Culmea Varatica “Nici o iarna nu dureaza o vesnicie”

Iarna asta chiar a fost aşa cum ne-am dorit: plină de călătorii şi mai mult, călătorii reuşite! Debutul primăverii însemnă de fapt a continua cu încă un pic de iarnă. Dacă nu ar fi iarnă, primăvara nu ar fi atât de minunată.

Încă-odată, iar și iară, pe traseul de legătură între Valea Sebeșului (Podul Craiului) și stația meteo Cuntu, trecând peste Plaiul Văraticei, apoi prin valea Sebeșului, permiţând astfel realizarea unui traseu în circuit... Este culmea care separă râurile Craiul și Cuntu, culmea care oferă din punctul meu de vedere, cea mai frumoasa priveliste spre Muntele Mic și Tarcu. Până acum am mai făcut două trasee pe Văratica, și în cazul tuturor am îmbinat căutarea peisajelor naturale, mai puțin parcurse de către alți turiști. Locul ne-a vrăjit încă de la prima vizită din decembrie 2017, un circuit atunci cu coborâre pe Cracul Pipului (Vezi aici). Cea de-a doua aventură a fost din sens invers decât ne dorim să parcurgem de data asta (vezi aici).

Plecăm de dimineață cu mașinile spre Borlova până la Podul Craiului, în apropiere de Pensiunea Aventura. Participanți: Mely, Roby, Vanda Daciana, Ovidiu cu un prieten și eu.

Primele raze de soare au fost pe A1.

Acum, într-o zi de primăvară, acesta este felul în care natura ni se arată! Ne echipăm şi la ora 9:30 o luăm în sus, pe o potecă abia ghicită.

Văile sunt încă sub plapuma norilor, ceea ce îmi confirmă că „vremea rea” e deseori doar la poale. Iarna asta nu ne lasă (cu una cu două)... Faptul că în jur totul e foarte alb... e rece, se anunță o zi frumoasă cu toate că soarele e mai mult ascuns undeva în nori, însă in cursul zilei aveam să ne bucurăm din plin de razele lui...

Traseul porneşte de lângă Pensiunea Aventura şi presupune un urcuş abrupt pe Culmea Văratica. 

Ne adaptăm urcușului pornind în sir indian spre primul pas al zilei, pe banda albastră.

Lipsa marcajului din partea de început, poate fi problematică în orientare pentru cei care nu cunosc traseul.

Acțiunea pădurea.

Ne oprim din când în când 

Urcarea spre Văratica merge bine și unicul nostru gând este unde putem face o pauza de fript slănină.

Traseul urcă și după cca 4 km ajungem în preajma Vârfului Văratica Mică. Banda albastră ocolea (pe o curbă de nivel) prin dreapta Vârful Văratica Mică. 

Ne apropiem de liziera pădurii.

După o zonă de pădure deasă, traseul iese într-o „poiană” 

Deasupra noastră norii aleargă dintr-o parte în alta. Ieșirea din pădure ne poartă prin zăpadă surprinzator de mare. Suim cu greu iar acesta a fost primul semn că finalul de zi n-o să meargă ca uns, pe „pilot automat”. 

Peisajul se deschide  putând observa cu ușurință Țarcu. Totul e alb, în depărtare și-mprejur, fără urme, fără drum.

Un peisaj ce se schimbă constant. De aici urmează o coborâre ușoara prin Poiana Văratica. În față (stânga) se profilează Vârful Văratica Mare 1407 pe care nu vom urca, traseul mergând spre dreapta.

Am ținut neapărat să ajungem la stână, excelent loc unde să mâncăm pentru a păstra nivelul de energie.

În ora cât am zăbovit la stană, ne-am pus imediat pe treabă, făcând un foc.

...cu focul deja aprins, ne-am apucat de fript. Ah, mâncare… Știți cum e să urci pe un munte și să te apuce toate fanteziile legate de o slănină friptă?! visam la acest moment. Mirosul ne strânge pe toți în jurul vetrei.

Cu o consultare sumară, recalculăm distanțe și timpi, terminăm mâncarea și scoatem din discuție o continuare către Cuntu. Asta însemna fie ne întoarcem pe același drum, fie să forțăm o coborâre spre valea pe care intenționam să ne întoarcem de la Cuntu! De ce nu.

Cu ceva în stomac și nivelul de lichide refăcut plecăm liniștiți la vale. Direcția părea clară, fără marcaj, cu atât mai puțin potecă dar vom vedea unde ajungem. Nu am avut emoții și nici nu m-am pregătit în mod special. Psihic știu să abordez un astfel de traseu: siguranța e pe locul întâi, apoi motivația și ce mai produce firea umană. 

E foarte greu să păstrezi direcția potrivită atunci când nimerești un prag foarte abrupt de care nu poti trece, dar am reușit să dibuim continuarea traseului.

Privind înapoi. Noroc că am dat de acest drum de exploatare, altfel ar fi fost destul de greu sa ajungem jos. La fel, ar fi fost și dacă ar fi trebuit urcăm înapoi, mai ales că panta era destul de abruptă, iar noi coborâsem la vale destul de mult

Coborârea a mers mai mult prin pădure pe un drum de exploatare.

Ajunși pe firul văii Sebeșului, nu înseamnă că am ajuns la final... mai aveam circa 5 km până la mașini.  

Porțiunea de drum a fost destul de chinuitoare deoarece erau si portiuni în care se aluneca. Speram să găsim ceva mai putină zăpadă.  

Rârâul Cuntu 

Cabana de vânătoare Cuntu

Ritmul de mers a fost unul foarte bun, iar pauzele au fost foarte scurte de băut ceai 🙂Și uite așa ajungem la podul Craiului, locul de unde am plecat. Mi-a fost greu uneori? Mi-a fost. Prima dată la ieșirea în golul alpin, zăpada destul de mare. Orice drum aproape își dublează lungimea pe vreme de iarnă. Febră musculară n-am avut, doar duminică dimineața o senzație de „picioare grele”, iar recuperarea am făcut-o prin repaos – șase zile, a șaptea mă găsea în Moneasa spre vf. Izoiu.

„Să aşteptăm primăvara liniştiţi. Știm că vremea încă nu este de partea noastră și că așteptăm cu nerăbdare primele raze de soare să ieșim o tură de bicicletă fără să ne îngheţe sufletele înainte de venirea ei!

p.s. câteva poze în care si eu apar, sunt preluate de la Roby