Brebu Nou ( Weidenthal ) - Orșova.

Munții Semenicului și Almăjului străbătuți pe bicicletă până la Dunăre

În urmă cu circa trei săptămani, dădeam share la multe poze din prima aventură care a avut loc în 14 iunie 2013, povestea ( aici ). Un eveniment (Weidenthal-Eibenthal MountainBike Experience ) pus la cale de Carol, la care şi eu, împreună cu cei doi copii ai mei (Cristi și Roxana) am participat. În povestea de mai jos ne-am avântat pe un nou traseu care ne-a dus de la Caransebeș la Brebu Nou (Weidenthal) iar de acolo peste munți la Orșova - un traseu de trei zile, chiar patru dacă pun la socoteală și ziua de luni, cea în care ne-am întors acasă. Frumoasa aventură a început într-o după-amiază de vineri (15 iulie 2013). Am reușit să îmi termin treaba până pe la ora prânzului, douăsprezece-unu, chiar să fac și ultimile cumpărături ce-mi lipseau şi de care aveam mare nevoie, și am pornit spre gară împreună cu Roxana și Cristi. Acolo ne-am mai întâlnit cu o pesoană, ne cumpărăm bilete, apoi ne îndreptăm încet spre tren și urcăm în ultimul vagon. Coborâm în Caransebeș, chiar dacă aveam posibilitatea să mergem până la Slatina Timiș. Aici suntem așteptați de alți 3 bicicliști ce au parcurs aceată distanță pe biciclete de la Timișoara. O luăm ușor spre un supermarket unde mai cumpărăm câteva dulciuri și fructe ce lipseau din rucsacul nostru, apoi ne îndreptăm spre Slatina Timiș pe drumul european 70, de unde urcăm spre Brebu Nou, urmând să înoptăm o noapte la cort, pentru că a doua zi să onorăm invitația colectivă de participare la evenimentul Weidenthal – Eibenthal MTB Experience 2, pusă la cale de Carol (organizatorul acestui eveniment). La zece și jumătate-unsprezece (aproape de miezul nopții) ajungem la pensiune. Deja se întunecase cu mult timp în urmă. Începem să despachetăm și să pregătim cortul apoi mergem să mâncăm ceva, facem un duș rapid și ne culcăm sub cerul liber (în cort), înafară de Roxana care a dormit la invitația lui Carol, în mansardă (dormitorul comun de la pensiune).

F i l m u l

 5 iulie 2013, ora 14.00 gara Timișoara Nord
Așa a început totul. Aici ne luăm bilete pentru trenul care ne va duce până la Caransebeș.

 Urcăm biciclete în ultimul vagon.

 Cam înghesuit ținând cont că nu există un vagon destinat bicicletelor, dar e ok, nu încurcă pe nimeni. Suntem în ultimul vagon.

 Urcăm pe la Slatina Timiș către Brebu Nou 167.

 Din când în când ne oprim, facem câteva poze și pornim mai departe. Acum ne-am oprit pentru că cineva a făcut pană, probabil a luat un spin de pe drum.

 Pensiunea Brebu Nou 167.
Ajungem la pensiunea BN167 unde îl întâlnim pe Carol Varga care ne aștepta.

Sâmbătă, 6 iulie 2013, ora 6.00
Mă trezesc, apoi îmi fac curaj să ies din cort. Împachetez rapid și pregătesc totul pentru plecare până la ultimul detaliu. Dimineța e răcoare, nu ştiu de unde să încep, ce să îmbrac, ce să mă0nânc. Mă hotărăsc rapid, mai iau o bluză pe mine, manânc rapid și așteptăm să se pregătească toată lumea; luăm și apă pentru drum.

Pe la 7.30 am s-a dat startul și am reușit să pornim ținând drumul forestier în ascensiune spre vârful Semenic, pe un traseu ce pornește de la barajul Trei Ape.
Lacul și barajul Trei Ape, este locul unde se unesc cele trei ape: Semenic, Grădişte şi Brebu.
Grupului nostru s-a mai adăugat și un bucurestean, care din grabă și-a uitat telefonul la Brebu Nou și-a trebuit să se întoarcă pentru a-l recupera, timp în care noi facem câteva poze. La sosirea lui ne îndreptăm ușor spre Semenic.

 Intrarea ne-am făcut-o prin valea Semenic pe la coada lacului. Am urcat pe drumul forestier spre cantonul Șaua Cireșului, apoi am ajuns pe poteca turistică marcată cu cruce albastră care ne-a scos în dreptul vârfului Semenic (1446 m).

Platoul Semenic.
Încet-încet am ajuns pe Semenic, la mai bine de două ore.

Vârful Semenicului (1446m, alt.). În timp ce alții au urcat până acolo, admir de la distanță și continui cu gândul că voi reveni. Nu țineam morțiș să-mi consum energia urcând acum.

Am remarcat stația meteo, antenele releului de televiziune, dar și Vârful Piatra Goznei

   Spre plăcerea mea apare și o coborâre de care profit la maxim, suindu-mă pe bicicletă.

Eolienele de pe Semenic în stare de paragină

După vre-o trei ore de la start, ajungem în stațiunea Semenic.

Mai mergem puțin până la o gheretă cu două mese și umbreluțe și oprm, înainte să continuăm mai departe. 

 Am făcut o pauză la bodega lui nea Cornel! O cafea și un suc, apoi ne-am despărțit de doi dintre cei trei care ni se alăturaseră vineri, în gara din Caransebeș.

 Facem o poză și ieșim pe creastă. Urmează o potecă superbă pe platoul de altitudine, către Vârful Piatra Nedeii, trecând pe lângă Vârful Piatra Goznei (mica movilă din spatele releului de comunicatii - cel mai înalt vârf din Munții Semenicului), și Băile Vulturilor.

 Panou informativ

 Vârful Piatra Goznei (1447m, alt.). Înainte de releu, facem la stânga pe platoul Semenicului

 Schitul Sfântul Proroc Ilie 

 Spre vârful Piatra Nedeii (1437m, alt.)

Minunata dimineață. 

Urcăm încet spre vârful Piatra Nedeii.

Mici porțiuni de push-bike

  Oprim la vârful Piatra Nedeii (1437 m alt), de unde admirăm imensa pădure în care vom intra.Vârful Piatra Nedeii.

 De aici coborâm și ne îndreptam spre pădure, intenția fiind să ieșim spre cantonul Coșava.

 Ajungem într-o poiană (poiana Begului) de unde urmăm un drum forestier prin pădure și nu după mult timp ajungem la cantonul Coșava.

 Ogașul Begului

Aici am avut prima pană. O pauza venită parca la fix după această traversare care ne-a solicitat puțin.

Părăsim golul alpin și începem coborârea traversând pădurea către râul Nera, trecând pe lângă Cantonul Coșava.

Sunt porțiuni de single trail, uneori inundate, obligâdu-ne să trecem peste crengile căzute, rădăcini. E distractiv.

Am mers pe un drum bun, care apoi s-a continuat cu unul pe alocuri cu pietre și bolovani scoși la suprafață de torentele de ploaie. Chiar după ce am trecut de canton, Roxana a avut un mic accident, reușind să se dezechilibreze și să cadă după ce i-a alunecat roata pe o piatră umedă. A fost acel moment în care nu știam dacă mai poate continua, căutam soluții de întoarcere, dar, din fericire, s-a soldat doar cu o amorțeală trecătoare a antebrațului.

 Cantonul Coșava.

De la indicator am coborât pe valea cu același nume. Pe măsură ce pierdem altitudine forestierul devine din ce în ce mai rău, Roxana a avut un mic accident, reușind să se dezechilibreze și să cadă după ce i-a alunecat roata pe o piatră umedă. A fost un moment în care nu știam dacă mai poate continua și căutam soluții de întoarcere, dar, din fericire, s-a soldat doar cu o amorțeală trecătoare a antebrațului. Mai departe drumul devine noroios, frământat de roțile camioanelor pe mai mulți kilometrii. Trecem și pe lângă exploatări forestiere, iar în dreptul și la vale de ele nu prea mai e plăcut (nu se mai poate pedala). Întâlnim în coborârea noastră (pe lângă biciclete) un camion ce chinuia să urce, ajutat într-un final de un taf, vă imaginați ce noroi era acolo. 

 Coborâm pe valea Coșava Mare, deja un drum mult mai bun. Foarte rarele porțiuni uscate nici nu ne mai bucura.

 Coborârea a fost întreruptă de o pauză la confluența Coșavei cu Nergănița. Am profitat de acest răgaz pentru a ne spăla bicicletele deja foarte murdare.

Așa arătau bicicletele noastre. Faptul că bicicleta arata relativ bine se datorează doar tipului de noroi, nelipicios.

Aici este locul de unde se formează râul Nera.

Spălăm bicicletele și plecăm spre un loc de popas.

 După ce dăm jos de pe noi kilogramele de nisip și noroi, ne oprim la acest popas vânătoresc, un loc ideal pentru orice drumeț, unde am luat masa de prânz, constând dintr-o conservă în cazul meu dar și alte mizilicuri menite să ne amețească foamea. Undeva într-un colt din rucsac, am găsit și o bere la litru, pe care am savurat-o din câteva guri, păcat că se încălzise.
 Bicicletele îmbăiate în Nera, arătau mult mai curate.

Dinspre Semenic, se auzeau tunete și fulgere, iar norii se apropiau tot mai mult de noi. Nu știam dacă e mai bine să continuăm sau să mai rămânem aici.  

   Cu forțe proaspete continuăm (tragem tare de pedale) de-a lungul Nerei până în Borlovenii Vechi încercând să scăpăm de ploaie. Zonele cu adevărat rele nici nu le-am mai pozat.

 Prin Țara Almăjului
Din Borlovenii Vechi, am pedalat rapid spre Prilipeț și ne-am oprit doar la un magazin sătesc, de unde ne-am mai aprovizionat cu câte cele, apoi am ieșit pe drumul național 57B

Râul Nera pe care îl traversăm pe un pod.

Am ieșit pe drumul național DN 57B și am mers spre intersecția către Bozovici, pe un drum de asfalt. Am lăsat astfel în urmă Munții Semenic și Aninei, iar noua noastră țintă se află la Sud – Munții Almăjului.

Trecem de intersecția cu Bozovici, iar la scurt timp am schimbat direcția spre sud, spre Bănia. 

Satul și viața la țară.

 Am ieșit din sat, printre grădini și sălașe și am urmat un drum forestier bun, spre culme prin Valea Mică, spre zona Poienii Prisaca.

În liniştea după-amiezii, poposim la margine de drum, lângă sălase ascunse şi misterioase ale oamenilor.

Soarele deja apunea și am decis să ne oprim fix în punctul unde am văzut un mic izvor.

Ne-am făcut rezerva de apă care de mult era pe terminate, apoi gândurile ne duceau la un loc unde să putem campa. Nu aveam în gând decât momentul în care vom așeza corturile, și ne vom întinde sub cerul înstelet. Simțeam că s-a mers suficient pentru ziua de astazi, însă decizia era la Carol, noi ne opream unde spunea el. Curând, soarele roșiatic s-a pierdut după perdeaua de copaci, iar într-un interval de o oră, o oră jumătate dispăruse de tot.

 După aproape 14 ore de drum, am pus tabăra tot sub cerul liber, undeva la marginea pădurii în apropiere de un pârâu, într-un loc mai retras, singura suprafață mai dreaptă în care am putut instala patru corturi. Am petrecut o noapte liniștită în care un foc de tabără veghea asupra noastă.

Răsărit în munții Almăjului.
Duminică 7 iulie, ne-am trezit devreme, pe la 5.30, cu putin înainte de a se crăpa de ziuă. Dimineața era răcoare și parcă as mai fi dormit un ceas. Ne-am mai întins puțin apoi ne mișcăm rapid pentru a strânge echipamentul, și plecăm. S-a decis să mâncăm mai târziu. Acest lucru pentru mine era perfect, cine putea să mănânce atât de dimineață. Poate o cafea ne-ar fi prins bine.

Traseul a început a urca abrupt, dar pe un drum relativ curat. Putea fi urcat și pe biciclete, dar nu a fost cazul nostru. Am împins bicicletele până sus pe culme și am ajuns într-o mică poiană aflată pe drumul principal.

Ajungem pe culme - Poiana Prisaca

Am poposit pentru a mânca de-abia la vre-o oră și jumătate de mers, undeva lângă o bodroancă din apropiere de vârful Răspunsului (919 m, alt.).

Ajungem într-un loc de exploatare forestieră 

Stăm destul de rău cu cu apa în aceste locuri înalte, iar pentru a ajunge la un izvor ar fi trebuit să ieșim din ruta noastră. Norocul a făcut să dăm de niște tăietori de lemne, care ne-au îndrumat spre un izvor dar ne-au dat apă din rezerva lor.

Rând pe rând trecem prin mai multe poieni. Ajungem și prin Poiana Hoțului. Peisajul, altminteri foarte frumos, s-a scurs repede prin fața ochilor noștri prăfuiți și am început să coborâm.

Cu greu ne strecurăm printre văcuțlele ce nu voiau cu nici un chip să se dea la o parte.

La înălțimi

Peisajul în munții este foarte spectaculos atunci când ai o rută care să parcurgă crestele înierbate astfel încât să poti vedea totul în timp ce pedalezi.

După o coborâre lungă care cerea multă atenție din cauza drumului rău și a șanțurilor săpate de ape pe mijlocul drumului, ne-am regrupat ceva mai jos, cred ca în Poiana Debeliliug.

A urmat o urcare prin pădure, apoi de acolo am ieșit din nou în . Trecerea prin poiană a fost puțin îngreunată și de spinii de pe marginea drumului.

Prin pădure am mers pe o culme, apoi am început să pierdem altitudine. În cele din urmă am ajuns într-o poiană mare, era la capătul Văii Berzasca - Poiana Debeleliug de care pomenea Carol ceva mai sus atunci când a fost întrebat de cineva din grup, încotro ne îndreptăm. 

 Am mers pe drum la vale (în dreapta), unde am traversat rând pe rând râurile: Ilova, o apă mică curată din care am și băut, iar cineva se amuza cu o glumă pe seama asta, dar suntem ok (apa era potabilă), apoi am mai trecut încă o apă mai mare, cred că era rîul Berzasca și Dragostele, un afluent al Berzasca. Acolo erau câteva indicatoare, printre care și spre Bigăr sau Eibenthal etc. unde am traversat pe rând, râurile Ilova, Berzeasca și Dragostele, un afluent al Berzasca.

Trecem apa Berzasca. Din când în când apa rece reușește să ne intre în bocanci. Nu găsim mereu posibilitatea de a o ocoli.

De aici până la Bigăr, indicatorul ne promitea doar 7,5 kilometri, pe care speram să îi urcăm în cel mult o oră - o oră și jumătate. Găndul meu fugea doar la o bere rece în acel moment.  Este deja după-amiază și soarele ne stoarce de fiecare picătura de apă. Am pornit spre Bigăr prin stânga, urcând pe drumul ce tocmai l-am intersectat. La început a fost bine, se putea merge ușor pe bicicletă, însă pe parcurs a început sa fie mai abrupt și cu bolovani, așa că nu am scăpat de împins bicicleta!

Drumul foarte bolovănos, ne-au solicitat foarte mult.

Am ajuns, într-un sfârșit, în Bigăr, un sat de pemi cehi, foarte izolat în inima Munților Almăjului. La ,,Bigar" nu ne asteptă celebra cascada Bigăr, ci un sat (tot în județul Caraș-Severin). Singura legătură rutieră cu această localitate este drumul comunal de la Cozla, unde se leagă de DN 57, Orșova - Moldova Nouă.

În centrul satului găsim biserica, scoala și un magazin sătesc. Este duminică și vedem oameni pe străzi îmbrăcați elegant îdreptându-se către biserică.

Am oprit la magazin – genul acela de magazin care avea și rol de birt dar era închis. Aflăm de la localnici că vânzătorea locuiește doar la câteva case mai încolo și ne îndreptăm într-acolo. Ne-a deschis magazinul la câteva minute și ne-am refăcut proviziile. Foarte scurt, alimentăm cu o bere și ne cumpărăm câte ceva de mâncare pe care o consumăm la masa din fața magazinului, după care plecăm. Ajungem într-un loc de belvedere foarte frumos, facem o poză de grup, apoi aici Carol stabilește retragerea după ce a mai fost cineva care a sustinut ideea. A căzut varianta continuării spre Eibenthal! Motivul era oboseala deja acumulată. Distanța până la Eibenthal ar fi cam aceeași ca de aici la dunăre doar cu ceva diferențe de nivel, care ne-ar întârzia să ajungem pe lumină la Orșova, nici asa nu eram convinsi că vom ajunge pe lumină. Coborâm rapid la asfalt și în același timp la Dunăre unde mai facem câteva poze.

Vacile care pasc linistite, ferite de orice poluare sau ochi neprietenos.

Urmează coborârea spre dunăre, la început foarte bună, iar apoi lungă și întinsă pe care o parcurgem în aproximati o oră.

 Am ieșit la drumul național DN 57 de pe Defileul Dunării  exact unde un indicator ne arăta distanța până la Orșova, unde mai facem câteva poze.

Dunărea.

Acesta este tipul de peisaj care ne dă vise umede. Șerpuind pe această șosea cei 66 km de pe indicator, vom ajunge la Orșova, de vom lua trenul. 

Mărim zoomul și surprindem malul Sârbesc

După câteva popasuri am reușit să trecem de Șvinița și ne deplasăm spre Dubova. Mai oprim la statuia lui Decebal pentru câteva fotografii și continuăm tot pe asfalt spre Orșova. Statuia este amplasată în zona cazanelor, în cea mai spectaculoasă porțiune a Dunării.

Ne mai oprim periodic pentru regrupare atunci când acest lucru o impune, însă trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să mergem cât de cât mai grupați ca și o echipă.

Cetatea Trikule din Sviniţa! Vedere de pe DN57.
Situată la aproximativ 50 km de orașul Orșova. În apropiere se găsește satul de cehi, Eibhental, comuna Dubova unde se află Cazanele Mici şi Mari, Mănăstirea Mraconia sau Chipul lui Decebal sculptat în stâncă. Deși a fost înecată de oameni, o parte din ea se ţine mândră ”pe picioare”.  De pe malul sârbesc se zăreşte, înşirat pe munte, orăşelul Milanovac.

Drumul din stânga duce la Eibenthal. Pe aici ar fi trebuit sa ieșim la dunăre dacă ajungeam în satul de Cehi.

Preț de mai bine de 60 de kilometri am pedalat cu încrâncenare, luptându-ne cu vântul din față dar și cu o sete permanentă, indiferent câtă apă aș fi băut, simțeam o dezhidratare.

Mai departe spre Dubova, unde plănuim un nou popas.

Această zonă este considerată ce-a mai frumoasă parte a Dunării. Să se vadă pe unde ne umblă picioarele! Peisaj de seară pe clisura Dunării. După popasul de la Dubova, am coborât serpentinele spre Golful Dubovei ajungând rapid la Gura Mraconiei, în dreptul chipului lui Decebal.

Mănăstirea Mraconia. Aceasta se află pe malul stâng al Dunării, care formează în acel loc, cel mai frumos defileu de pe tot întinsul ei, defileu întins între Orșova și Moldova Nouă.

 Statuia lui Decebal, străjuiește Dunărea la o distantă apreciabilă, aflată pe malul stâncos al Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova. Ușor, ușor, ne apropiem de capătul acestei frumoase aventuri și recunosc că mă încearcă diverse sentimente. După câteva poze, am pedalat spre Eșelnița

 Am ajuns la Orșova înainte de miezul nopții pe la ora 23 și căutăm de mâncare și un loc unde să stăm o perioadă. Spre bucuria noastră ne umplem stomăcelele cu o pizza fiecare (mmmm...!) evident că bem și o bere. Era singurul loc deschis la această oră din noapte. Ce mai facem noi acum?! După 30-45 de minute am plecat ușor spre gară așteptând trenul care ne va duce la Timișoara.

Majoritatea se pun la orizontală încercând astfel să se odihnească puțin, iar eu fac ture pe afară la aer încercând să rămân treaz.

Gânduri de final!
Într-o lume în care a călători înseamnă să te urci într-un avion și să ajungi câteva ore mai târziu în capătul celalălt al continentului, o expediție pe bicicletă are o frumusețe aparte. După două zile de pedalat, am parcurs 187 km și sunt mândru de fiecare dintre ei.
Aici în gara din Orșova au început și despărțirile: primul care a plecat, a fost băiatul din București, în direcție opusă cu un tren pe la miezul nopții, restul urmând să așteptăm în gară până după ora trei. Alți doi au plecat cu trenul Inter Regio direct la Timișoara, iar ultimii cinci printre care mă aflam și eu, am mers cu Regio până la Caransebeș, iar de acolo am luat altul până la Timișoara. Spre dimineaţă natura doarme-n tihnă peste amintiri. Veneam după o noapte cu somn spre deloc - mă dureau picioarele după atâta pedalat, prin pădure. A fost una din cele mai frumoase ture de care îmi voi aduce aminte mult timp.