Pe Drumul de Marmură și la Lacul Cinciș - Traseu de bicicletă și campare la cort

Căldura din zilele astea se tratează cu o tura la munte.

A călători nu înseamnă întotdeauna o vacanță lungă și costisitoare. Poate fi un weekend cu cortul undeva în apropiere sau explorarea unor locuri noi din împrejurimi, alături de prieteni. Dacă acum o săptămână am luat-o la pas prin Brașov (vezi aici), sâmbătă am schimbat macazul și am trecut cu toții pe două roți, câte două de fiecare căciulă. Povestea de azi nu este doar despre un simplu loc de campare sau despre un lac montan cu o apă incredibil de albastră. Este despre o destinație pe gustul nostru, în care te poți bucura în tihnă de natură – o experiență pe care aș repeta-o oricând, chiar dacă aș avea mai multe zile la dispoziție. Principalele obiective ale călătoriei au fost Castelul Corvinilor, drumul de marmură și Lacul Cinciș. 

Dacă ai ajuns până aici cu lectura, sunt convins că nu o să mai lași povestea din mână până la final!

O fereastră deschisă către libertate, un memento vizual al faptului că frumusețea pură se află adesea în locurile cele mai simple și mai neatinse.

Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de august. La nici trei kilometri de locul în care lăsasem mașina se ridica falnic, probabil, cel mai cunoscut și impunător monument de arhitectură gotică din România. Castelul Corvinilor, cunoscut și sub numele de Castelul Huniazilor sau al Hunedoarei – trei denumiri diferite pentru o singură bijuterie medievală, considerată pe bună dreptate cea mai reprezentativă din întreaga țară.

Imediat lângă castel, cât vezi cu ochii, e plin de chioșcuri și tonete unde îți poți ostoi foamea sau curiozitatea. Găsești de toate pentru toți: shaorma, langoși fierbinți, acadele colorate, înghețată, socată rece, baloane, șosete, căciuli de blană și pistoale cu apă. Serios, dacă te gândeai la un obiect anume și mie mi-a scăpat din listă, este pur și simplu vina mea – dar fii sigur că, dacă cauți bine, îl vei găsi pe acolo!

Podul lung de la intrare era deja plin de oameni, deși porțile erau deschise larg pentru public. Noi am ales însă o altă abordare: l-am admirat în toată splendoarea lui doar de afară, după care ne-am continuat drumul spre tunel, urmând vechiul traseu al mocăniței. Locul este, fără îndoială, extrem de atractiv și „instagramabil”, însă rămâne de cumpănit dacă merită cu adevărat să te calci în picioare cu zecile de turiști care se înghesuie la rând.

Traseul de astăzi este un circuit care pornește și se încheie în Hunedoara, putând fi parcurs, desigur, și în sens invers. Deși nu este un traseu tehnic sau extrem de dificil, lungimea sa și diferența de nivel cumulate te pot obosi spre final. Pentru mine, zona nu este o noutate: vezi [ aici ] povestea drumului de marmură din primăvara anului 2017, atunci când am ajuns pentru prima dată prin aceste locuri. Traseele din cele două călătorii au fost complet diferite și mi-ar fi imposibil să aleg care mi-a plăcut mai mult. Ce pot spune însă, cu siguranță, este că atmosfera s-a schimbat radical: dacă atunci am urcat pe la Ghelari alături de un grup vesel de peste 30 de bicicliști, acum am ales varianta prin Găvășdia, într-o formulă restrânsă și compactă de doar trei oameni.

Pe măsură ce lăsăm în urmă Hunedoara, drumul începe să ne dezvăluie primele sale bijuterii ascunse. O scurtă oprire pe margine ne oferă o privire superbă spre Zlaști, un sat pitoresc ce pare că doarme liniștit în căușul văii. Privit de sus, printre coroanele verzi ale copacilor, peisajul se deschide larg: turla albă a bisericii locale străpunge discret marea de acoperișuri roșii, în timp ce dealurile ondulate și arse de soarele de august completează un tablou rural perfect.

Din valea Zlaști, am început treptat să urcăm pe drumul mocăniței care duce direct spre tunel. Panta nu este una bruscă, ci crește lin, urmând fidel terasamentul pe unde, cu ani în urmă, pufăiau trenurile miniere. 

Pe măsură ce înaintăm pe vechiul aliniament, istoria începe să prindă contur prin vegetația deasă. Pe marginea drumului, o clădire albă, ne oprește preț de câteva secunde privirea. Fosta clădire feroviară pare că doarme ascunsă printre buruienile înalte și crengile copacilor. Este un martor tăcut al vremurilor în care pe aici treceau zilnic vagoanele pline cu minereu.

Poteca continuă să șeruiască blând, purtându-ne tot mai adânc în inima naturii. Sălbăticia locului ne învăluie complet, iar umbrele copacilor se joacă pe potecă, oferindu-ne din când în când câteva clipe de răcoare.

După o oră de pedalat lejer, iată-ne ajunși în fața bătrânului tunel. Computerul de bord ne arăta o viteză medie de undeva la 7 km/h – destul de puțin la prima vedere, însă ritmul a fost dictat de frumusețea locurilor și de panta constantă. Gura întunecată a tunelului se ivește brusc din marea de verdeață, ca o poartă din piatră masivă către o altă epocă. Aerul rece care vine din adâncuri ne dă fiori și ne pregătește pentru traversare.

Tunelul are o lungime de exact 747 de metri – o adevărată plăcere să-l străbați la lumina frontalei până în cealaltă parte. Întunericul este atât de dens încât, fără o sursă proprie de lumină, ai fi complet neajutorat. Pereții din piatră cioplită par să șoptească povești din vremea mocăniței, transformând traversarea într-o mică aventură de neuitat.

La ieșirea din tunel, lumina puternică a zilei ne întâmpină din nou, iar oaza de verdeață ne inundă privirea. Ne oprim câteva secunde să privim înapoi spre gura neagră a galeriei pe care tocmai am străbătut-o. De această parte, portalul de piatră pare și mai bine ascuns în munte, fiind aproape înghițit de malurile de pământ și de vegetația deasă a pădurii. 

În formule restrânse de călătorie, cum este a noastră de trei, astfel de pauze sunt perfecte pentru a schimba o impresie rapidă despre tunelul lăsat în urmă și pentru a savura liniștea deplină a pădurii înainte de a continua urcarea spre Găvășdia.

Pe măsură ce poteca se lărește, pădurea deasă începe să se retragă și ne scoate în cale primele semne de civilizație rurală. Drumul de pământ lasă locul unei porțiuni pietruite, iar în fața noastră apare o veche clădire din piatră, cocoțată pe un dâmb, cel mai probabil un fost canton feroviar refolosit. Suntem întâmpinați de un cățel curios care veghează curtea, semn că viața curge liniștită în acest colț ascuns. Este un popas vizual perfect înainte de a părăsi definitiv vechiul aliniament al mocăniței.

La scurt timp după ce trecem de vechiul canton, dăm peste un stâlp cu indicatoare turistice care ne confirmă că suntem pe drumul cel bun. Săgețile ne arată clar unde ne aflăm: am lăsat în urmă tunelul liniei înguste (la doar un kilometru distanță) și ne îndreptăm cu pași repezi spre alte două obiective încărcate de istorie din județul Hunedoara. Mai avem doar 2 kilometri până la Centrala Hidroelectrică Cătănaș și 2,5 kilometri până la legendarul Furnal de la Govăjdia. Traseul devine din ce în ce mai interesant!

Ținem drumul prin Valea Nădrab, urmând mai departe drumul de pietriș bătătorit. În această porțiune, creșterea în altitudine se face foarte ușor, deoarece pantele nu sunt deloc susținute. Este genul acela de urcare plăcută, care nu te scoate din ritm și îți permite să admiri în voie versanții împăduriți din jur. Lăsăm în dreapta drumul asfaltat care urcă mai abrupt și ne concentrăm pe traseul nostru pietruit, bucurându-ne de fiecare metru parcurs în tihnă.

Natura este la fel de primitoare cu noi, astfel că ne urmăm liniștiți calea pe Drumul Marmurei. Poteca se strânge frumos între versantul împădurit și albia unui pârâu muntos care ne însoțește cu susurul lui relaxant. Solul devine ceva mai tehnic, presărat cu piatră, însă umbra deasă și aerul curat fac ca pedalatul să fie o adevărată plăcere. 

Căldura miezului de august era deja covârșitoare și ar fi fost cam greu de înfruntat, dacă umbra deasă a pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puțin. Din când în când, o adiere ușoară trecea printre frunze, aducând un strop de răcoare binevenită peste hainele noastre de ciclism. 

Și iată-l... Drumul pavat cu marmură! De aici vine și numele acestei plimbări de neuitat. Peisajul se deschide brusc, pădurea se dă la o parte, iar sub roțile noastre apare o fâșie albă, strălucitoare, construită integral dintr-o piatră nobilă care a dat faimă întregii zone. Să pedalezi pe un astfel de pavaj, încadrat de pajiști verzi și dealuri line, este o experiență bizară, dar incredibil de frumoasă.

Traseul continuă într-o pantă lină, printr-o pajiște largă, încă vreo 10 minute… Ritmul devine extrem de relaxat, iar drumul alb de marmură ne poartă pașii și roțile printr-un decor de poveste. Privind în depărtare, sus pe creasta dealului, încep să se profileze căsuțele pitorești ale satului, împrăștiate discret printre pâlcurile de copaci. 

Partea grozavă este că nu ne grăbim deloc și avem timp să ne bucurăm de ritmul natural al lucrurilor. Deși am tot făcut câteva opriri pe traseu, fiecare colț ascuns merită un scurt popas, deoarece priveliștile sunt pe cât de frumoase, pe atât de diferite. La această răscruce de drumuri, prima oprire a fost specială: ne-am alimentat cu apă proaspătă de la un izvoraș întâlnit pe margine. A fost o apă incredibil de bună... dar și extrem de rece! 😀 Un revigorant perfect pentru picioarele noastre obosite.

Pe lângă frumusețea pură a naturii, am avut o surpriză extrem de plăcută pe traseu: unele obiective sunt puse în valoare de panouri cu informații și hărți, ceea ce așteptam de mult. Este un pas excelent înainte pentru turismul local. 

Ne-am oprit la un popas. Cum toată excursia noastră s-a desfășurat în același stil, adică ne-am oprit ori de câte ori ni s-a părut că drumul duce undeva. Cadru perfect pentru prânz, sau doar pentru a-ți oferi o clipă de răgaz... Satul Alun este la 2-3 km de aici cu case, cele mai multe părăsite, o biserică din marmură și una din lemn, diverse, ulițe, copaci și vegetație.

Departe de lumea satului zărim o turmă de oi și un baci care le păzea, și doi câini cărora fără să vrem, l-am întrerupt somnul. Curioși și prietenoși de cum ne-au simțit au venit la noi.

Drumul de pământ ne poartă printr-o vale liniștită, flancată de dealuri acoperite cu iarbă uscată de soare și pâlcuri dese de mesteceni. Este genul acela de loc izolat unde îți vine instant să pui cortul și să rămâi câteva zile, doar pentru a te trezi dimineața în mijlocul acestei liniști depline.

Desi ne doream să continuăm, renunțăm la ultimul efort necesar pentru a urca în satul Alun și schimbăm macazul. Pornim pe unul dintre drumurile de întoarcere cu gândul de a găsi un loc de campare cât mai repede. Drumul alb a început să șeruiască strâns printre versanții aurii, purtându-ne rapid spre o nouă destinație.

Chiar dacă părăsisem ideea de a urca până în Alun, relieful din jur nu s-a lăsat mai prejos. Drumul spre Cinciș părea simplu pe hartă, însă urcările scurte și abrupte din această zonă ne obligă să o luăm mai încet și să punem, din când în când, piciorul jos. 

Pedalând mai departe, dăm peste un nou indicator discret, ascuns printre crengile verzi de pe margine. Săgeata ne arată că la doar 3 kilometri distanță se află un alt monument special al zonei: Biserica de lemn „Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din anul 1903, din satul Bunila. Deși tentația de a ne abate din drum și de a explora aceste sate vechi cu biserici încărcate de istorie este mare, ne menținem planul inițial și ne concentrăm pe drumul nostru, lăsând această destinație pe lista pentru o călătorie viitoare.

Pe alocuri, toamna a început deja să își facă simțită prezența în Munții Poiana Ruscă, cu toate că din calendar mai era puțin până să îi vină rândul. Printre coroanele verzi și tufele arse de soarele verii, câte un pâlc de frunze ruginii sau galbene își făcea discret apariția pe marginea drumului. Este un detaliu spectaculos care îți arată cât de repede se schimbă natura la munte și care oferă peisajului un aer nostalgic, de o frumusețe aparte.

Privind spre versantul terasat de pe margine, tonurile de galben și cafeniu ale pajiștilor uscate domină relieful. 

În depărtare, dealurile se succed ca niște valuri pământii, arse de soare, creând acea atmosferă specifică de tihnă și izolare care face ca fiecare kilometru parcurs în Ținutul Pădurenilor să fie o poveste în sine.

Sus, sus, acolo unde mulțimea de oameni e tot mai rară. Apropierea de nori ne face să simțim că avem toată lumea la picioare și nu ne mai săturăm să admirăm priveliștea nesfârșită ce se întinde dincolo de zare. Ajunși la această răscruce majoră de creastă, indicatoarele ne arată drumurile către sate legendare din Pădureni: Cernișoara Florese, Bunila sau izolatul Vadu Dobrii. Deși sub roțile noastre a apărut o bandă neagră și netedă de asfalt, liniștea deplină a înălțimilor a rămas neatinsă.

De pe cealaltă parte a muntelui, după ce treci de greul urcării, vine în sfârșit mult așteptata coborâre. Folosind doar frânele, o mare parte a traseului te poartă pe drumuri noi cu asfalt impecabil și pante foarte abrupte. Viteza crește instant, aerul îți șuieră prin cască, iar efortul din ultimele ore este răsplătit din plin. Roțile zboară pur și simplu pe asfaltul neted, transformând coborârea într-o doză pură de adrenalină și libertate.

O întinsă priveliște se deschise ochilor noștri, chiar sub noi. Oriunde întorceam privirea, ieșirile în gol alpin te surprind în mod plăcut, lucru care nu face decât să sporească farmecul drumeției. Muntele e bucurie. În orice anotimp. La orice oră! Peisajul acesta imens ne face să realizăm cât de mici suntem în fața naturii, dar și cât de mult ne încarcă o astfel de evadare. Drumul se așterne neted în fața noastră, invitându-ne să plutim pe două roți deasupra lumii.

Ne-am oprit de mai multe ori pe marginea drumului, în poienițe și apoi chiar în vârful dealului. Peisajul de aici este cu totul diferit față de cel întâlnit în timpul ascensiunii. Totul în jur abundă în vegetație bogată, iar în depărtare se zăresc crestele celorlalte lanțuri muntoase, un spectacol de o măreție care mă făcea pur și simplu să uit să clipesc. Fiecare popas ne oferea o nouă perspectivă, confirmându-ne că muntele știe mereu cum să te răsplătească după efort.

În depărtare, dincolo de mestecenii care încadrează poteca, culmile muntoase verzi se succed până la linia orizontului, oferindu-ne acele priveliști ce te fac pur și simplu să uiți să clipești.

Fiecare anotimp aduce trecătorului bucurii noi pe culmile și văile munților, însă parcă nimic nu se compară cu lunile august și septembrie. Este perioada magică în care se coc delicioasele fructe de pădure. Pe marginea acestor curbe amețitoare, printre tufele desene, poți culege nestingherit afine, merișoare sau mure – toate absolut naturale, proaspete și pline de gust. Au fost un desert neașteptat pe traseu: foarte bune și incredibil de dulci! Un motiv în plus să tot pui frână și să te bucuri de drum.

Plonjăm în viteză pe serpentinele strânse care ne readuc în inima codrului. Pantele abrupte continuă să șeruiască strâns, dar de data aceasta suntem înconjurați de o boltă deasă de foioase care filtrează spectaculos lumina amiezii. Prezența parapetului metalic pe margine ne amintește că drumul este complet modernizat, permițându-ne o coborâre sigură și extrem de fluidă. 

Serpentinele abrupte ne scot în cale un loc de popas tare simpatic. Amenajat special pe marginea drumului nou, acest mic foișor acoperit, cu băncuțe și masă, oferă refugiul ideal pentru o scurtă pauză de hidratare sau o gustare la umbra deasă a pădurii. 

Coborârea abruptă se termină în sfârșit și ne scoate la o intersecție majoră, marcată de un indicator uriaș montat pe stâncă. Săgețile albastre ne arată clar că am ajuns la punctul de legătură dintre toate poveștile acestui munte. Drumurile spre Bunila, Alun sau Ghelari rămân în dreapta noastră, ca o amintire a culmilor proaspăt cucerite. Noi activăm semnalizarea la stânga, urmând indicatorul spre Vălari, Toplița și mai ales spre marea noastră destinație din această seară: Lacul Cinciș.

Ieșim complet de pe drumul secundar și facem joncțiunea cu șoseaua principală. După ore bune petrecute pe crestele izolate ale munților, această fâșie lungă de asfalt deschis ne anunță că suntem pe drumul ce ne conduce direct spre destinația mult așteptată.

Rulăm pe un asfalt impecabil, ce ne poartă printr-un decor rural de o frumusețe atemporală, desprins parcă din amintirile bunicilor. Trecem pe sub crengile plângătoare ale unei sălcii uriașe, bucurându-ne de fiecare curbă lejeră și de tihnă care plutește în aer pe această ultimă bucată de traseu.

Traseul spre continuă să ne surprindă cu repere culturale deosebite. Chiar pe marginea drumului asfaltat, o curbă lină ne scoate în față o mică biserică din lemn cu o clopotniță pitorească îmbrăcată în șindrilă. Așezat cuminte în mijlocul câtorva cruci vechi, acest lăcaș de cult pare să păzească de secole liniștea întregii văi.

Eram atât de grăbiți să poposim undeva la umbră, încât am oprit la un magazin care era și birtul satului. Acolo ne-am așezat la povești și ne-am întreținut minute bune cu oamenii locului. Ori de câte ori ajungem în sate prin călătoriile noastre, ne place la nebunie să facem chestia asta și să luăm pulsul comunității direct de la sursă. 

Bine sau rău, ne stâmpărăm setea cu o bere pe care o bem la malul pârâului Cerna. După atâția kilometri de praf, pante abrupte și căldură covârșitoare în miez de august, momentul acesta a venit ca o adevărată binecuvântare. Ne-am descălțat, am lăsat bicicletele să se odihnească pe iarbă și ne-am așezat direct pe pietrele de pe margine, ascultând susurul apei. Nimic nu se compară cu sentimentul de libertate pe care ți-l dă un astfel de popas.

Unde mai pui că la tot pasul vezi câte un obiectiv important pe care trebuie neapărat să-l imortalizezi în fotografiile tale. Privind din vale, versantul împădurit ne dezvăluie o priveliște de-a dreptul spectaculoasă: biserica din Toplița cocoțată mândru pe un dâmb. Cu numele satului scris în litere mari și albe chiar sub zidurile ei, peisajul îți fură privirea instantaneu și te obligă să oprești bicicleta pentru a scoate camera foto din rucsac.

Am ajuns în cele din urmă la coada Lacului Cinciș, după o coborâre lungă de aproximativ 15 kilometri în care doar am controlat viteza din frâne. Aici, ascunsă printre ramurile copacilor, zărim ruina unei foste biserici romano-catolice, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea din ordinul împărătesei Maria Tereza. În urma amenajării lacului de acumulare Cinciș, autoritățile au decis inundarea satelor Cinciș, Valea Ploștii, Baia lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni. Oamenii au fost nevoiți să își lase în urmă casele, bisericile și cimitirele pentru a se strămuta din calea apelor. Cele mai multe dintre clădiri au ajuns pe fundul lacului sau au fost dărâmate odată cu trecerea timpului. Doar ruinele acestei biserici, aflată în fostul sat Baia Craiului (înghițit cu totul de ape și de pădure), se mai numără printre puținele construcții vizibile și continuă să dăinuie cu încăpățânare deasupra apelor.

Menținând traseul ce înconjoară lacul, aveam o deschidere vizuală tot mai mare asupra văii unde râul Cerna cotește la stânga printre versanți și se revarsă în lacul de acumulare.Aproape de mal se pot observa ruinele acestei biserici impresionante din satul Baia Craiului, dispărut sub apele Lacului Cinciș odată cu amenajarea hidrotehnică din anii 1962–1963. Monumentul are o vechime de peste două secole și, conform legendelor locului, se spune că ar fi fost ctitorit chiar de împărăteasa Maria Tereza.Căutam un loc bun unde să punem corturile, dar am dat rapid de o realitate mai puțin plăcută: fiecare bucățică de pământ cu acces la apă este ocupată de porți, garduri sau panouri cu „Proprietate privată”. Ceva mai aproape de coada lacului am găsit Campingul Ledo Cinciș – un spațiu frumos aranjat, cu căbănuțe, foișoare, ponton și plajă amenajată cu umbrele. Totuși, fiind weekend, era o adevărată distracție la iarbă verde: plin de mașini, corturi, umbrare de toate felurile, sfârâială de grătare sau ceaune, larmă și multă aglomerație.După ce am admirat îndelung lacul și dealurile ce îl înconjoară, ne-am continuat drumul spre Hunedoara. Pe la jumătatea distanței am zărit un loc superb, însă nu am găsit niciun indicator spre el, semn că era, probabil, tot o proprietate privată.

Natura este la fel de primitoare peste tot și, ca să nu ne mai întoarcem cu mașina la Cinciș, după o inspectare atentă a zonei, am găsit acest loc generos și foarte liniștit la malul pârâului Zlaști, undeva după satul Boș. A fost salvarea noastră pentru o noapte de poveste sub cerul liber. Am parcat mașina, am întins corturile pe iarba moale și am lăsat oboseala zilei să se dizolve în susurul blând al apei. Departe de zgomotul și grătarele din campingurile aglomerate, am regăsit aici acea tihnă pură a muntelui pe care o căutam încă de dimineață.

Am campat în cele din urmă, iar pe măsură ce soarele coboară, culorile se intensifică și răcoarea începe să se lase. Ne găsim răgazul să fim recunoscători pentru ziua ce tocmai a trecut, să luăm tot ce a fost mai bun din ea și să ne punem speranțele într-o frumoasă noapte la cort. O noapte unde nu auzi altceva decât cântecul greierilor, al păsărilor și, bineînțeles, al țânțarilor – dar spray-ul din dotare i-a ținut la distanță. A fost o zi plină, o zi de neuitat în inima naturii!

Înserarea se lăsase de-a binelea și, cum nu te întâlnești zi de zi cu astfel de bonusuri, am petrecut seara în jurul unui foc de tabără. Și uite așa, am trecut la a doua bere în timp ce îl așteptam pe ciobanul pe al cărui teren ne campasem să ne aducă brânză proaspătă, după cum ne promisese – desigur, contra cost. Așa că dacă îți place berea, dar îți plac și poveștile spuse la gura focului, de ce să nu te bucuri din plin de moment?! Chiar așa, de ce nu?!

Și când credeam că seara nu mai are cu ce să ne surprindă, am avut parte de un răsărit de lună plină absolut spectaculos! Un cadru și o atmosferă de poveste de care pur și simplu nu te poți sătura. Natura s-a jucat frumos și a făcut totul ca la carte – am primit o cazare nu de trei stele, ci de milioane de stele scânteietoare deasupra noastră. Deși mă lua somnul după atâta efort pe bicicletă, era pur și simplu incredibil să stai acolo, în liniștea nopții, și doar să privești!

În momentele de liniște, universul se purifică, se limpezește. Trei corturi luminoase într-o livadă plină de liniște, sub mantia neagră a nopții. Această imagine rezumă, de fapt, tot ce am căutat de-a lungul întregului traseu: o evadare din zgomotul lumii, un colț de pământ unde mintea se curăță și unde te reconectezi cu lucrurile simple. A fost o călătorie lungă, plină de pante și praf, dar care s-a dizolvat într-o pace absolută pe malul pârâului Zlaști.

Cu serile e simplu, dar ce spui despre dimineți? Soarele te trage de mână, vrei nu vrei, afară din cort, să saluți universul. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă. Aerul curat și rece al dimineții ne-a umplut plămânii instant, iar roua de pe iarbă strălucea ca o mare de diamante. Este cel mai frumos spectacol pe care ți-l poate oferi o noapte dormită la cort în mijlocul naturii.

Cafeterapie matinală în starea ei cea mai pură. Un altfel de răsărit și felul în care se izbesc razele de soare direct în roua de pe iarbă ne prind cu cana de inox în mână, privind spre culmea dealului. Ador momentul și locul acesta ascuns. Să îți bei cafeaua în liniștea deplină a dimineții, în timp ce căldura noului început de zi îți mângâie fața, este cel mai bun mod de a-ți încărca bateriile. Natura ne oferă un spectacol simplu, dar care te face să iubești viața la cort.

Priveliști incredibile în bătaia lină a vântului care gâdilă plantele din jur. Doar clipocitul apei, cântecul păsărilor și ropotele izvorului coborât din munți tulbură discret liniștea acestui ținut adormit. În tot acest decor idilic, gândul meu a zburat instantaneu la un obiect anume: hamacul. Ar fi fost un accesoriu foarte util pentru o relaxare totală la umbra copacilor, dar, din nefericire, am uitat complet să îl pun în rucsac la plecare. Chiar și așa, o scurtă lungire direct pe iarba plină de rouă a funcționat perfect!

Cele două zile au trecut extrem de repede. Așa cum există loc în lumea asta pentru toată lumea, la fel există munți, trasee și momente speciale pentru fiecare dintre noi. Vederea satelor și a împrejurimilor din punctele de belvedere a fost de-a dreptul savuroasă, iar natura s-a jucat frumos și a făcut totul ca la carte, doar ca să te fascineze definitiv! Din punct de vedere tehnic, traseul este accesibil, fără porțiuni tehnice, expuse sau dificile; poate fi doar obositor, pe alocuri, din cauza diferenței mari de nivel. Circuitul are aproximativ 65 de kilometri, cu o diferență de nivel de peste 1000 de metri, și se poate aborda fără probleme într-o singură zi (în aproximativ 6-8 ore), dacă pornești la drum foarte dimineață. Una peste alta, privind retroactiv, a fost o ieșire minunată, o adevărată aventură. Dar ce ieșire pe bicicletă prin munți ar putea fi altfel?! Cel puțin o dată în viață, merită încercată și experiența unică a campării la munte, la cort.