Cu capul în nori - Oh ce toamnă !

 Precum vezi, toamna vine iar...

Odată cu venirea toamnei, vremea devine tot mai rece. Chiar dacă temperaturile scad simțitor, acesta nu este un motiv de întristare, deoarece există o multitudine de lucruri frumoase de care te poți bucura în acest anotimp plin de culoare. Sâmbătă trecută am stat cuminți acasă, așa că în această dimineață mohorâtă de sâmbătă mi-am dorit în mod special să mai profităm un pic de toamnă, să prindem ultimele zile călduroase și să pedalăm în zona Valea lui Liman din Munții Poiana Ruscă.

Una dintre principalele atracții de aici este drumul agricol Oboarele, cunoscut ca Transluncani, pe care eu încă nu apucasem să ajung. Această porțiune de drum, fost forestier, pornește din localitatea Luncanii de Jos, județul Timiș, și urcă în munții Poiana Ruscă, făcând legătura cu județul Caraș-Severin. Totuși, nu tot drumul agricol reprezintă Transluncaniul în adevăratul sens al cuvântului; faimoasa denumire aparține doar porțiunii reabilitate de puțin peste 5 kilometri. Este o zonă plină de serpentine spectaculoase în ac de păr, săpate efectiv în stâncă, cu rampe abrupte ce au o înclinație de până la 23% și o priveliște de vis.

Până la Luncanii de Jos drumul este asfaltat, iar la prima bifurcație din sat se face dreapta, urmând indicatoarele spre Drum Agricol Oboare. Aveam în plan și urcarea pe Vârful Rusca, la 1374 de metri altitudine, acesta fiind al doilea ca înălțime din Munții Poiana Ruscă, după Vârful Padeș de 1382 de metri. Din păcate, a trebuit să abandonăm această idee din pricina vremii deloc prietenoase din zona înaltă. Vă invit să lăsați agitația în urmă și să descoperiți frumusețea acestor locuri prin intermediul imaginilor ce urmează, unde povestea continuă de la un cadru la altul.

O adevărată feerie de toamnă! Monotonia de verde dispare complet, iar copacii sunt colorați în galben, roșu și cafeniu – o nebunie de nuanțe calde, perfect asortate. Este momentul în care natura își schimbă hainele și ne oferă cel mai frumos spectacol al culorilor înainte de venirea iernii.

La circa o oră și jumătate de mers cu mașina de Timișoara, ajungem în Luncanii de Jos în jurul orei opt și jumătate, în formația formată din mine, Mely și Daciana. Lăsăm mașina în fața unei case din sat, ne pregătim echipamentul și pornim ușor la drum. Un prim detaliu care ne anunță că am intrat în altă lume este lipsa totală de semnal la telefoane; începem ziua eliberați de ecrane, fără obiceiul de a ne uita pe telefon, fiind atenți doar la natura din jur.

Chiar înainte de a începe urcarea, ne împrietenim cu doi patrupezi simpatici care decid să ne urmeze cu entuziasm. Drumul pornește propriu-zis din localitatea Luncanii de Jos, un sat aflat la o distanță de 110 kilometri de Timișoara, unde accesul se face extrem de ușor pe autostrada A1, cu ieșire prin Margina. Faimosul Transluncani este, de fapt, un drum agricol lung de 5,5 kilometri care a fost complet asfaltat și care străbate o zonă muntoasă extrem de spectaculoasă, o porțiune pe care ne vom întoarce la finalul circuitului nostru.

Intrăm pe traseul propriu-zis și acum urmărim firul văii Bega Luncani, pe drumul județean DJ 684. Este vorba despre traseul care urcă prin Tăul Ursului către Vârful Padeș, pe care îl parcurgem în aceeași formulă strânsă de trei. Pentru că am lăsat în urmă planurile mari și presiunea timpului, nu ne grăbim deloc, preferând să savurăm fiecare pedală și frumusețea toamnei din jur.

Toamna oferă un spectacol absolut prin aceste locuri, însă, cu toate acestea, pasionații de cicloturism sunt tot mai puțini pe trasee. Chiar dacă intenția noastră inițială a fost să adunăm o echipă ceva mai mare pentru această ieșire, din păcate planul nu s-a concretizat. Anunțul postat pe pagina de grup nu a reușit să convingă pe nimeni de data aceasta, probabil și din cauza spaimei de ploaie care i-a ținut pe mulți în casă.

Pe măsură ce înaintăm în inima muntelui, dăm peste un refugiu primitor, perfect integrat în peisajul de poveste. Acest foișor de lemn, străjuit de brazi verzi și îmbrățișat de culorile calde ale toamnei, pe lângă care trecem fără a opri, pare locul ideal pentru a poposi preț de câteva minute, înainte de a ataca următoarele pante ale traseului.

Continuăm să urcăm, iar ochiul ne este răsfățat cu o mulțime de culori calde, în ciuda temperaturii destul de scăzute din această dimineață. Dincolo de coroanele aurii ale copacilor, culmile muntoase încep să se profileze pe cer, strânse strâns în îmbrățișarea norilor și a ceții joase care dau întregului peisaj o atmosferă misterioasă.

Drumul continuă să șerEngineering piască chiar pe lângă firul apei, iar susurul pârâului devine cel mai frumos fundal sonor pentru pedalatul nostru. Înaintăm în ritm domol, printre frunzele căzute și bălțile lăsate de ploile recente, bucurându-ne de sălbăticia curată a locului și de faptul că avem întreaga vale doar pentru noi.

Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare. Privind spre această clădire singuratică, pierdută parcă în imensitatea pădurii colorate și vegheată de cețurile grele de pe creste, înțelegem perfect farmecul acestor cuvinte. Fiecare versant pare un tablou pictat în mii de nuanțe vii, care ne face să uităm complet de frigul de afară.

La prima intersecție, drumul județean DJ 684 cotește spre dreapta. Urmându-l, se ajunge la Drumul Agricol Oboare, faimosul Transluncani, dar și spre Tăul Ursului. Este un drum de munte extrem de frumos pe care am mai avut ocazia să urc în trecut (aici), amintirea acelei experiențe faine făcându-mă să pedalez acum cu și mai mult entuziasm. 

În continuare, noi alegem să ținem firul văii tot drept, lăsând drumul principal pentru o vreme, deoarece și această potecă pitorească ajunge în cele din urmă la Tăul Ursului. Mergem chiar pe buza apei, însoțiți de pantele abrupte ale muntelui care par că se pierd direct în norii grei de deasupra noastră.

Zgomotul apei devine tot mai intens pe măsură ce pârâul curge repezit chiar pe lângă drumul nostru. Deși urcarea începe să ceară tot mai mult efort, peisajul ne răsplătește din plin: pedalam înconjurați de versanți aurii, într-o liniște deplină, tulburată doar de roțile noastre și de clipocitul apei de munte.

Peisajul devine din ce în ce mai impunător pe măsură ce valea se îngustează, iar în stânga noastră își fac apariția primii pereți abrupți de stâncă. Copacii agățați parcă de piatră își scutură frunzele ruginii direct pe drum, sporind farmecul acestei urcări sălbatice în care muntele începe să își arate adevărata față.

Drumul continuă să urce constant și ne scoate într-o zonă ceva mai deschisă, unde buștenii mari lăsați pe marginea căii ne amintesc că ne aflăm pe un vechi drum forestier. Panta ne solicită picioarele, dar ritmul rămâne unul relaxat; privirea ne este atrasă de creasta împădurită care se profilează în față, invitându-ne să descoperim ce se ascunde după următoarea curbă.

Ajungem într-un punct unde traseul devine cu adevărat spectaculos și își schimbă brusc direcția printr-o serpentină strânsă în ac de păr. Drumul ocolește un perete masiv de stâncă cenușie, iar pantele abrupte din jur încep să ne arate că am lăsat definitiv în urmă firul văii. Bălțile mari adunate în curbă funcționează ca niște oglinzi naturale pentru cerul plumburiu, amintindu-ne de răcoarea muntelui pe care o înfruntăm cu fiecare pedală.

Pentru cei ce se întrebau dacă a plouat din cauza urmelor lăsate pe drum, pot spune că până la urmă vremea a fost destul de prietenoasă cu noi, cu toate că acest lucru nu mai poate schimba deciziile celor care au rămas acasă. Faptul că am avut încredere în prognoză și am pornit la drum mă bucură enorm. Sunt oameni care adoră ploaia și turele în care sunt udați până la piele, însă eu cu siguranță nu mă număr printre ei. Totuși, fiecare anotimp are potențialul lui și, până la urmă, știi cum se zice: „Nu există vreme proastă, ci doar haine nepotrivite”.

Pe măsură ce urcăm și orizontul se deschide, observăm mai bine specificul locului: pe aici majoritatea pădurilor sunt de foioase, ceea ce explică explozia aceasta incredibilă de galben și arămiu. 

Conifere vezi doar din loc în loc, destul de răzleț, ca niște pete de verde închis care sparg din când în când mantia caldă a toamnei. Drumul continuă să ne poarte tot mai sus, tăiat parțial de exploatările forestiere din trecut, dar perfect integrat în sălbăticia masivului.

Ajungem pe o porțiune unde drumul sapă adânc în coasta muntelui și ne oferă o perspectivă largă asupra văilor din jur. În depărtare, cețurile și norii joși au început deja să înghită crestele cele mai înalte, dându-ne un indiciu clar despre vremea aspră care stăpânește culmile. Privind acel ecran cenușiu care acoperă vârful, ne dăm seama că decizia de a rămâne în zona de siguranță a fost cea mai înțeleaptă.

Peisajul idilic de toamnă lasă loc realității dure din teren în momentul în care intersectăm o zonă de exploatare activă. Drumul forestier devine brusc o provocare serioasă, fiind transformat într-o masă densă de noroi frământat de roțile utilajelor grele. În fața noastră, un camion încărcat ochi cu bușteni ne obligă să încetinim și să ne calculăm cu atenție fiecare trasă pentru a nu ne împotmoli chiar înainte de a ajunge la asfaltul de pe Transluncani.

Ajungem la o nouă răscruce, unde drumul nostru principal continuă printr-o curbă strânsă spre dreapta. În același timp, observăm că s-a creat un drum nou și spre stânga, însă pentru noi rămâne o enigmă încotro duce sau cât de mult înaintează în munte. Teoretic, varianta din dreapta ar fi o urcare spre Vârful Rusca, dar în lipsa indicatoarelor este greu de spus dacă duce până pe culme sau este doar o altă cale proaspătă de exploatare forestieră. Cum norii apasă tot mai jos pe creste, ne păstrăm atenția pe traseul stabilit.

Privind spre versantul pe care tocmai îl urcăm, realizăm din nou amploarea spectacolului natural din jur. În luna octombrie, întregul peisaj este pictat fidel în culorile toamnei; totul în jur este galben, roșu și ruginiu, într-o armonie perfectă cu verdele rezistent al coniferelor. Este o paletă de culori incredibilă și este cu atât mai mare păcatul că unii oameni nu țin cont de aceste frumuseți unice și aleg să rămână indiferenți în fața naturii.

Cum ploile și-au făcut de cap prin zonă în ultima perioadă, pământul era saturat cu apă mai peste tot. Înaintarea devine din ce în ce mai grea prin noroiul cleios, iar stivele de bușteni proaspăt tăiați împrăștiați pe margine ne arată că drumul este intens solicitat. 

Fiecare metru parcurs ne cere o atenție sporită pentru a ne menține echilibrul pe porțiunile alunecoase, dar culorile pădurii continuă să ne motiveze.

Peisajul este dincolo de orice imaginație, cu nori grei și albi care domină complet orizontul și coboară vertiginos peste coroanele copacilor. Sunt acele momente magice și suspendate în timp, pe care ai vrea să le prelungești într-o eternitate. Privind cum cețurile înghit treptat culorile vii ale toamnei, realizăm că toată oboseala urcării a meritat din plin pentru a fi martorii unui asemenea spectacol.

În stânga noastră se înalță versantul abrupt de pământ și stâncă, iar pe dreapta, brazii se pierd treptat în albul lăptos din jur. Câteva bălți rămase pe drum ne obligă să alegem traseul cu grijă, în timp ce pedalăm mai departe în această mare albă care a pus stăpânire pe munte.

Aruncăm o privire în spate și realizăm cât de mult am urcat. Nu ieșim deloc din zona de ceață, ba din contră, atmosfera devine tot mai densă pe măsură ce drumul continuă să șerpuiască spectaculos de-a lungul crestei. 

De aici, de sus, pădurea pare o mare nesfârșită de verde și arămiu, iar drumul pe care tocmai am pedalat se ascunde treptat sub mantia grea de nori care coboară amenințător peste munte.

Privirea este tot în spate, agățată de peisajul care se transformă cu fiecare minut. Ceața a coborât atât de mult încât a înghițit aproape în întregime versanții din depărtare, lăsând la vedere doar siluetele palide ale brazilor singuratici. Ne oprim preț de câteva secunde în această curbă strânsă pentru a admira cum albul lăptos pune stăpânire peste culori, amintindu-ne că muntele dictează regulile astăzi.

Privind înainte, panta parcă începe să se mai domolească, oferindu-ne un moment de respiro după urcările susținute de până acum. Drumul se întinde mai drept în fața noastră, tăind pădurea amorțită de frig. Deși ceața refuză să se împrăștie și plutește chiar în capătul liniei drepte, pedalatul devine mai ușor, semn că ne apropiem de cumpăna apelor și de trecerea spre porțiunea mult așteptată.

Urmează o ultimă porțiune pe care o luăm la pas, coborând de pe șei pentru a ne menaja forțele și a ne bucura în liniște de aerul curat al muntelui. Pas cu pas, lăsăm în urmă și ultimele pante dificile ale acestei urcări. Știm că efortul s-a încheiat aici, pentru că imediat după această creastă urmează o coborâre ușoară și relaxantă care ne va conduce direct până la Tăul Ursului.


Din nou panta s-a domolit, iar drumul ne lasă să respirăm ușurați în timp ce ne adâncim în inima pădurii. Copacii par că se unesc deasupra noastră într-o boltă naturală, creând un tunel de frunze verzi și aurii prin care pedalăm în deplină liniște. Solul este mult mai ferm pe această porțiune, iar ritmul devine unul relaxant, perfect pentru a savura răcoarea și magia toamnei muntoase.

Cățelul ne-a luat urma încă de jos, din sat, și a fost tot timpul când în fața noastră, când în spatele nostru, dovedind o rezistență incredibilă pe urcările grele. Deși blana îi este udă și plină de noroiul adunat de pe drum, entuziasmul lui nu a scăzut deloc. A devenit rapid mascota oficială a acestei ture și ne bucurăm să îl avem ca partener loial de aventură prin cețurile din Poiana Ruscă.

De fapt erau doi tovarăși necuvântători care s-au ținut scai de noi. Cățelușii cunoșteau foarte bine drumul prin munți și au fost tot timpul ca niște ghizi experimentați care ne arătau pe unde este mai sigur de înaintat. Prezența lor ne-a făcut drumul mult mai plăcut și ne-a dat un plus de energie pe măsură ce ne apropiam de destinație.

Ținem în continuare drumul lung de pietriș, care se întinde ca o linie de ghidare prin inima muntelui. Cei doi căței deschid în continuare calea, alergând veseli în fața noastră, în timp ce noi îi urmăm în același ritm constant și așezat. 

Culorile pădurii par și mai intense pe această porțiune, oferindu-ne un decor de poveste care ne face să uităm complet de oboseala acumulată în picioare.

Norii sunt din ce în ce mai mulți și par că se lasă grei peste toată valea, confirmând avertismentele de vreme rea de la altitudine. Albul lăptos de pe creste începe să se amestece cu griul plumburiu al cerului, transformând lumina și oferind pădurii colorate un aspect și mai misterios. Grăbim ușor ritmul pe această porțiune de platou, cu ochii pe cer, dar cu aceeași bucurie că ne aflăm în mijlocul acestui spectacol grandios al naturii.

Pe măsură ce ne adâncim în albul lăptos care a pus stăpânire pe pădure, e ciudată liniștea, dar tare plăcută. Sunetele de fundal ale muntelui dispar rând pe rând și ne dăm seama cu ușurare că aici nu mai auzim drujbele care ne-au însoțit pe porțiunile inferioare. Rămânem doar noi, zgomotul ritmic al roților pe pietriș și această atmosferă amortizată de ceață, care ne face să ne simțim cu adevărat singuri în mijlocul naturii.

Sunt clipe de reverie pură în fața unei priveliști nespus de frumoase, încântătoare, ca în basme. Ceța se strecoară printre trunchiurile drepte și înalte ale copacilor, transformând pădurea într-un decor magic în care timpul pare că s-a oprit în loc. Recunosc că traversarea acestei zone învăluite în mister a fost una dintre cele mai plăcute părți ale drumeției noastre, oferindu-ne exact acea liniște profundă pe care o căutam.

Pe măsură ce începem să coborâm, aerul devine tăios. Parcă era mai rece la coborâre; fără mănuși, aproape că mi-au înghețat degetele de la mâini pe ghidon. Cu toate acestea, toamna asta se încăpățânează să fie caldă și colorată prin văi, așa că ne este mult mai ușor să o iubim, chiar și atunci când ne dă fiori de frig în zonele înalte unde norii pun stăpânire pe drum.

Ajungem în sfârșit la Tăul Ursului, care se prezintă ca o mare răscruce de drumuri pierdută în ceață. Privind semnele, ne-am fi dorit tare mult să continuăm de aici spre Vârful Rusca, aflat la încă 5 kilometri distanță, după care să revenim tot în acest punct. Asta ar fi însemnat un ocol de 10 kilometri în total, dus-întors, o extensie tentantă a traseului care ne-ar fi purtat și mai sus, pe crestele munților.


Indicatorul metalic din mijlocul poienii ne confirmă că am atins cu succes acest punct de reper important. Deși tentația de a adăuga cei 10 kilometri până pe vârf rămâne în mintea noastră, frigul strâns de pe coborâre și norii care refuză să plece ne fac să cântărim lucrurile cu atenție. 

Lăsăm pentru puțin timp traseul principal și facem o curbă spre stânga, luând o pauză binemeritată la foișorul ascuns discret printre brazi și fagi. 

Are masă și băncuță și este util adăpostirii de vreme rea. Ne oprim doar cât să mâncăm ceva rapid și să ne reîncărcăm bateriile, fără să lungim prea mult popasul, deoarece răcoarea muntelui și umezeala din aer ne amintesc că degetele ne vor îngheța și mai tare dacă stăm pe loc. Tăul Ursului rămâne un loc de popas deosebit, cufundat în liniștea pădurii, care ne pregătește sufletește pentru ultima mare etapă a zilei.

Ne adăpostim sub acoperișul rustic al foișorului pentru acele câteva minute de răgaz, în timp ce prietenul nostru blănos rămâne de veghe pe drum, parcă grăbindu-ne să terminăm mai repede gustarea. Atmosfera din poiană este extrem de liniștită, cu o ceață fină care începe să mângâie vârfurile brazilor, transformând acest scurt popas într-o amintire perfectă de toamnă montană.

Săgețile indicatoare ne amintesc de conexiunile pe care acest masiv le ascunde. De la Tăul Ursului se poate trece foarte ușor în județul Caraș-Severin, urmând drumul spre Rușchița, cu ieșire direct în drumul național la Voislova. Zona este încărcată de istorie montană; de altfel, în apropiere, la Rusca Montană, se află și Monumentul Turismului, considerat pe bună dreptate cel mai vechi monument de acest gen din întreaga țară.

Lăsăm în urmă Tăul Ursului și ne înscriem pe sectorul următor, marcat clar de panoul albastru ce ne anunță că am intrat pe Drumul Forestier Burău. Calea se deschide largă și bine bătătorită în fața noastră, dar la doar câteva sute de metri distanță versanții par să dispară cu totul sub perdeaua de ceață lăptoasă. 

Ne potrivim ritmul pentru coborâre, atenți la pietriș și la răcoarea tot mai pătrunzătoare, dar cu entuziasmul că ne apropiem de spectacolul serpentinelor.

Ajungem într-un punct de belvedere absolut amețitor, unde drumul de pietriș pare să se oprească chiar la marginea cerului. În fața noastră se deschide o panoramă uriașă, dominată de norii grei care plutesc deasupra văilor și îmbrățișează culmile împădurite. Ne oprim preț de o clipă pe această curbă largă pentru a respira adânc și a privi imensitatea din jur; este momentul perfect care ne amintește de ce am ales să venim astăzi aici, în ciuda vremii mohorâte.

Spectacolul toamnei atinge apogeul în acest punct, oferindu-ne o privire de ansamblu asupra văilor adânci pe care le-am lăsat în urmă. Nimic nu se compară cu măreția muntelui văzut de sus, o răsplată vizuală pe măsura efortului depus pe fiecare urcare.

Părăsim culmea deschisă și ne adâncim din nou printre copaci, urmând linia clară a drumului de pietriș. Pădurea ne adăpostește parțial de vântul de pe creastă, însă aerul rămâne extrem de rece, iar o ceață fină continuă să plutească în fața noastră, transformând drumul într-un tunel misterios. Coborârea curge lin, iar roțile lasă în urmă ultimii kilometri de macadam înainte de a intercepta mult așteptata panglică de asfalt.

Chiar pe marginea drumului, muntele ne rezervă o surpriză fascinantă și ne dezvăluie o bucățică din secretele sale ascunse. 

Gura întunecată a unei vechi galerii sau peșteri, săpată adânc în stânca calcaroasă, sparge brusc covorul de frunze uscate și mușchi verde. Ne oprim preț de o clipă să privim spre interiorul ei misterios, un memento tăcut al trecutului minier al acestei zone muntoase, înainte de a ne continua coborârea spre destinație.

Facem un scurt popas pe marginea drumului forestier, unde pârâul de munte curge vesel printre pietre și trunchiuri bătrâne. Este ultima porțiune de sălbăticie pură și macadam umed înainte ca peisajul să se schimbe radical și să facem trecerea direct pe faimosul asfalt al serpentinelor.

Ținem în continuare firul apei, iar drumul ne poartă printr-o porțiune unde pădurea pare că se luminează brusc, datorită frunzelor galbene care captează și reflectă fiecare strop de lumină. 

Pârâul curge zgomotos și limpede chiar lângă noi, oferindu-ne o ultimă doză din această energie curată a muntelui. Deși pământul este încă plin de bălți și urme umede, ritmul nostru este bun și știm că fiecare metru parcurs ne aduce mai aproape de asfaltul curat.

Ajungem în sfârșit la indicatorul care marchează oficial Drumul Agricol Oboare, cunoscut de toată lumea ca Transluncani. Din acest punct începe asfaltul curat, dar și testul suprem al întregii zile. În fapt, avem de-a face cu cea mai grea parte de urcare de pe traseu, o secțiune nemiloasă ce se întinde pe o lungime de aproximativ 1,5 kilometri până sus pe platou. Schimbăm foile pe rapoartele cele mai ușoare, strângem din dinți și începem să cucerim panta bucată cu bucată.

Drumul are o singură bandă, fiind prevăzut din loc în loc cu spații de refugiu pentru momentele în care se întâlnesc mașini. Acest traseu spectaculos adună peste 10 curbe deosebit de periculoase ce șerpuiesc strâns prin munte, iar multe dintre pante au înclinații severe care ajung până la 23 de grade.
  
 Asfaltul impecabil ne ajută la aderență, însă picioarele simt din plin fiecare procent de înclinație în timp ce urcăm printre pereții de piatră și perdeaua galbenă a foioaselor.

Mai întâi se urcă abrupt, cu o pantă nemiloasă ce atinge până la 23% înclinație, unde fiecare apăsare în pedală cere un efort maxim. Din fericire, după acest test de rezistență, urmează o porțiune ceva mai accesibilă, unde ritmul cardiac revine la normal, iar într-un final se ajunge pe un platou situat la o altitudine de aproximativ 700 de metri. Sus, pe culme, efortul dispare și lasă locul unei stări de libertate deplină, fiind o adevărată plăcere să explorezi acest spațiu deschis înconjurat de munți.

Peisajul de pe platou se deschide într-o poezie vizuală pe măsură ce începem coborârea lină spre civilizație. O căsuță albă și cochetă, cu acoperișul roșu aprins, stă retrasă la poalele versantului, oferind întregului cadru un aer cald și primitor. 

Amenajările pe care le întâlnim pe marginea drumului demonstrează clar interesul crescut pentru această zonă. Transluncani pare că a devenit una dintre principalele atracții turistice din județul Timiș încă din anul 2019, atrăgând anual tot mai mulți vizitatori fascinați de serpentinele sale. Acest popas dotat cu un chioșc rustic de lemn și tonomate este locul perfect unde călătorii se pot opri să își tragă sufletul și să savureze o băutură caldă, admirând în liniște crestele muntelui înainte de a reveni la baza traseului.

Într-un final ajungem în punctul culminant pe platoul ce marca cel mai înalt loc de pe Transluncani, un spațiu deschis unde acest refugiu etajat din lemn pare că atinge norii. Ne oprim pentru ultimele priviri asupra crestelor și pentru a respira aerul curat de la înălțime, conștienți că am cucerit tot ce era mai greu. 

Mai zăbovim puțin și ne bucurăm de priveliște, pentru că de aici se vede tare frumos. Adevărul este că această panoramă imensă, cu toată ceața care plutea în jur și mângâia vârfurile ascuțite ale copacilor, chiar îți tăia răsuflarea. Este momentul perfect de liniște în care muntele ne arată de ce merită să vii până aici: o mare de nori, pădurea multicoloră la picioarele noastre și sentimentul pur de libertate înainte de a porni pe drumul de întoarcere.

Privind aceste colțuri ascunse și liniștite, gândul îmi zboară la o viitoare aventură. Mi-ar plăcea mult de tot să pot petrece o noapte pe Transluncani, într-un cort așezat pe aceste pajiști blânde. Este un loc absolut perfect de campare și relaxare sub cerul liber, departe de agitația urbană, unde singurul zgomot este cel al vântului prin crengi și unde poți adormi privind stelele dintr-o liniște deplină.

Cei doi tovarăși blănoși se opresc și ei alături de noi, așezându-se obosiți, dar mulțumiți, pe iarba uscată de pe culme. Privesc amândoi în zare, spre valea adâncă unde cețurile continuă să danseze printre copacii colorați ai toamnei. Au fost ghizii noștri loiali de la prima urcare și până în cel mai înalt punct, împărțind cu noi magia acestui loc ascuns în nori.

Coborârea ne scoate în cale un foișor din lemn vopsit în roșu aprins, amplasat într-o poiană verde la marginea pădurii, cu o potecă ce urcă abrupt printre copaci în partea stângă.

După acest moment de satisfacție totală, a urmat o coborâre fenomenală pe asfaltul perfect și plin de adrenaline al serpentinelor, lăsându-ne purtați rapid înapoi spre baza muntelui.

După acest platou minunat, urmează o coborâre foarte abruptă, cu o pantă ce variază între 17% și 23%, întinzându-se pe o lungime de aproximativ 3,5 kilometri. Ținem strâns de frâne și ne lăsăm purtați de gravitație pe asfaltul impecabil, în timp ce adrenalina crește cu fiecare serpentină strânsă, oferindu-ne un final de traseu absolut memorabil.

Banda îngustă de asfalt ne poartă fără efort printre pajiști și lanuri uscate, oferindu-ne momente de relaxare totală în care nu ne rămâne de făcut decât să ne lăsăm purtați de drum și să admiram ultimele culori ale acestei toamne minunate din Poiana Ruscă.

Urmăm asfaltul Transluncaniului, care se sfârșește spectaculos cu o serie de curbe strânse în ac de păr și niște pante serioase, cu înclinații de până la 23%. Fiecare viraj strâns ne oferă o ultimă doză de adrenalină pe această coborâre amețitoare, punând punctul pe i într-o zi perfectă de toamnă petrecută cu capul în nori, în inima Munților Poiana Ruscă.

Este o plăcere incredibilă să lași bicicleta să curgă lin pe această porțiune modernă, un contrast perfect cu drumurile forestiere și noroiul pe care le-am înfruntat în prima parte a zilei.

Privit de sus, drumul se dezvăluie în toată splendoarea lui inginericească, ca o panglică de cenușă ce taie curajos inima muntelui. Serpentinele spectaculoase se succed rapid, una după alta, pierzându-se în desișul pădurii colorate care îmbracă întreaga vale. Este imaginea perfectă care definește acest traseu unic: un amestec de adrenalină, geometrie perfectă pe asfalt și măreția unei toamne care a decis să ne ofere cel mai frumos spectacol al ei, exact aici, pe Transluncani.

O ultimă privire aruncată ecranului de la mână ne confirmă, în cifre și grafice clare, complexitatea acestui traseu spectaculos. Harta afișată desenează fidel acele ace de păr strânse pe care tocmai le-am lăsat în urmă, măsurând ultimii kilometri rămași până la completarea circuitului. 

Cu picioarele obosite, dar cu sufletul plin de energie curată de munte, privim în depărtare spre primele acoperișuri ale caselor din Luncanii de Jos. Tura noastră se încheie aici, lăsându-ne în minte imaginea unei toamne aspre, dar incredibil de frumoase, pe care am avut curajul să o descoperim exact așa cum este ea: cu capul în nori.

Asfaltul ne poartă printr-o nouă curbă pronunțată, lăsând în urmă micul chioșc de lemn unde călătorii se pot opri pentru o pauză. Umbrelele colorate și mesele simple par acum pustii, semn că răcoarea toamnei a lăsat întreaga șosea doar la dispoziția noastră. Mergem mai departe, lăsând în urmă această mică insulă de civilizație din mijlocul versanților și concentrându-ne pe ultimele viraje ale coborârii.

La finalul coborârii, asfaltul se unește din nou cu drumul stradal nr.1 din Luncanii de Jos, marcând sfârșitul aventurii noastre de astăzi. Deși scurt, acest drum șerpuit, cu urcări și coborâri extrem de abrupte desfășurate într-o priveliște absolut minunată, oferă o experiență de neuitat. Dincolo de frumusețea peisajelor, acest urcuș solicitant reprezintă un antrenament cardio adevărat pentru orice biciclist. Ne declarăm pe deplin mulțumiți de cum am petrecut această zi de toamnă, cu picioarele obosite, dar cu amintiri de poveste.

Asta a fost povestea unei ture de toamnă într-o zi înnorată, scrisă într-o zi cu soare :) După mica plimbare pe șosea am revenit la mașină și am pornit pe drumul de întoarcere. Am făcut un circuit frumos: Luncanii de Jos, Bega Luncani DJ 684, Tăul Ursului, Drum Forestier Burău, Drum Agricol Oboare (Transluncani) și înapoi în Luncanii de Jos. A fost un traseu mult mai provocator la deal, dar și mult mai fain. În total, circuitul are o lungime de aproximativ 37 de kilometri, pe care noi i-am parcurs în 6 ore cu toate pauzele incluse pentru filmat și mâncat, acumulând o diferență de nivel de 923 de metri. În concluzie, abia aștept să mai descopăr și alte trasee prin acești munți. Acestea fiind spuse, vă recomand cu toată căldura să explorați această zonă deosebită.

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

Prin Munții Poiana Ruscă

La inaltimile Varfului Rusca

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

Poiana Mărului - O noapte la cort