu copii care încă învață la lămpaș, unde nimeni nu mișcă un deget pentru ca acei oameni să se bucure de lumina unui bec.

Am depășit utilajul și am continuat rularea pe un sector curat, flancat în dreapta de un dâmb acoperit de iarbă uscată. Calea bătătorită urca ușor spre linia orizontului, ghidată discret de firele de electricitate ce se întindeau deasupra noastră spre un nou stâlp solitar din depărtare.

Traseul ne-a coborât direct pe malul pârâului Pogăniș, punându-ne în față o nouă provocare. În stânga noastră, apa curgea leneșă și tulbure, în timp ce în dreapta, calea de pământ continua să urce abrupt prin vegetația deasă, imediat după vad.

Albia era destul de lată, iar apa își croia leneș drum printre malurile pline de pietriș și sălcii dese. Din fericire, adâncimea redusă din zona vadului ne dădea speranțe că trecerea nu va fi atât de complicată pe cât părea la prima vedere.

Am ales varianta sigură și am coborât din șa pentru a traversa la pas. Roxana a luat înainte, ghidându-și cu atenție bicicleta prin vadul puțin adânc, în timp ce căutam împreună cele mai stabile pietre pentru a nu ne uda complet în mijlocul pârâului.

Din fericire, am trecut cu bine pe malul celălalt și, după o scurtă repriză de pedalat, am intrat oficial în localitatea Valeapai. Primele case ne-au întâmpinat de-o parte și de alta a uliței prăfuite, sub același cer senin, confirmându-ne că am ajuns cu succes la destinație după toate peripețiile acestei zile.

Am făcut un scurt popas în fața unei clădiri lungi din localitate, unde am decis să scurtăm spre Vermeș, următoarea noastră țintă. Din fericire, varianta indicată s-a dovedit a fi exact un traseu pe care îl mai parcursesem într-o aventură anterioară, așa că am așezat bicicletele pe iarbă și am analizat rapid planul de întoarcere.

Am revenit în șa și am pornit la drum, deși eram conștienți că mai aveam oarecum destul de mult până acasă. Traseul cunoscut se întindea alb și pietros în fața noastră, tăind un platou larg acoperit de ierburi uscate, în timp ce umbrele noastre lungi, proiectate pe sol, arătau că soarele începuse deja să coboare spre asfințit.

Roxana a trecut în față și a impus un ritm constant pe porțiunea pietroasă, lăsând în urmă un copac bătrân și uscat care părea că străjuiește marginea câmpului. 

Privind în spate, am realizat cât de mult urcasem. Calea pietruită pe care tocmai o lăsasem în urmă cobora lung de-a lungul unui gard de sârmă, lăsând în vale o stână izolată și dealurile ce se întindeau până la orizont. Deși panta ne-a stors de energie, această ultimă privire peste întreaga zonă ne-a reamintit frumusețea locurilor prin care ne purta drumul spre casă.

După ce am depășit culmea, traseul ne-a purtat direct în Vermeș, unde am luat o pauză scurtă de leneveală, cât să bem o bere și un suc cumpărate de la un magazin din sat.

Înainte de a ajunge la mult așteptatul popas, traseul ne-a mai rezervat o ultimă strânsoare prin Vermeș. Am traversat un pod metalic îngust, flancat de o vegetație sălbatică ce aproape că înghițea balustradele vechi, menținând formația în șir indian înainte de a ieși spre centrul localității.

Revigorați de popas, am lăsat în urmă drumurile pietruite și am continuat pe asfalt, rulând întins și rapid până la Izgar.

Popasul din Vermeș a fost scurt, fiindcă drumul ne-a scos rapid de pe asfalt, direct înapoi pe pământ. De la Izgar am reintrat pe un sector complet off-road ce șerpuia prin mijlocul câmpului, lăsând roțile să ruleze pe solul uscat și bătătorit în timp ce ne îndreptam spre Duboz.

Pe drum ne-am intersectat cu trei localnici care veneau din sens opus. Atmosfera de pe platou era atât de încinsă încât unii dintre ei pedalau la bustul gol, salutându-ne scurt în timp ce ne croiam drum printre șleaurile uscate, sub soarele arzător ce bătea direct din față.

Continuându-ne drumul fără oprire, am intrat rapid pe o porțiune pietruită ce marca apropierea de Duboz, unde Roxana și Cristi au trecut din nou în față, rulând pe lângă primele garduri și stâlpi de electricitate ce anunțau intrarea în localitate.

Chiar la marginea localității Duboz, peisajul s-a deschis spre o pajiște verde inundată de lumina caldă a asfințitului. O turmă mare de oi păștea liniștită la umbra câtorva arbori bătrâni, oferindu-ne un cadru pur rural înainte de a intra definitiv pe ulițele satului.

Soarele era tot mai jos, bătându-ne direct în ochi din fața unui orizont complet deschis. Am continuat pe o lungă linie dreaptă de macadam fin, flancată de culturi agricole, pedalând întins spre finalul acestei lungi zile de vară.

Lumina blândă a serii a lungit umbrele noastre pe drum în timp ce intram printre primele gospodării de la marginea localității.

Am lăsat casele în urmă și am ieșit din nou în câmp deschis, pe o lungă întindere de pietriș gros. Cu soarele coborât bine în stânga noastră, Roxana și Cristi au trecut în față, pedalând umăr la umăr pe drumul denivelat ce tăia pajiștea aridă spre ultima porțiune a traseului.

Am ieșit în sfârșit la drumul principal chiar în momentul în care soarele atingea linia orizontului, oferindu-ne un final de zi spectaculos. Traversarea podului de la Albina peste Râul Timiș ne-a purtat pe asfaltul neted, de-a lungul balustradelor lungi, în timp ce apa sclipea sub ultimele raze ale amurgului.

Încă nu intrasem în Timișoara, ci rulam întins pe șoseaua lungă ce tăia câmpul, chiar în direcția în care soarele cobora vertiginos sub linia orizontului. 

Ultima privire aruncată spre discul de foc ce dispărea dincolo de asfalt a marcat finalul perfect al unei zile memorabile. Privind în urmă, fiecare kilometru a purtat cu sine o poveste: de la startul din Bocșa Montană și liniștea de la lacul Medreș, până la praful ulițelor din Ramna și peripețiile cu cele trei pene din satul aproape părăsit Barbosu. Ne-am potolit setea și am pedalat mai departe prin Valeapai, am lenevit la o bere în Vermeș, iar apoi am înfruntat drumurile de pământ și piatră spre Izgar și Duboz. Oboseala s-a adunat treptat prin Nițchidorf, Blajova și Otvești, dar ritmul a rămas constant prin Sacoșul Turcesc și Moșnița Nouă. Intrarea în Timișoara sub acest apus de poveste a fost recompensa supremă pentru o zi intensă, plină de praf, urme de istorie și prietenie.