Asaltul Muntilor Semenic.

A trecut mult timp de când nu mai ştim să facem altceva decât să pedalăm. Aşa că asta vom face şi mai departe. Cu zâmbetul pe buze, cu transpiraţia şiroind de sub cască, cu ochii mari şi plini de bucuria de-a face ce ne place. Fiind o zi de vineri, de iunie, frumoasă şi călduroasă, ne-am hotărât să fugim undeva la răcoare, mai aproape de casă. Am plănuit această ieșire de mai multă vreme dar nu a fost să fie și iată că a sosit momentul. Ţinta era Văliug - Crivaia, în încercarea de-a ajunge spre vârfurile: Piatra Nedei (1437), Piatra Gozna (1447m), și vf. Semenic (1446m). Dimineaţa ne trezim cu întârziere: me, Cristi şi Roxana și plecăm la gară pe biciclete ca să prindem trenul de Reşiţa, fără nimic de-ale gurii la noi, urmând să ne cumpărăm cele necesare la Reşiţa. Prindem trenul la mustaţă, doar ce reușim să urcăm bicicletele, că trenul se şi pune în mişare . Se pare că pleacă mai repede, la 7:23, faţă de cum stiam eu 7:37 - am ajun la fix. Ne-am urcat la vagonul de bagaje, locul unde ne urcăm de fiecare dată când suntem cu bicicletele. Nu am fost singuri în acest vagon, am avut compania a unui calator, însă doar până la Jebel pentru că acolo a coborât. Am rămas singuri până la urmatoarea stație, Voiteg. Aici a mai urcat un biciclist, mergea și el tot la Reşiţa. Pe la Bocşa Româna aud telefonul... era Eugen! Voia sa stie ce planuri am şi daca ies pe undeva la pedalat. După ce ii expic cum stau lucrurile și că sunt în drum spre Reşiţa, îşi face rapid câteva calcule şi imi spune că ne întâlnim la Văliug. La cum merge trenul, dar și noi, până vom ajunge pe bicicletă la Valiug, va ajunge și el cu masina din Timisoara. În Reşiţa ne-am făcut cumpărăturile la Profi și am plecat spre Văliug. Eugen a ajuns şi el, depăşindu-ne cu mașina chiar înainte de Cuptoare. Și-a lăsat maşina în sat, si-am pornit apoi împreună până în comuna Văliug. Pentru a ajunge în staţiunea Semenic, există mai multe căi de acces: una dintre ele este cea de asfalt de la Reşiţa - Cuptoare - Văliug - Pasul Prislop - Semenic, pe care şi noi mergem. După vreo 20 de kilometri am intrat în satul Văliug, iar în intersecţia cu drumul ce duce către Semenic, Gărâna, Trei Ape, noi am făcut dreapta spre staţiunea Văliug şi spre zona Crivaia. Până la Văliug am urcat asfaltul pe care... am urcat sau am coborât deja de atâtea ori. Din Văliug am continuat pe lângă pontoane încă o porţiune pe asfalt iar pe urmă pe un drum neasfaltat (forestier), în  stare bună, pitoresc şi plin de culoare în această  perioadă. Traseul începe în urcare, iniţial uşoară până la Vila Klaus, iar apoi accentuată, dar totuşi plăcută. Am ratat singurul izvor pe care il stiam şi astfel am făcut un popas la Cioată. Părăsim valea Bârzavei înainte de cantonul Bârzăvița, pe la o barieră pe drumul forestier Gruniul Bun. Pedalăm în amonte pe o pantă rezonabilă, prin păduri bătrâne şi poieni luminoase. Drumul bolovănos şi căldura amiezii ne-au solicitat la maxim. Ne-am mai alimentat şi ne-am odihnit două-trei minute, apoi tot așa am continuat înspre punctul cel mai înalt încercând să ajungem la Piatra Nedei. Din păcate sunt "şanse" mari să pierdem trenul, iar asta mă îngrozeste. Timpul pe care il mai aveam la dispoziţie, nu ne-a mai permis să înaintăm spre golul alpin, aşa că aleg varianta unui foretier spre asfalt şi înpoi pentru a prinde ultimul tren către Timisoara. Cât priveşte urcatul pe Semenic, la pietrele menţionate mai sus, am lăsat-o pe altă dată.

2 iunie, 2017, o dimineaţă promiţătoare de vineri. Un mod cât se poate de primitiv, deplasarea noastă, dar e ok, oarecum distractivă şi ne bucurăm pentru că avem cu ce să ne deplasăm. Asta e cel mai importat la urma urmei.

Suntem doar trei

Am pornit din Reșița pe asfalt până sus la Văliug. Din Reșița mergem pe drumul către muntele Semenic apox. 25 km. Trecem prin satul Cuptoare, apoi Văliug și, imediat ce se termină satul facem la dreapta pentru a ajunge în stațiunea Văliug. Sunt și indicatoare în acest sens, nu e deloc greu.

Fiindcă nu ne grăbea nimeni şi aveam chef de plimbare, traversăm Reșița de la Nord la Sud, pe drumul de Terova, o variantă pe care am mai fost.

Mai o poză, mai o pedală şi suntem deasupra Reşiţei

Uzina de apă Reşiţa. Răcoarea dimineții ne dădea energie, însă tulburător de liniște pe toată lungimea traseului până sus la Văliug.

Barajul Gozna

Pe la prânz ajungem şi noi la Văliug - Crivaia. Popas la Cioată, un loc ideal pentru un papanaş, şi punctul de alimentare.

Plecăm relaxaţi! Urcarea e lină la început dar devine mai abruptă spre final.

După  ce se iese din staţiunea Văliug, se continuă  pe un drum forestier, neasfaltat, dar în  stare bună. Drumul este unul frumos, prin pădure,  pitoresc şi plin de culoare în această  perioadă. 

Bifurcaţie de trasee. Indicator spre platoul Semenic, marcaj cruce roşie

Aici ar trebui să cotim la stânga. Un sentiment plăcut de aventură deja prindea contur.

Părăsim valea Bârzava pe un forestier la stânga... pe aici n-am mai fost. Drumul urcă pe un forestier destul de domol aşa că trecem de o barieră și urcăm prin păduri bătrâne şi poieni frumoase.

Nu mă pricep la serpi, dar acest seamănă foarte mult cu șarpele Brun   (mai multe aici)

Urcarea în sine este frumoasă. Ne-am oprit de mai multe ori să ne aşteptăm reciproc.

Situatia s-a înrăutatit pe Semenic - până aici am avut o urcare destul de susţinută, dar a fost în şa. 

Şi până aici mi-a fost foarte greu, dar ultima porţiune începe să mă enerveze efectiv. Parcă am început să dau semne de oboseală, dar nu prea e tură dacă nu şi împingi un pic.

Ca de fiecare dată, singurele mele momente de linişte sunt căţărările foarte abrupte.

După un push bike, a urmat o proţiune faină de coborâre, unde mă chinui să îmi ţin echilibrul pe alocuri din cauza urmelor de tractor. Într-un final drumul ne-a scos la asfalt pe DJ582

Deplasarea (cu trenul) era singurul impediment pentru care nu am putut finaliza acest traseu aşa cum l-aş fi dorit. De aici ne întoarcem pe DJ582 la Reşiţa.

Văliug

Din Văliug, avem 22 km până la Reşiţa, majoritatea în coborâre.

Un singur hop l-am avut până aici la "Crucea Albă". Nu știu ce semnificație are această cruce aici la margine de drum, nu am fost niciodată curios să aflu. 

Ajungem la Cuptoare. Aici ne despărţim de Eugen.

Porțiunea de șosea de aici mi-a plăcut. Nu știu exact de ce... dar cred că acuma eram îtr-o stare de bună dispoziţie şi pentru că ne dădeam doar la vale... până la Reşiţa.

De dimineaţă am prins trenul la mustaţă. Acum ajungem la Reşiţa şi pierdem trenul - asta după ce am coborât foarte lejer, ştiind că avem timp suficient chiar şi pentru o bere - două minute ne lipseau ca să urcăm în tren... (nu am mai avut norocul de dimineaţă). Pentru că nu am verificat mersul trenurilor, nu ştiam că plecarea este cu o jumătate de oră mai repede. Şi ce era să fac?! Să înjur? Să dau cu picioarele în bicicletă ? Să fac șcene dramatice? Oricum nu aveam spectatori pentru aşa ceva. M-am calmat destul de repede şi am plecat spre Timisoara (pe biciclete).... ciudat. Cristi nu îşi dorea acest lucru, era tare dezamăgit, supărat, nici nu mai vorbea cu mine. Traseul de la Reşiţa e o "fugă" continuă de 100 km. Cam lejer începutul, după aceea de pe la Bocşa am reglat ritmul şi am început să ne intrăm în cursă - ne motivează shaworma cu de toate, pe care o vom mânca în miez de noapte... la Timişoara.

The Way Home

2:19 - Ora la care intrăm în Timisoara pe biciclete, din Resiţa. Am strâns ceva kilometri dar nu a fost nimic forţat, a fost doar plăcerea de a pedala în miez de noapte.

Na, cam asta a fost week-end-ul... sentimentul pe care il ai pedalând în natură alături de prieteni, alături de copii tăi, nu se poate descrie în cuvinte. Dintre numeroasele trasee pe care le-am parcurs prin Banatul Montan, pot să spun că şi de data asta inspiraţia în alegerea traseului, a fost una bună - a fost o tură frumoasă, cu peisaje superbe şi cu mulţi km. 
Nu-mi asum responsabilitatea acțiunilor pe care alte persoane le pot intreprinde în urma cititirii acestui jurnal. Sunt doar impresiile mele și nu recomand parcurgerea acestui traseu persoanelor începătoare, decât însoțiți de persoane cu experientă. Va multumesc!!!