Play la idei Vine o vreme când a lăsa pe mai târziu, pe „data viitoare” devine un risc pe care cu greu ni-l mai asumăm. Uneori n-o mai facem, că prea am amânat o viaţă timp de o viaţă, așa că m-am abonat la Lunca Timișului în această toamnă 🙂, și am făcut plimbări frumoase cu bicicleta cercetând anumite cotloane, locuri care pot spune că, s-au strecurat în sufletul meu și se cuibăresc acolo pentru mult timp. În timp ce mie îmi place să merg pe trasee, alții poate preferă șoseaua. O bicicletă de munte poate să te ducă unde una cursieră nu ajunge – în pădure. Am pedalat printre pomii plini de culoare și am trecut prin mai multe sate, precum și alte locuri mai vechi sau mai noi, neștiind când ajung acasă. Încerc să trag de mine zi de zi pentru a merge mai departe, altă alternativă neavând. După cum am mai menționat, fac ieșiri pentru că „îmi place să merg cu bicicleta, și revin constant pentru a trăi iar si iar același vis de care nu mă satur, pentru că îmi amintește de copilărie, pentr
Începem sezonul turelor la cort!!! 🏕️🏕️🏕️ Am plecat din Timişoara cu trenul personal, vineri pe la prânz, pe la ora 2 până la Caransebeş. La ora 5.00, eram deja pe bicicletă, pedalând înfrigurat pe o ploaie torențială către Brebu Nou 167. Am ajuns seara unde ne-am campat până a doua zi. Pentru că a fost o tură specială pentru mine, îmi permit să-mi fac un cadou special: Iată și povestea turei: Textul aparține lui Carol Varga! Sâmbătă, 15 iunie 2013, ora 8.00. 13 bicicliști s-au aliniat pe terasa pensiunii „Brebu Nou 167” din Weidenthal, pentru a porni într-o tură, peste Munții Semenic și Munții Almăjului, până la Dunăre, în cadrul evenimentului WEIDENTHAL - EIBENTHAL MOUNTAINBIKE EXPERIENCE 2013. Unii au sosit de vineri seara, cu mașina sau cu trenul, urcând pe biciclete din Caransebeș sau din Slatina Timiș, alții, au ajuns în zori de zi. S-au format două echipe, pentru că unii doreau să se reîntoarcă la Brebu Nou, în seara zilei de sâmbătă. Am pornit împreună spre barajul Trei Ape, dar pe urcarea spre Poiana Rădcoasă (Șara), echipa mai grăbită a luat-o înainte. Cei 8 care am format trupa de „long distance”, am mers într-un ritm mai lent pentru că știam că în afară de prima pantă pe care am împins de la baraj la „Prăjiturică”, ne mai așteptau și alte încercări, mult mai dificile. „Prăjiturica” este o potecă frumoasă, pe curba de nivel, ce ocolește Tâlva și Dosul Tâlvei, pentru a ajunge în poienile de unde începe o coborâre de 14 km, pe drum cu pietriș, până în Verendin. Priveliștea este superbă, cu vedere spre munții Țarcului, Godeanului și Cernei, la care se adaugă farmecul livezilor, fânațelor și sălașelor pe lângă care trecem. Din Verendin am ajuns repede în Megica (Mehadica), unde am făcut primul popas de energizare. Am continuat, în urcuș susținut, pe asfaltul nou ce șerpuiește peste două dealuri, de la Mehadica spre Valea Almăjului și am ajuns în Lăpușnicel, unde am făcut iar o pauză. Tot pe asfalt, relativ nou, am urcat și la Șumița, dar nu am mai intrat în acest sat de cehi, ci am cotit la stânga, pe drumul de pământ ce duce spre Putna. Coborârea a fost rapidă și la încă un popas la un magazin sătesc, ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru seară și a doua zi, când urma să nu mai trecem prin nici o localitate. După ce ne-am asigurat și rezerve serioase de apă, am căuta poteca ce urcă din Putna direct spre Tâlva Înaltă. Puntea îngustă și alunecoasă, ne-a determinat să ne descălțăm și să trecem râul prin vad. Prima porțiune a potecii a fost abruptă, dar ne bucuram că urcăm și câștigăm altitudine din cei 400-500 m diferență de nivel până pe culme. Dar elanul nostru a slăbit atunci când a trebuit să trecem peste bolovani și mai ales peste trunchiurile arborilor prăvăliți peste drumeag. Bicicletele aveau și poveri pe portbagaj, așa că, doar munca în echipă ne-a scos cu bine din zona frământată. Au urmat alte pante, apoi trecerea prin poiană, unde poteca se ascundea sub iarba înaltă și rugii spinoși. Zgâriați pe picioare și brațe, am intrat iar în pădure și după popasuri dese, am reușit să ajungem pe culmea largă, unde se afla un pilon prăbușit. Era de la un contor eolian și se pare că niște „binevoitori” au tăiat ancorele, provocând astfel dărâmarea scheletului metalic. Ne-am regrupat și ne-am îndemnat să continuăm până la lăsarea întunericului, în ideea de a găsi un loc bun de bivuac, lângă un izvor și lemne de foc. Dar am luat-o în sens greșit și era cât pe-aci să ne întoarcem iar la Putna pe o altă variantă. Am pierdut cam o jumătate de oră cu corectarea rutei, dar am înaintat bine pe drumul de culme pe care apărea din când în când și un marcaj făcut de o asociație turistică cehească, bandă albastră orizontală, care pornește din Șumița și trece pe la toate satele cehești din Munții Almăjului. Am trecut de mai multe stâne părăsite și am ajuns la una activă, unde ciobanii ne-au arătat izvorul din pădure. Mergând pe curba de nivel, aproape de izvor, am găsit și o poiană perfectă pentru campare. Unii au avut corturi, alții au improvizat culcușuri pe mănunchiuri de ferigă sau în jurul focului, pe izolir și saci de dormit. Fiind foarte obosiți, nu am mai stat prea mult la povești în jurul focului, dar cu toții ne-am bucurat de cerul înstelat care veghea odihna noastră. Zorile s-au ivit foarte repede și soarele a luminat devreme peste tabăra noastră, trimițându-și razele pe lângă mândra siluetă a Arjanei pe care o zăream peste coroanele arborilor. Ne-am trezit cu toții voioși, odihniți, ne-am strâns echipamentul, am mâncat un pic și am urcat spre drumul de culme odată cu turma de oi de la stână. Câinii au fost pașnici, dar pasionați de roțile bicicletelor noastre, așa că am mers pe lângă ele până ce ne-am îndepărtat de teritoriul lor. De aici, în continuare, am urmat drumul pe care l-am mai parcurs și anul trecut, și în urmă cu vreo 12 ani. După Tâlva Înaltă (952 m) au urmat Dealul Rădăcina, cu variante de coborâre spre Eftimie Murgu și Valea Rudăriei, apoi Barchinul Prigor, cu izvor rece și jgheab de adăpat vitele la liziera pădurii. Am mai avut de urcat o pantă mai accentuată pe Dealul Prisaca și pe sub vârful Iovârnata Mare (1132 m). A urmat o coborâre spre pădurile și exploatările de la Corhanul Rudăriei. După un slalom pe drumurile de TAF din parchetul de exploatare, cu mare grijă să nu ne abatem de la traseu, am ieșit în sfârșit, în Poiana Bregheda (Pregăda), printre stânci și tufe de afin. Dincolo de obârșiile văii Rudăriei, se zărea vârful stâncos Svinecea Mare (1224 m) cel mai înalt din Munțți Almăjului. După odihnă și câteva poze, am coborât cu mare atenție pe poteca bolovănoasă, până la locul unde s-a săpat după cărbune, în niște gropi imense, care probabil se vor transforma în lacuri. De aici, începe o coborâre lungă, de peste 25 km, până în Eșelnița. Am regrupat la cantonul forestier cu etaj, numit de localnici „La Bloc”, de unde drumul nu mai părăsește firul Văii Eșelnița. Când am ajuns la drumul național DN 57, de pe Clisura Dunării, ne-am zorit să urcăm pantele ce ne mai despărțeau de Orșova. Fiind aproape ora 14, căldura amiezii era insuportabilă, dar ne-am adăpostit la umbra unei terase și ne-am răsfățat cu pizza, ciorbe, bere și sucuri. Am pedalat apoi până la gara aflată pe partea opusă a golfului Cernei și ne-am luat bilete de tren, unii până la Timișoara, alții până la Slatina Timiș. Prin amabilitatea prietenilor care și-au parcat mașina la Slatina Timiș, am fost teleportat până la trecătoare spre Brebu Nou, așa că nu am mai fost nevoit să pedalez cei 18 km. Mare mulțam fain, dragilor ! Și Mare Mulțam Mare întregii echipe care m-a însoțit în această frumoasă excursie ! Pe curând, la următoarele ture din cadrul evenimentului WEIDENTHAL – EIBENTHAL MOUNTAINBIKE EXPERIENCE 2013 ! Cea mai frumoasa experientă a mea - pozele fac dovada
Am pus bicicletele în ultimul vagon pe culoarul cu toaleta (care oricum era de nefolosit…) să nu deranjăm pe nimeni. Bilet oficial nu ți se dă, trenul neoferind această facilitate de secol 21 (foarte puține trenuri au „pictograma” bicicletei). Altfel ar fi fost 10 lei dacă trenul era IR, pentru un tren Regio fiind tot felul de condiții.
Dacă până la Caransebeș drumul cu trenul a fost aproape o plăcere, lipsit de stres, de-acolo mă aștepta adevărata aventură.
Gândul inevitabilei pățanii m-a încolțit când trăgeam de ușa vagonului și părea blocată. Chiar era, în roata ambelor biciclete… Noroc că m-am prins la timp și alt noroc a fost că pasagerul ce aștepta să urce s-a oferit desigur să mă ajute și i-am mulțumit recunoscător. Din gara Caransebeș trebuia să ajung în Brebu Nou să mă întâlnesc cu restul trupei și să ne campăm cu toții până a doua zi.
Pornesc gps-ul telefonului și ceea ce ar fi trebuit să pară foarte simplu, deplasarea printr-un oraș relativ mic, a devenit o lălăială pe străzi.
Unul dintre aceste locuri de vis se află la doar două ore de mers cu mașina de Timișoara, în apropiere de oraşul Anina, Caraș-Severin. Vorbim despre Cheile Gârliștei, de departe aceste chei sunt cele mai sălbatice din câte am avut privilegiul să străbat până acum. Ele impresionează datorită unor porțiuni cu Versanții foarte abrupți care se ridică din apa râului cu acelaşi nume şi au o lungime de aproximativ nouă kilometri. Încep de la ieșirea din orașul Anina, și se termină cu aproximativ un kilometru înainte de a intra în satul Gârliște. Pot fi accesate din orașul Anina sau din satul Gârliște. Cheile Gârliştei, de-o frumuseţe aparte cu locuri mirifice și peisaje unice. Mely, cel care mă pune în temă cu vreo trei-patru zile înainte că ar fi veme frumoasă de o drumeție. Întrucât nu am alte planuri iar vremea se arată a fi una frumoasă chiar şi pentru bicicletă, accept şi mă gândesc la un traseu inedit în Munții Aninei. Ce altceva poate fi mai frumos în această perioadă a anului
Zi de vineri, evident însorită pentru a face în ciudă celor care se duc la muncă... Mely vine și de data asta cu ideea să mergem cu cortu peste noapte, că știe el un loc frumos și liniștit unde a mai fost. Printre aceste locuri se găsește și Poiana Mărului, locul unde se spune că se respiră cel mai curat aer. Eu am preferat mereu locurile liniștite în care mă pot bucura cu adevărat de timpul petrecut acolo, iar ideea unei excursii cu cortul, în aer liber, este întotdeauna binevenită, pentru că vreau să mă bucur de vremea de afară, de soare. Vreau să mă bucur de lucrurile spontane și nu programate. Nu te-ntâlnești prea des cu șansa să te poți deconecta de freamătul cotidianității. Nu toata lumea se dă în vânt după contactul apropiat cu natura. Mulți nu și le permit. Iar și mai mulți nu le considera o prioritate, sau nu le vad ca pe un obiectiv de bifat pe lista lucrurilor de făcut până la o anumită vârstă. Alteori, motivele sunt dintre cele mai neașteptate. Toate se concentrează în jur
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.