Fără să vă spun multe, toamna, lumina caldă, temperaturile plăcute, câmpurile cosite cu căpițe și pădurile ruginii, ne invită la drumeție spre culmi domoale din Platoul Carstic Vașcău, ce impresionează prin numeroasele doline, adeseori aliniate, dând naştere unor adevărate “văi de doline”, fiind unul dintre cel mai frumos din țară ca relief carstic de suprafață.
Pentru că avem libertatea de a ne mișca fără a completa o hârtie care să justifice motivul deplasării, profităm de vremea frumoasă și de decorul unei toamne colorate, și pornim într-o călătorie cu mașina spre Moneasa, unde am mai fost și cu ceva ani în urmă... Așadar, la două ore de mers cu mașina de Timișoara avem câteva alternative de petrecut timpul în natură: Valea Zugăului, se potriveşte de minune cu o rută de biciclit fără să fie nevoie să ne întoarcem pe acelaşi drum - am ales să trecem munții până în județul Bihor și apoi să ne întoarcem tot peste munți, dar prin altă parte, înapoi în Moneasa, adică o buclă perfectă.
Să începem totuși cu începutul și să vă spunem că cel mai bun loc pentru a porni în această tură este Dezna și că ziua a început prin Valea Zugăului spre Creasta Principală - Câmp Moți - Câmp - Izbuc - Călugări - Valea lugii - Valea Boroaia - Stațiunea Moneasa și s-a încheiat la Dezna. Planul a fost simplu: să descoperim cât mai mult din frumusețile naturale ale locului.
Din locul de unde am abandonat mașina, am pornit pe drumul de asfalt care merge spre stațiunea Moneasa până la confluența văilor Moneasa și Zugău, prima intersecție. Aici se află intersecția dintre traseul de dus și cel de întors. Noi am plecat prin dreapta și ne-am întors prin stânga 🙂
După puțin timp drumul de asfalt se termină. Lăsăm în urmă asfaltul și continuăm pe vale un drum de macadam care serpuiește pe lângă râu urmărind marcajul triunghi albastru.
Început de traseu - urcușul e încă domol dar cu opriri dese, pentru mici amintiri fotografice și fiincă nu am vrut să forțăm nici o clipă.
Plimbarea pe drumul forestier e foarte plăcută și urmează cursul văii în amonte acompaniați de sunetul apei și câteodată al drujbelor! 🙂
Ajunşi prin zonă realizez că pe vale e cumva ca un fel de mic sat de vacanţă.
Urcarea nu e însă de speriat fiindcă porțiunile mai abrupte sunt scurte și între ele drumul urmează o urcare destul de lină.
Ritmul este unul lejer, numa’ bun de purtat conversații despre această vale surprinzător de frumoasă care ne duce din Dezna până pe creasta munților.
Umbra întunecoasă şi răcoarea neasteptată îmi păreau înfiorător de plăcute.
Ruinele unei topitorii vechi de topit fier de pe Valea Zugăului. De asemenea pe lângă aceste ruine, pe raza comunei au fost montate panouri cu indicatoare direcționale care îndrumă turiştii și către ruinele cetăţii Dezna (sec. al XIII-lea -XVII-lea) pe care speram să le vizităm la întoarcere, Izbucul Răşchirata, Izbucul din Valea Seacă.
Câștigăm ușor-ușor în înălțime și ne bucurăm de urcarea lină prin pădure.
Peisajul minunat din vale ne-a absorbit cu totul și, în ciuda urcării care ne-a însoțit tot drumul, nici nu ne dăm seama cât de tare ne-am apropiat de Creasta Principală.
Înainte de traseu, dar și pe parcurs, ai de-a face cu plăcuțe cu diversele trasee! La fix 15 km de la plecare ajungem în vârful urcării, la peste 760 m altitudine (imaginea de mai sus). Continuăm pe cruce albastră pe Creasta Principală în timp ce un alt traseu cu același marcaj continuă spre stânga pe Valea Lungă ajungând într-un final la Moneasa.
Mai departe mergem pe o ușoară coborâre
În partea de sus a urcării întâlnim și alte marcaje.
Drumul de prin apropierea vârfului Pietroasa 808m, este afectat de exploatările forestiere.
Fiind toamnă, pădurea e în plin spectacol de culoare 🙂Un spectacol absolut. Ochiul îți este răsfățat cu o mulțime de culori calde!
Destul de repede ajungem în cea mai spectaculoasă parte a circuitului nostru.
Priveliștea se deschide în fața noastră spre un drum laaaarg, laaaarg, cu soare.
Noi ne-am oprit după aprox. 15 km, adică după ce am parcurs aproape toată urcarea! Atracţia principală o constituie acest peisaj deosebit, foarte vălurit. Mai avem un hop, urmând coborârea spre Câmp Moți.
Ne-am lăsat copleșiți de atâta frumusețe, de-a dreptul inspirațională. Pur și simplu e un loc în care poți absorbi natura și simți legătura pe care omul încă o are cu aceasta.
Am stat la marginea drumului unde am făcut pauza de masă, aici, la pietrele negre și oricum s-a nimerit să fie spre finalul urcării într-o superbă zonă la soare… așa că numa’ bine 😀 O pauza ce a durat în jur de o jumătate de oră, suficientă cât să mâncăm și să ne hidratăm pentru a continua mai departe. Ne-am ospătat cu câte un ou fiert şi un baton.
Diversitatea peisajului determinat de culmile domoale conferă Munților Codru Moma un potențial turistic deosebit. Posibilitățile de petrecere a timpului liber sunt variate, de la mountain biking, la drumeții, fotografiere, descoperirea arhitecturii tradiționale.
Drumul spre stânga ar scurta la jumătate traseul de întoarcere
Creasta munților Codru Mona constituie limita dintre județele Arad și Bihor, pe aproape toată lungimea sa, etalând cu: Vârful Bălăteasa 927m – Vârful Pleșu 1112m – Vârful Izoiu 1098m – Vârful Balatruc 825m – Vârful Arsura 830m – Vârful Momuța 930m – Vârful Moma 854m
Stăteam la o intersecţie cu un drum care ducea spre vârful Moma în dreapta, gata gata să pornim spre direcția aceea.
Drumețiile au la dispoziție o rețea bine dezvoltată de marcaje turistice. De altfel aici nici nu prea există turiști deși zona e foarte frumoasă, și destul de accesibilă.
Drumul pe care trebuia noi să o luăm era cel principal "tot înainte" spre Câmp Moți, aşa că ne-am ghidat iniţial după stâlpii de curent
După o vreme destul de lungă de urcat am început evident şi coborârea. Drumul în jos ducea și prin zone umbroase iar viteza crescută ne-a făcut să ne fie chiar răcoare în momentul în care am ajuns în vale.
De aici ne așteaptă 8 km de coborâre până în Câmp, destul de lină și ea 🙂 Drumul forestier se lățește încet-încet și înainte de Câmp Moți este chiar și asfaltat 🙂
Zările s-au deschis spre creste putând observa cu ușurință vârfurile și înălțimile celorlalți munți.
Drumul până la Câmp e foarte pitoresc, nu prea circulă mașini și e fain că te duce printre dealurile zonei, printre culturi agricole și casele oamenilor care au un specific frumos aici în Bihor 🙂
Fânaţele cu nelipsitele căpiţe alternând cu postaţe de pământ cultivat, cu livezi, păduri de fag şi gospodării răsfirate pe dealuri.
Câmp Moți
Destul de repede ajungem la Câmp și aici trebuie avută puțină grijă în privința navigației. Prin urmare în Câmp trebuie să virați stânga brusc si se trece pe langă biserica din imagine.
Într-un sfârșit a sosit și clipa mult așteptată. Aici am făcut o binemeritată pauză de hidratare. După socotelile mele am stat cam 15 minute, timp în care am hotărât să ascultăm de sfatul unui localnic și să vizităm cascada subterană din Peștera Câmpenească și mănăstirea Izbuc din Călugări, apoi să ne întoarcem.
Hidratarea ne-a dat ceva elan. Aici ne abatem de la traseu (prin dreapta), și pornim către satele, Izbuc și Călugări. Sperăm măcar că direcţia e bună deoarece nu găsim nici un indicator...
Să ajungi prin aceste locuri este o adevărată aventură.
Pe drum întâlnim un cioban. Parcurgem destul de repede distanța vălăurită până în satul Izbuc-Ponoarele, fiind în mare parte o ușoară urcare, iar priveliștea face ca timpul să treacă mai repede 😛
Peștera se află între satele Câmp și Izbuc, la cca 3 km din satul Câmp, în apropierea unei gospodării de la marginea satului Izbuc (la 150m de aceasta). Accesul la peşteră se poate face și din Vaşcău, pe drumul asfaltat care urcă în satul Izbuc (4,7 km). Numele peșterii provine, așadar, de la cel al depresiunii unde este situată, aceasta având aspectul unei vaste câmpii, fiind un loc de pășunat pentru animalele oamenilor din zonă.
Ajungem la marginea satului Izbuc-Ponoarele. Stârnim curiozitate 🙂
De la drum ne abatem cca 150 m spre stanga (est) spre intrarea în pesteră, destul de mascată.
Deci am găsit gura peșterii, însă nu și cascada, pârâul care ar fi trebuit să formeze cascada, prin care am pășit până la peșteră fiind secat în aceasta perioadă ! Peștera Câmpenească reprezintă insurgenta pârâului Tarina, cu un curs de apă cu o lungime de 10 km.
Această peşteră, rezervaţie speologică, se poate vizita doar cu echipament specific. Am citit undeva că Cascada a fi avut 35m și a fost considerata pentru mult timp ca fiind cea mai mare din endocarstul Muntilor Apuseni.
Intrarea principala a peşterii (altitudine 395m) se prezintă sub forma unui portal de 20 m înălţime sub care se află, chiar la buză, o ruptură verticală de 35 m adâncime, peste ea curgând apa pârâului, formând astfel o mare cascadă.
Pe aici ar fi trebuit sa curgă pârâul
În Satul Izbuc-Ponoarele - Muntii Codru Moma.
Traseul pe bicicletă a continuat spre Mănăstirea Izbuc, loc care nu mai are nevoie de nicio prezentare.
În Satul Izbuc-Ponoarele - Muntii Codru Moma. Odată ajunși în Izbuc, parcurgem ulițele de asfalt ale satului și admirăm clădirile ce predomină aceste ulițe.
Se poate ajunge la mănăstire și din Cărpinet (aflat la DN76 Oradea – Deva) urmând drumul asfaltat în lungime de 9,5 km. Am citit undeva că la Mănăstirea Izbuc sunt 2 biserici din care una de lemn, construită în 1696, și a fost adusă de la Beiuş în 1957. Celebritatea mănăstirii este adusă de izvorul ce se află lângă mănăstire şi care izbucneşte la anumite intervale – izbuc intermitent.
Hmmm, și când credeam ca ar trebui să ajungem, mai sunt 3 km. Renunțăm și ne întoarcem... Nu mai aveam nici timp și nici energie să mergem până la mănăstire și apoi să ne întoarcem. Dus-întors mai pierdem cel puțin o oră, poate si mai mult! Nu-i cel mai ușor lucru 🙂 știind că ne aflam undeva la nici jumătatea drumului și pentru a ajunge la Moneasa va trebui clar să mai trecem un deal, fără scăpare - și așa deja am pierdut cca oră aiurea din cauza acestei variante alese!
Am vrut sa ne intoarcem prin Cărpinet, dar am fi ocolit destul de mult. Prin urmare, renuntam la orice alta variantă care ne-ar lungi drumul si ne intoarcem pe acelasi drum pana la Câmp, pe care am venit.
Platoul Carstic Vașcău, cel pe care ne aflăm, este cel mai frumos din țară ca relief carstic de suprafață.
A doua jumătatea a traseului rămâne tot la un nivel extrem de ușor și de comod. Tot tot prin pădure, tot drum forestier 🙂
Din Câmp ne-am bucurat de un drum șerpuit, 5 km frumoși de coborâre destul de lină până în valea Șuștiu (DN 76), Din drumul forestier pe care am venit cotim dreapta și urmăm un asfalt iar la scurt timp un alt drum se face spre stânga, spre Ursești. Ne avertizeaza ca fiind drum închis, dar cine stie, probabil din cauza lucrărilor forestiere.
Prin urmare, nu ajungem la Șustiu, returul îl facem pe un drum forestier de o calitate bună prin valea Crișul Văratecului - Valea lugii - Valea Boroaia - Stațiunea Moneasa și se încheie la Dezna.
Surprindem și un camion cu remorcă plin cu lemne, din drumul căruia trebuia sa ne ferim, gabaritul fiind prea mare ca sa incăpem și noi. Practic în toata zona se aud drujbe și taie .
În partea dreaptă a drumului este un țarc mai mare în care vedem cai.
Direcţia e bună doar că va trebui "să trecem din nou dealul prin pădure", hm, alte opţiuni nu prea avem. Urcușul pe această vale e la fel de lin ca și pe valea din prima jumătate a circuitului și e lung de aprox. 10 km. Doar ultimii patru kilometrii înainte de ajunge în punctul maxim e mai abrupt.
Cadrul e perfect: drumul e mărginit de apă pe o parte și un versant pe cealaltă, încadrată de copaci.
Cam din acest loc urcarea începe să devină ceva mai susținută
După parcurgerea a trei sferturi din traseu ajungem aproape de finalul urcării unde drumul nostru cotește brusc spre dreapta iar un altul continuă spre stânga, cu un traseu de culme ce duce către vârful Pietroasa
Apoi urmează o coborâre mai abruptă, dar practicabilă și foarte rapidă de doar 10 km până în Moneasa 😀 Aici în punctul cel mai înalt, am făcut o nouă pauză pentru a coborâ sezuturile puțin mai jos.
Era ceva mai rău drumul la început și simţeam că oricât de tare aş fi strâns de frâne tot nu pot să zic că am mers încet. Eu aveam impresia că până la vale o să rămân fără plăcuțe de frână căci la viteza ce o lua bicicleta mea şi pe care încercam să o potolesc câte un pic eram cu frâna strânsă aproape continuu.
Aici, la intrare în Moneasa am admirat ultimele raze de soare pe ziua aceea.
Stațiunea în sine e destul de micuță, având câteva hoteluri renovate, altele noi. Pe toate le găsiți pe strada principală din stațiune. Mai există și un ștrand, unul din cele mai drăguțe.
Celebrul lac (Lacul Liniștit) din centrul stațiunii. E un loc foarte liniștit, intim și relaxant. Totul e încojurat de pădure și iarbă.
Unele hoteluri sunt de domeniul trecutului, lăsate în paragină.
Așadar după ce reușim să vedem o parte din frumusețile locului, am „pornit cu furie” din Moneasa, oprindu-ne la Dezna în centrul satului, unde aveam mașina. Am ajuns spre seară, pe la șase şi ceva şi ne-am îmbătat de euforia reuşitei şi de adrenalina vitezei prinse la coborâre. Şi am prins viteză, nu glumă, căci era un drum bun de asfalt. Seara de sâmbătă s-a încheiat în mod firesc, cu întoarcerea la Timișoara după o tură în cea mai frumoasă perioadă a toamnei, la începutul lunii Octombrie, și pe care am considerat-o moderată în dificultate. Am putea spune că acest traseu este printre traseele noastre mai lejere preferate 😛
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.