Platoul Luncanilor și satele dintre nori

Unde mai fugim de acasă? Tot spre Hunedoara, un ținut care nu încetează niciodată să ne surprindă. De data aceasta, ne-am hotărât să explorăm o lume de poveste, ascunsă pe un platou muntos spectaculos de deasupra văii Luncanilor, în inima munților Șureanu. Până nu demult, acest loc era considerat cea mai izolată așezare din întreg județul, un colț de lume rupt de civilizație unde timpul părea că s-a oprit în loc. Astăzi, un drum proaspăt asfaltat șerpuiește până sus și ne facilitează accesul, deschizând porțile spre acest paradis rural. Pentru noi, pedalatul înseamnă libertate pură și cea mai simplă cale de a ne contopi cu natura. După ce am analizat cu atenție harta, am decis că cel mai bun punct de plecare pentru aventura noastră pe două roți este dealul Mlaca, situat imediat la ieșirea din localitatea Boșorod. Desigur, frumusețea acestui loc stă în flexibilitate, iar alegerea traseului aparține fiecăruia. Satele Târșa și Prihodiște veghează de la o mie de metri altitudine, fiind cuibărite strategic între celebrele cetăți dacice Sarmizegetusa Regia, Blidaru și Piatra Roșie. Ascensiunea pe acest platou magic poate fi făcută din mai multe direcții, fiecare promitând peisaje care îți taie răsuflarea.

Am povestit, am descoperit locuri incredibile și ne-am distrat pe cinste, dar acum este momentul să lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Acolo unde drumul se pierde în cețuri dense și gospodării vechi, desprinse dintr-o altă epocă, timpul pare să curgă după alte reguli. O dimineață învăluită în mister, unde liniștea se așază blând peste șurile vechi de lemn și gardurile ce poartă amprenta anilor. Este acea simplitate curată a lumii rurale, care te îndeamnă să încetinești ritmul și să respiri adânc.

Așa a început o dimineață perfectă de la finalul verii lui 2021. Se spune că cine se trezește de dimineață departe ajunge… și, o, da, noi am ajuns tocmai în Hunedoara! La ora 6:30 fix, Mely era deja în fața blocului meu pentru a mă lua în mașină, gata să pornim la drum. Eram o echipă completă de patru oameni, alături de Daciana și Mircea, toți însuflețiți de aceeași dorință de explorare. Am lăsat în urmă monotonia șoselei și, ieșind de pe E79 la Călan, am traversat podul peste râul Strei. De acolo, am cotit la dreapta și ne-am continuat drumul până în dreptul unei cariere, lăsându-ne ghidați de entuziasmul a ceea ce avea să urmeze.

Lăsăm mașina în siguranță într-o parcare din Streisângeorgiu și ne începem aventura propriu-zisă. Urmăm drumul comunal 55 până la o primă intersecție importantă, unde virăm la dreapta pentru a intra pe drumul județean 668A. Ghidați de indicator, cotim apoi la stânga și ne îndreptăm cu energie spre Ohaba Streiului, trecând prin Chitid și Boșorod, localitățile care ne apropie tot mai mult de inima munților.

Indicatoarele care ne amintesc că pășim pe un tărâm încărcat de istorie. Lăsăm în urmă Boșorodul și ne îndreptăm spre înălțimile unde dacii și-au ridicat cetățile.

Urmând firul șoselei, ajungem curând în Boșorod. Pentru că o echipă adevărată nu lasă pe nimeni în urmă, stabilim din start o regulă de aur: Mircea, fiind cel mai puțin antrenat fizic din grup la acel moment, va fi cel care va dicta ritmul nostru de mers. Până la urmă, farmecul unei astfel de călătorii nu stă în viteză, ci în bucuria de a pedala împreună și de a admira peisajul pas cu pas.

Se apropie toamna și se simte în aer că mai este atât de puțin din vară! Vremea este superbă, chiar dacă totul în jur pare acum învăluit într-un gri misterios. Singurul lucru care ne dă puțin de gândit este prognoza, care a anunțat și ceva precipitații. Deja încrucișasem degetele în gând, sperând să avem noroc și, până ajungem sus pe platou, norii să se risipească complet pentru a ne lăsa să ne bucurăm de priveliște.

Sub un cer de plumb ce anunță toamna, drumul începe să urce domol, lăsând în urmă ultimele case și purtându-ne spre înălțimile învăluite în ceață.

Prima parte a drumeției a fost extrem de plăcută și lină, un adevărat răsfăț pentru picioare și o ocazie perfectă de a ne intra în ritm. Pedalam relaxați, bucurându-ne de aerul curat și de liniștea care începea să se aștearnă în jurul nostru, profitând din plin de această încălzire ușoară înainte ca drumul să devină cu adevărat provocator.

Munții Șureanu sunt un adevărat muzeu în aer liber. Fiecare intersecție te îndeamnă la explorare, dar planul nostru rămâne bine stabilit: sus, spre cătunele ascunse pe platou.

Patru bicicliști și un decor de poveste. Printre norii coborâți peste creste și pantele line, l-am ajuns din urmă pe acest localnic inimos, care ne-a reamintit că pasiunea pentru mișcare și libertate nu are vârstă.

Simplitatea curată a vieții de la țară, surprinsă într-un singur cadru. O comunitate mică și liniștită, cuibărită la poalele uriașilor de piatră care ne așteaptă să îi cucerim.

Odată ce lăsăm în urmă localitatea Boșorod, drumul principal își continuă cursul firesc spre Luncani. Pe neașteptate însă, pe partea stângă se desprinde o nouă cale asfaltată care șerpuiește spre înălțimi: este drumul către Târsa, destinația noastră mult visată pentru acea zi și poarta de intrare în lumea magică de deasupra norilor.

Discuția curge plăcut, dar în acest punct a venit momentul să ne despărțim de ineditul nostru tovarăș de drum. Bătrânelul simpatic era chiar din partea locului și ne-a mărturisit, cu o mândrie pe deplin justificată, că poartă pe umeri frumoasa vârstă de 86 de ani. Deși suferea de boala Alzheimer, ne-a povestit că mersul zilnic pe două roți este cel care îl menține în formă și îi limpezește mintea. Cunoștea împrejurimile ca pe propriile buzunare, iar pasiunea lui pentru pedalat ne-a lăsat fără cuvinte: adunase deja peste 3.000 de kilometri de la începutul anului și ne-a mărturisit că, în anii buni, depășește chiar și borna de 5.000 de kilometri. O adevărată lecție de viață și ambiție, primită chiar acolo, la poalele muntelui.

Ne continuăm drumul pe asfaltul care șerpuiește pe o pantă încă lină, lăsându-ne conduși până la marginea pădurii. La capătul acesteia, cotim la dreapta și începem urcarea propriu-zisă pe la poalele vârfului Mlaca, ce se înalță la 618 metri, spre vârful Scărișorului. Pe măsură ce înaintăm și efortul începe să se simtă, suntem flancați de relief: în partea dreaptă ne însoțește dealul Mlaca, în timp ce pe stânga domină peisajul vârful Chicera, cu o altitudine de 777 de metri.

Ajungem, în sfârșit, în zona în care începe urcarea serioasă. Din acest punct, lăsăm în urmă porțiunile line și atacăm treptat drumul de munte care urcă spre Platoul Luncanilor și se prăvălește apoi mai departe, către Poiana Omului. Șoseaua începe să șerpuiască spectaculos prin păduri umbroase și luminișuri inundate de lumină, conducându-ne la final deasupra tuturor, într-o zonă de o frumusețe rară care ne face să uităm instantaneu de tot efortul depus.

Priveliștea din jur te lasă fără cuvinte și te smerește — este un memento puternic al faptului că suntem extrem de mici pe această planetă. În același timp, această imensitate ne ajută să înțelegem cât de conectați suntem cu totul. Când urci pe munte, devii parte dintr-un univers mult mai mare decât tine.

Drumul urca încontinuu, părea că nu se mai termină și simțeam cum scoate, încet-încet, tot untul din mine. După vreo 20 de minute de efort intens, la fiecare curbă îmi venea să mă întorc din drum. Totuși, încercam să mă amăgesc singură, spunându-mi că după atâta urcare nu mai are cum să fie mult. Bineînțeles că n-aveam dreptate, dar exact această strategie mentală m-a ajutat să nu renunț, să încalec culmea și, în final, să mă delectez cu priveliștea spectaculoasă de sus.

Cu fiecare curbă strânsă lăsată în urmă, urcam tot mai sus, iar priveliștea care se dezvăluia sub noi devenea de-a dreptul nemaipomenită. Aici, ești înconjurat de natură în starea ei cea mai pură. Te simți, cu adevărat, „departe de lumea dezlănțuită”, într-un loc unde zgomotul civilizației este înlocuit de o liniște profundă și vindecătoare.

În jur domnea o tăcere deplină. În afară de câteva vaci care pășteau fără nicio grijă pe pantele verzi și de o mierlă gulerată ivită preț de câteva clipe, nu se zărea nicio altă suflare. Această singurătate deplină nu făcea însă decât să sporească farmecul sălbatic al locului, făcându-ne să ne simțim cu adevărat unici în mijlocul platoului.

Singurele gazde care ne-au întâmpinat pe platou. Pășunând fără nicio grijă dincolo de un gard vechi din bârne uscate, aceste prezențe blânde au adăugat și mai mult farmec liniștii de sus.

Drumul părea de-a dreptul agățat în nori. Pe măsură ce înaintam spre înălțimi, ceața devenea tot mai deasă, iar gândul inevitabil că destinația noastră finală este cerul ne umplea sufletul de bucurie. De fapt, trăiam deja un fenomen extrem de interesant, dar care uneori poate deveni foarte periculos. Este acel moment magic și înșelător în care cerul și pământul se unesc și se confundă atât de mult, încât totul în jur devine un alb absolut. Linia orizontului dispare cu totul, iar reperele se șterg, făcându-te să realizezi cât de ușor este să te rătăcești, mai ales dacă nu cunoști traseul ca pe propriile buzunare.

Din marele alb al ceții încep să se ivească, rând pe rând, gospodăriile tradiționale, cu grajduri și șuri ale căror șarpante ascuțite sunt ridicate în două, trei sau patru ape. Totul pare desprins dintr-un tablou atemporal: garduri din lemn vechi, pajiști de un verde crud, fânețe proaspăt cosite și o liniște absolută. Întreaga zonă a Platoului Luncanilor este presărată cu astfel de gospodării risipite, unde fiecare familie trăiește retrasă, în mijlocul propriei moșii, păstrând neschimbat un mod de viață ancestral.

Prin urmare, acest colț de lume câștigă enorm la capitolul autenticitate. Construcțiile tradiționale de pe platou sunt realizate integral din bârne groase de lemn, îmbinate și încheiate cu măiestrie la colțuri după tehnici vechi, transmise din generație în generație. 

Simplitate dacică în inima munților Șureanu. O căpiță mândră de fân, un gard ridicat din bârne vechi și o căsuță de lemn ce pare că respiră odată cu muntele.

Singuri pe un drum învăluit în mister. Între porțile vechi de lemn și căpițele ce străpung ceața, muntele ne oferă cel mai frumos decor pentru un moment de respiro.

Timpul trece, dar urmele sale rămân încărcate de sens. Lemnul înfruptat de ani al crucii și al șurii tradiționale spune povestea generațiilor care au sfințit aceste cătune dintre nori.

Satul pare desprins dintr-o carte de povești, cu gospodăriile sale vechi cuibărite curajos direct în golul alpin. Privind în jur, trăim acea senzație ireală de a fi suspendați deasupra lumii, unde casele par că plutesc pe marea de nori care a pus stăpânire peste văi.

Dincolo de aceste șuri tradiționale se deschide o panoramă spectaculoasă care, pur și simplu, te lasă fără cuvinte.

Ordine și simplitate în inima satului. Un detaliu gospodăresc plin de farmec rural, unde munca omului se îmbină perfect cu formele și culorile blânde ale naturii.

După cei 17 kilometri de urcare pe drumul asfaltat, ajungem în sfârșit în inima satului. Pentru că drumul ne purta chiar pe lângă Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, un lăcaș de cult extrem de frumos, ne-am oprit preț de câteva clipe pentru a-l admira de la exterior și am profitat de ocazie pentru a face câteva fotografii de la distanță.

Pe parcursul întregului nostru traseu de până acum, muntele ne-a aparținut aproape în totalitate; ne-am întâlnit doar cu câteva mașini care urcau sau coborau agale prin ceață, sporind senzația că ne aflăm într-un colț de lume complet izolat.

Locul este înconjurat de păduri adânci de fag și brad, care par să ocrotească întregul platou. Din acest punct, poți porni liniștit la pas pe drumuri care urcă domol colinele sau coboară agale spre văi adânci. Casele sunt frumos răsfirate pe creste, păstrând acea rânduială autentică și plină de farmec, așa cum îi șade bine unei comunități rurale dintr-o zonă montană autentică.

Marginea platoului, unde fânețele aurii întâlnesc perdeaua deasă de copaci. Un decor perfect ce te îndeamnă să pornești la pas, lăsându-te purtat de drumurile ce coboară agale în văi.

Bicicleta a fost acea „jucărie de weekend” minunată care m-a ținut activ și mi-a reîncărcat bateriile. Iar pentru unii dintre noi, această călătorie pe Platoul Luncanilor a însemnat chiar mai mult de atât: a fost o primă și de neuitat aventură pe munte, pe două roți. O experiență care ne-a testat limitele, dar care ne-a oferit în schimb amintiri de neprețuit, suspendate undeva, deasupra norilor.

Și unde mai pui că, pe la mijlocul traseului — mai exact în dreptul unui maiestuos fag secular —, ai ocazia să te oprești și să savurezi din plin bucatele locului. Meniul de munte te îmbie cu de toate: de la mititei suculenți și celebrele plăcinte tradiționale coapte pe lespede în stil dacic, până la balmoș aburind și clătite pufoase. Deja totul sună mult prea bine ca să poți rezista tentației, iar un astfel de popas gastronomic devine răsplata perfectă pentru efortul depus la pedale.

O pauză binemeritată de zece minute, în care ne-am dat rucsacii jos și ne-am relaxat din plin. Nu ne-am îndurat să trecem pe lângă terasa primitoare fără să ne oprim, așa că am început rehidratarea cu o bere rece. Chiar dacă nu ne era foarte foame, am profitat de ocazie pentru a savura o clătită dulce și o porție caldă de balmoș tradițional — un preparat delicios pe care l-am încercat atunci pentru prima dată în viață!

Iar cum cu o masă delicioasă și distracția este mai frumoasă, ne-am bucurat din plin de liniștea locului, mai ales că nu am întâlnit alți turiști nici la dus, nici la întors. Sătui și relaxați, mai că nu ne venea să ne mai ridicăm, însă frigul de munte a început să ne cam ia în primire. Prin urmare, am decis să încheiem pauza și ne-am pus rapid în mișcare, lăsând pedalatul să ne pună din nou sângele în circulație.

Înainte de a porni definitiv la drum, nu am putut rezista tentației de a merge să aruncăm o privire mai de aproape falnicului fag secular. Ne-am oprit să îi admirăm măreția și să îi facem o fotografie de neuitat, ca o ultimă reverență în fața acestui străjer bătrân al Platoului Luncanilor, înainte de a ne lua rămas-bun.

Revenind la traseul nostru, străbatem acest sat pitoresc sau, mai bine zis, această stradă nesfârșită care șerpuiește pe culme, îndreptându-ne cu energie spre Prihodiște. Drumul ne poartă printre gospodării, oferindu-ne senzația că pedalăm pe o uliță suspendată între pământ și cer.

Acesta este și un loc excelent pentru campare, mai ales în nopțile în care cerul este senin și lasă la vedere puzderia de stele. În timpul zilei, soarele luminează din plin întreaga zonă, transformând-o în decorul perfect pentru o zi întreagă de relaxare, deconectare și odihnă în mijlocul naturii.

Satul este complet învăluit în ceață, un văl alb și dens care coboară peste culme. Drumul asfaltat continuă să șeruiască spre Prihodiște, ghidându-ne printre siluetele copacilor și secvențele desprinse dintr-un mod de viață neschimbat de veacuri.

Din ceața deasă își face apariția o turmă mândră de oi, vegheată strâns de un baci tăcut, cu chipul brăzdat de vreme. Nu aveam cum să știm dacă oile se întorceau deja de la păscut sau abia se îndreptau spre pajiștile înalte, însă ritmul lor lent și așezat ne-a cucerit pe loc. Ne-am oprit preț de câteva clipe, fermecați de această imagine autentică, și am profitat de moment pentru a le face câteva fotografii care să păstreze vie atmosfera pură a muntelui.

Se spune că un câine de oi bun face cât doi ciobani pricepuți. Dacă este educat de mic și învățat cu rânduiala stânei, el devine de neînlocuit, mai ales la întorsul oilor. Este capabil chiar să ghideze singur animalele spre strungă, pe acea intrare îngustă spre staul, preluând complet munca unui om. A fi cioban nu este deloc o meserie ușoară, ci o lecție zilnică de rezistență. Înseamnă să trăiești izolat în munte, bătut de ploi și ars de soare, timp de cel puțin trei luni în fiecare an, în deplină comuniune cu natura și asprimea ei.

Ajungem, în cele din urmă, la capătul drumului asfaltat. Din acest punct, lăsăm în urmă confortul șoselei și ne lăsăm ghidați spre dreapta, pe un drum pitoresc de pământ. Din fericire, o regulă nescrisă a muntelui spune că după ce urci, mai și cobori. Iar coborârea care a urmat a fost, pur și simplu... IUHUUUUUU!!!

Coborâm în viteză pe drumul forestier care șerpuiește prin frumoasa vale a Alunului, îndreptându-ne către Luncani. Odată ajunși jos, ne reconectăm la drumul județean 668A și urmăm firul asfaltului înapoi spre Boșorod, completând astfel un circuit magic, deasupra norilor, pe care îl vom păstra mereu în suflet.

Drumul începe să coboare hotărât prin desișul pădurii, urmând teoretic traseul marcat cu triunghi roșu, însă, în realitate, marcajele lipseau aproape cu desăvârșire. Într-o astfel de situație, atenția sporită și intuiția devin cei mai buni aliați pentru a rămâne pe calea cea dreaptă.

Intrarea pe drumul de pământ care ne afundă în pădure. Deși ghidați teoretic de marcajul triunghi roșu, semnele dispar printre copaci, lăsându-ne să ne bazăm pe intuiție și pe frumusețea sălbatică a căii.

Momentul în care tot efortul de la urcare este răsplătit din plin. Ne lansăm în viteză pe drumul de pământ prin pădure, strigând un „IUHUUUUUU!” colectiv și lăsând bicicletele să zboare la vale spre Luncani.

Verdele crud al pădurii ne îmbrățișează complet pe măsură ce coborâm de-a lungul văii Alunului. Drumul de pământ devine tot mai spectaculos, oferindu-ne acea senzație pură de libertate în mijlocul naturii sălbatice.

Cu pelerinele în vânt și adrenaline la maximum, coborâm de-a lungul văii Alunului. Drumul forestier ne poartă rapid spre finalul circuitului, oferindu-ne una dintre cele mai intense și frumoase porțiuni ale întregii zile.

Traseul șerpuiește leneș de-a lungul unui pârâu repezit, purtându-ne pe un drum de munte de o frumusețe rară. Sunetul apei care ne însoțește la fiecare pas sporește senzația de calm și ne face să savurăm din plin ultimele momente ale acestei aventuri, înainte de a reveni la civilizație.

După cum se poate observa și în fotografii, drumul a fost extrem de interesant și plin de farmec, culminând în final cu o porțiune pitorească de pietriș. Peisajul de aici este copleșitor: ești flancat de creste împădurite de-o parte și de alta, în timp ce râul curge neîntrerupt de-a lungul căii, umplând aerul de prospețime, iar verdeața luxuriantă îmbracă totul într-o haină de poveste.

Între timp, roțile noastre mușcă din drumul de pietriș și ne anunță că am ajuns la Alun. Crestele împădurite ne flanchează din toate părțile, în timp ce gospodăriile rustice ascunse în verdeață ne urează un bun venit tăcut.

Ajungem în dreptul locației Camping și Pensiune Dacica, un punct de reper minunat în zonă. După o coborâre atât de intensă și plină de viteză, a venit momentul să ne potolim adrenalina și să ne tragem sufletul, imortalizând clipa cu o fotografie de amintire. Decorul din jurul nostru era mult prea frumos pentru a nu ne opri și a ne bucura, preț de câteva clipe, de măreția pură a naturii.

O fotografie de amintire în mișcare. Cu adrenalina potolită și zâmbetele pe buze, pedalăm împreună pe drumul de pietriș, bucurându-ne de ultimele secvențe ale unui peisaj muntos de o frumusețe rară.

Ajungem în sfârșit la confluența Văii Alunului cu Valea Luncanilor. Din această intersecție, ne continuăm drumul spre dreapta, urmând firul drumului județean 668A care ne va conduce direct înapoi la punctul nostru de pornire din Boșorod. Valea Luncanilor ne este deja familiară și ne trezește amintiri frumoase, fiind aceeași cale pe care am urcat în trecut către un alt loc magic: cătunul Ursici (găsiți povestea acelei aventuri [aici]). 

O ultimă privire asupra detaliilor rustice din Valea Luncanilor. Construcțiile masive din piatră și lemn se integrează perfect în peisajul forestier, oferind acel aer cald de refugiu montan la care visezi după o zi lungă pe bicicletă.

Firul de apă care ne ghidează pașii și pedalele spre finalul traseului. Râul curge neîntrerupt de-a lungul drumului de pietriș, aducând o răcoare binevenită și o muzică de fundal care completează perfect liniștea văii.

Cum astfel de ture sunt mari consumatoare de energie, am avut grijă să ne refacem forțele la magazinul din sat — un obicei pe care îl respectăm aproape de fiecare dată când ajungem în comunitățile rurale. Ziua a fost una absolut excelentă, chiar dacă pe alocuri traseul ne-a pus la încercare, iar la final ne-am ales și cu o pană de toată frumusețea. Deși Platoul Luncanilor atinge o altitudine relativ modestă, de numai 977 de metri, urcarea nu este deloc una simplă: diferența de nivel este de aproape 900 de metri, iar panta se menține accentuată pe o distanță constantă de aproximativ 7 kilometri. Cu toate acestea, cei 22 de kilometri de asfalt bun, șerpuirile prin sătuce idilice și peisajele superbe au meritat fiecare strop de sudoare. Până acum am avut parte de o vară minunată și sperăm ca vremea să țină cu noi în continuare, lăsându-ne să strângem și mai multe povești frumoase de pe drumuri de munte. Până una-alta, cărări însorite!