Pe bicicletă în două țări într-o singură zi... (România-Serbia)

Vremea perfectă de toamnă cerea o ieșire memorabilă pe două roți. Când autoritățile au anunțat deschiderea temporară a punctului de trecere a frontierei de pe pista de biciclete ce leagă Timișoara de Zrenjanin, n-am stat mult pe gânduri. Era ocazia ideală de a parcurge întreaga lungime a pistei de pe canalul Bega, o oportunitate destul de rară având în vedere că lipsa unui punct de frontieră permanent făcuse acest lucru imposibil până acum. Decizia a fost pură spontaneitate: ideea mi-a venit seara, iar dimineața, pe 24 septembrie 2022, eram gata de plecare. Planul suna simplu și tentant: o aventură transfrontalieră cu un scop final clar, o pleșcăviță sârbească autentică, luată direct de la mama ei. L-am convins și pe Cristi, care fusese destul de absent din șa în ultimul an, și ne-am pornit la drum.

Deși plăcerea simplă de a pedala nu se compară cu nimic, adevăratele aventuri vin adesea la pachet cu imprevizibilul. Ziua noastră a început cu o cafea rapidă și o surpriză neplăcută chiar înainte de a ieși pe ușă: o pană pe roata din spate. După ce am rezolvat problema, am plecat din cartierul Modern și am făcut o primă oprire tactică la un magazin din apropiere pentru a cumpăra două camere de schimb. A fost o decizie practică excelentă, care ne-a salvat de un ocol lung până la Decathlon, deoarece la un traseu de o asemenea distanță nu este niciodată o idee bună să pleci fără rezerve și pompă. Din cauza acestei peripeții matinale, am reușit să ne punem efectiv la drum abia în jur de ora zece și jumătate.

Nu sunt cel mai mare fan al mersului exclusiv pe pistă plată, însă un astfel de traseu de frontieră trebuie bifat măcar o dată în viață, mai ales că nu se știe când vor mai exista astfel de înțelegeri între cele două țări. Peisajul de-a lungul Begăi oferă o liniște aparte, ideală pentru a admira natura în tihnă și a uita de agitația orașului. Totuși, în entuziasmul plecării, am comis o greșeală majoră de logistică: am omis complet să ne luăm mâncare sau batoane energizante pentru drum. Am pornit la drum cu speranța că vom găsi popasuri sau magazine deschise imediat ce trecem granița la vecinii sârbi, lăsând managementul energiei noastre în baza norocului.

Am lăsat în urmă cartierul Modern și am început traseul propriu-zis al pistei de la podul din Badea Cârțan, cel de lângă piață, îndreptându-ne spre sud-vest pe malul stâng al Begăi. Primii doisprezece kilometri și jumătate au fost mai degrabă o încălzire forțată și destul de solicitantă din cauza unui vânt puternic care ne lovea direct în față și ne testa serios determinarea încă de la început. Când am ajuns la podul de la Utvin, am decis să facem o scurtă oprire la barieră, doar pentru a verifica ceva pe telefon și pentru a ne trage sufletul după lupta cu rafalele. În doar câteva momente, am observat cum în spatele nostru a început să se formeze o mică coloană de bicicliști. Câțiva dintre ei au oprit preț de o clipă, însă cei mai mulți, în special cursierele care rulau cu viteză, au continuat drumul fără să stea pe gânduri, semn că febra traseului transfrontalier cuprinsese întreaga comunitate de cicliști din acea dimineață.

Tura a început destul de lejer, sub un cer senin și un soare generos, însă aerul de toamnă s-a dovedit a fi destul de înșelător. Era destul de răcoare, iar după primii kilometri am început să regret că nu îmi luasem un fes sub cască, mai ales că vântul puternic nu dădea semne că s-ar domoli și ne sufla direct în față. Această combinație de frig și rafale ne-a amintit rapid că, în ciuda vremii frumoase, o astfel de călătorie pe două roți în septembrie vine mereu cu mici provocări imprevizibile.

În loc să insist asupra peisajului — destul de monoton pe alocuri, cu aspect de periferie și dominat de câmpuri și maidane —, prefer să mă opresc asupra elementelor practice, vitale pentru oricine își propune o astfel de tură pe pistă. Din punct de vedere al infrastructurii, pe porțiunea românească există opt refugii laterale binevenite, fiecare fiind dotat cu o băncuță, coș de gunoi și un loc amenajat pentru parcarea bicicletelor. Cu toate acestea, logistica este o adevărată provocare: în afară de puncte precum Pod Popas de la Utvin și localitatea Sânmihaiu Român, pista ocolește așezările urbane sau rurale. Asta înseamnă că traseul nu trece direct prin nicio altă localitate, iar dacă ai nevoie să îți procuri alimente sau apă, ești obligat să te abați din drum. Este un detaliu extrem de important, mai ales dacă ne gândim că, în cazul unei epuizări fizice sau al unei defecțiuni majore care te împiedică să continui, singura opțiune reală rămâne întoarcerea pe propriile roți, opțiunile de transport alternativ, cum ar fi trenul, fiind practic inexistente în zonă.

Din fericire, atmosfera s-a încălzit destul de repede, chiar dacă vântul continua să își facă simțită prezența și să ne pună la încercare rezistența. Această schimbare de temperatură ne-a mai tăiat din disconfortul inițial și ne-a permis să ne concentrăm mai bine pe pedalat, lăsând în urmă monotonia câmpurilor din jur și apropiindu-ne în ritm susținut de graniță.

La doi pași de pistă se zărește satul Uivar, iar ultima localitate dinspre România înainte de a trece în Serbia este Otelec. Acestea sunt ultimele puncte de salvare de pe teritoriul românesc, unde te poți abate rapid pentru a cumpăra apă sau provizii dacă ai plecat la drum cu rucsacul gol, așa cum am făcut noi. După Otelec, pista te duce direct către fâșia de graniță, lăsând în urmă orice variantă de reaprovizionare autohtonă.

Pe măsură ce înaintam, am observat că după Sânmihaiu Român natura începe să își reintre în drepturi, iar pe alocuri buruienile au străpuns deja asfaltul, o imagine destul de familiară de altfel. Explicația este simplă și ține de detaliile de execuție: stratul de asfalt turnat este destul de subțire, iar sub el nu există o fundație solidă de beton care să oprească vegetația. Acest lucru face ca pista să devină ușor denivelată în acele zone, un aspect de care orice biciclist trebuie să țină cont, mai ales dacă rulează pe o cursieră cu anvelope înguste.

Pista continuă șerpuind de-a lungul canalului, iar la un moment dat trece pe sub un pod rutier masiv din beton, care sparge pentru câteva clipe monotonia câmpiei. Este una dintre puținele structuri majore de pe traseu, un punct de reper excelent unde vegetația de pe margini devine ceva mai deasă, oferind puțină umbră înainte ca drumul să se deschidă din nou spre linia orizontului. De aici, asfaltul marcat cu linie întreruptă te ghidează mai departe, lăsând în urmă ultimele semne ale infrastructurii românești de dinainte de graniță.

Trecerea pe sub podul de la Otelec marchează practic ultimul punct de reper major de pe teritoriul nostru, un nod de beton ce rupe pentru câteva secunde linia dreaptă a pistei. Odată ce lași în urmă umbra podului și silueta masivă a pilonilor săi, simți că aventura transfrontalieră este cu adevărat aproape, Otelec fiind ultima localitate românească înainte ca pista să te scoată direct în fâșia de graniță. De aici încolo, drumul se deschide într-o linie dreaptă spre sârbi, iar gândul ne zboară din nou la pleșcăvița promisă, sperând că vama temporară va fi liberă și că trecerea se va face fără prea mari bătăi de cap.

Porțiunea din apropierea graniței s-a dovedit a fi surprinzător de bine întreținută, oferindu-ne o rulare mult mai lină și mai plăcută. Se vedea clar că pe aici trecuse recent o freză care curățase perfect marginile și vegetația ce amenința să invadeze drumul, semn că autoritățile își dăduseră interesul pentru a pregăti cum se cuvine deschiderea punctului de frontieră. Cu asfaltul curat sub roți și cu vântul care parca începuse să ne mai lase în pace, am parcurs în mare viteză ultimul kilometru de pe teritoriul românesc, cu ochii ațintiți înainte, curioși să vedem cum se prezintă organizarea de la vamă.

Cu doi kilometri înainte de capătul porțiunii românești, am dat peste un indicator vechi, scris rudimentar cu vopsea, care te avertizează sec că intri în fâșia de protecție a frontierei și că ești pasibil de amendă dacă înaintezi. Acest detaliu scoate în evidență caracterul excepțional al călătoriei noastre: libera trecere a fost aprobată strict pentru weekendul din 24 și 25 septembrie, într-un interval de doar douăsprezece ore pe zi, între orele 08:00 și 20:00. Logica este cât se poate de simplă și aspră – în afara acestor ferestre speciale, dincolo de acel panou intri direct în ilegalitate. Cu toate acestea, din punct de vedere practic, capcana este uriașă pentru un biciclist neatent; pista continuă perfect netedă, iar dacă ai puțină viteză, poți trece lejer pe lângă avertisment fără măcar să-l observi. Pe asfalt nu există nicio barieră fizică, niciun opritor și niciun alt panou modern care să îți repete clar că, în mod normal, acolo se termină lumea și n-ai voie să mergi mai departe.

Borna din imagine stă mărturie și astăzi pe marginea drumului, un bloc de beton dăltuit cu literele RSR care a supraviețuit deceniilor în mijlocul vegetației sălbatice și al stufului de pe malul Begăi. Să vezi această relicvă istorică, perfect vizibilă de pe bicicletă, îți dă un sentiment ciudat și te face să realizezi cât de mult s-au schimbat lucrurile; locul care odinioară era strict păzit și interzis publicului devenise acum o cale deschisă spre explorare și relaxare. Am lăsat în urmă borna istorică și, după doar câteva pedalări, am ajuns în sfârșit la punctul de frontieră improvizat, unde se dădea oficial startul aventurii în țara vecină.

Pista se întindea în fața noastră ca o panglică lungă de asfalt, tăind peisajul de câmpie deschis și flancat de perdele de stufăriș și sălcii pe margini. Chiar dacă pe mijlocul drumului apăruse deja o fisură lungă, un alt semn discret al lipsei unei fundații solide, calitatea rulării a rămas destul de bună pe această ultimă linie dreaptă din România. În depărtare, silueta unui alt biciclist care pedala înaintea noastră ne dădea un indiciu clar că ne apropiem cu pași repezi de destinație și că punctul vamal nu mai putea fi foarte departe.

La doar câțiva metri după indicatorul albastru ce marchează pista cu dublu sens, drumul te scoate direct în punctul mobil de control, o trecere extrem de discretă și rapidă în țara vecină. Totul se desfășoară atât de cursiv încât, dacă nu ai fi atent la micul filtru al polițiștilor de frontieră, nici nu ți-ai da seama când ai lăsat în urmă România și ai intrat în Serbia. Formalitățile au fost minime, o simplă verificare de rutină a buletinelor făcută din mers de vameșii amabili, iar după doar câteva secunde de staționare am primit permisiunea de a ne continua drumul, trecând oficial granița pe două roți. În depărtare, pe aceeași linie dreaptă de asfalt, se zărea deja un vechi turn de pază părăsit, un alt vestigiu tăcut al fostei frontiere stricte, care acum ne saluta protector în timp ce intram pe pământ sârbesc.

Această mică întrerupere din asfalt, unde pista se îngustează brusc pentru a lăsa loc pământului reavăn, alături de indicatorul albastru de pistă obligatorie, devine singurul semn clar că ne aflăm exact pe fâșia neutră dintre cele două țări. Este un spațiu suspendat între granițe, lung de doar câțiva metri, unde simți cum treci instantaneu dintr-o lume în alta. 

Dincolo de această scurtă porțiune de pământ și iarbă cosită, asfaltul reîncepe imediat pe teritoriul sârbesc, invitându-ne să ne reluăm pedalatul în aceeași linie dreaptă, sub privirea turnului de veghe din depărtare.

Pe măsură ce lăsam în urmă fâșia neutră, am trecut chiar pe lângă vechiul turn de pază din cărămidă și beton, a cărui siluetă masivă și austeră domină peisajul de pe marginea pistei.  Din acest punct, drumul începe să șerpuiască ușor pe teritoriul sârbesc, iar asfaltul, marcat din nou cu o linie albă pe mijloc, ne-a ghidat mai departe prin câmpia largă, purtându-ne rapid spre primele așezări ale vecinilor noștri.

La punctul mobil de control s-a format rapid un mic grup, fiind locul unde am fost nevoiți să tragem pe dreapta și să ne înarmăm cu răbdare până când vameșii ne-au scanat buletinele tuturor. Cred că am pierdut acolo vreo patruzeci de minute bune, timp în care am putut observa forfota din jur; pe întreg traseul era plin de oameni care se deplasau în ambele direcții. Unii se întorceau deja, în timp ce alții abia porneau la drum, însă tabăra celor care înaintam spre Serbia era de departe cea mai numeroasă. Atmosfera de la coadă a fost una relaxată, tipică unei comunități de bicicliști adunate la un loc.

Am pierdut mult timp așteptând să ne scaneze buletinele. Au fost unii veniți și cu o jumătate de oră în urma noastră și au trecut în timp ce noi cei din față așteptam. Se adunau buletinele de la mai mulți și nu le scanau în ordinea în care au fost adunate. Scanarea a mers rapid din ce am reușit să îmi dau seama, dar nu știu de ce țineu buletinele mai mult decât era nevoie. 

Odată ce am primit buletinele înapoi de la scanat, am lăsat în urmă grupul de la graniță și am reînceput să pedalăm în ritm susținut pe asfaltul sârbesc. Pista își menținea formatul, însă relieful și vegetația începeau să se schimbe ușor, oferind o perspectivă nouă asupra acestei regiuni transfrontaliere.

Peisajul s-a schimbat imediat ce am pășit pe teritoriul sârbesc, malurile Begăi devenind mult mai verzi și mai spectaculoase decât pe porțiunea românească. Am trecut pe lângă o zonă superbă, unde sălcii bătrâne și noduroase se înclinau puternic deasupra apei liniștite, creând o perdea de umbră deasă direct pe iarbă. Acest colț de natură sălbatică și curată a oferit un contrast plăcut față de monotonia câmpurilor traversate anterior, oferindu-ne un motiv excelent să încetinim puțin ritmul pentru a admira cursul apei de la umbra copacilor.

Pista continuă foarte aproape de cursul apei, trecând pe sub un alt pod, de data aceasta pe o porțiune din beton prevăzută cu un gard de protecție din plasă de sârmă pe partea dinspre canal. Traseul devine aici ceva mai tehnic și mai strâns, obligându-te să fii atent la viraje și la frunzele uscate căzute pe asfalt, dar oferă în același timp o dinamică mult mai interesantă față de liniile drepte din prima parte a zilei.

Ajunși în dreptul acestui pod, prima impresie a fost că pista se termină brusc și că va trebui să ne reorientăm din mers. Configurația locului, cu virajul strâns și gardul de protecție care delimitează marginea canalului, lăsa senzația unui punct terminus, însă a fost doar o impresie de moment înainte să descoperim cum continuă traseul pe sub structura masivă de beton.

Traseul oferă peisaje cu adevărat minunate, însă frumusețea locurilor vine la pachet cu o cerință clară: o bună pregătire fizică pentru un efort prelungit. Nu este o simplă plimbare de weekend, ci o provocare ce adună mulți kilometri pe care trebuie să-i parcurgi într-o singură zi, legând orele dimineții de cele ale amiezii într-un ritm constant de pedalat. Lipsa punctelor de alimentare directe și expunerea la vânt transformă această deplasare transfrontalieră într-un adevărat test de rezistență pentru picioare și pentru psihic.

Bega oferă pe acest sector sârbesc un peisaj sălbatic și unic, care păstrează o atmosferă foarte asemănătoare cu cea de la noi, de pe tronsonul situat dincolo de Uzina de Apă din Timișoara. Aceeași vegetație bogată și neîmblânzită care îmbrățișează malurile îți dă senzația familiară a locurilor de acasă, completând perfect experiența unei explorări în care granițele par să dispară cu totul în mijlocul naturii.

Această legătură naturală devine și mai fascinantă când te gândești la parcursul geografic al râului: Bega izvorăște din Munții Poiana Ruscă, formându-se prin unirea a două brațe, Bega Luncanilor și Bega Poieni, chiar în dreptul localității Curtea. De acolo, traversează orașele Făget și Timișoara, curge mai departe prin orașul sârbesc Zrenjanin și se varsă în final în râul Tisa, lângă localitatea Titel. Să parcurgi pe bicicletă o porțiune din această axă hidrografică istorică, ce unește comunități și culturi diferite de-a lungul a sute de kilometri, adaugă o valoare deosebită întregii experiențe

Odată ce am traversat acest pod, am făcut imediat dreapta pe malul stâng al râului, continuând pe acest sens până la punctul final al traseului nostru. Această schimbare de mal ne-a menținut pe o traiectorie directă și cursivă, lăsând roțile să ruleze pe asfaltul sârbesc în timp ce urmăream îndeaproape cursul Begăi, fără a mai fi nevoie de alte abateri logistice până la destinație.

Această forfotă continuă a transformat traseul într-o experiență extrem de vie, deoarece pe toată lungimea lui, peste tot pe unde am trecut, ne-am intersectat în permanență cu alți pasionați de două roți; fie am depășit grupuri care rulau mai relaxat, fie am fost depășiți de cicliști mai rapizi. Comunitatea s-a mobilizat exemplar pentru acest weekend special, iar energia generală de pe pistă ne-a ajutat să trecem mai ușor peste oboseala acumulată, oferindu-ne sentimentul că participăm la un adevărat eveniment colectiv de-a lungul celor două țări.

Pe lângă vegetația deasă, canalul ne-a oferit și momente de o liniște deplină, cum a fost cel în care am zărit o lebădă albă plutind maiestuos pe luciul apei, înconjurată de stufărișul înalt de pe maluri. Astfel de imagini idilice rup ritmul alert al pedalatului și îți amintesc de ce merită să faci un astfel de drum lung; natura își urmează cursul ei firesc, indiferent de liniile de demarcație sau de granițele stabilite de oameni.

Pe lângă vegetația deasă, canalul ne-a oferit și momente de o liniște deplină, cum a fost cel în care am zărit două lebede albe plutind maiestuos pe luciul apei, înconjurată de stufărișul înalt de pe maluri. Astfel de imagini idilice rup ritmul alert al pedalatului și îți amintesc de ce merită să faci un astfel de drum lung; natura își urmează cursul ei firesc, indiferent de liniile de demarcație sau de granițele stabilite de oameni.

Prima oprire pe pământ sârbesc a fost în localitatea Žitište. Cristi părea deja extenuat și dădea semne clare de oboseală; era prima lui tură serioasă după o pauză foarte lungă, în condițiile în care nu mai pedalase deloc în ultimul an și nici nu apucase să mănânce mare lucru dimineața, înainte de plecare. Am reluat traseul, însă ghinionul ne-a lovit din nou la doar doi kilometri după ce am pornit din Žitište, când am făcut pană. Am încercat inițial doar să umflu roata, dar aerul nu se mai menținea deloc, așa că a trebuit să trag pe dreapta și să înlocuiesc complet camera cu una dintre cele cumpărate de dimineață.

Ne-am repus în mișcare și am mai continuat pe pistă până la kilometrul 73 al traseului, unde am decis să oprim din nou la o bancă de pe margine. Având în vedere starea lui Cristi, care devenea tot mai epuizat și avea nevoie urgentă de ceva dulce pentru a-și recăpăta energia, am realizat că siguranța și limitele fizice trebuiau să primeze. Chiar dacă mai aveam foarte puțin până la destinația inițială, Zrenjanin, am hotărât de comun acord ca, după o scurtă pauză de refacere, să facem cale întoarsă spre casă.

Călătoria nu s-a desfășurat conform planului inițial, dar sunt sigur că am luat decizia bună de a ne întoarce. Pe drumul de retur, am oprit din nou în Žitište la un magazin Gomex să luăm de mâncare, dulciuri, fructe, bere și suc. Ne-au prins excelent toate acestea, având în vedere că plecasem complet fără provizii la noi, transformând drumul de întoarcere într-o rulare mult mai sigură și mai confortabilă.

Bicicletele au rămas direct pe jos, abandonate pentru câteva clipe pe pavajul din fața magazinului Gomex, fără să ne mai chinuim să le punem în rastel. De altfel, suportul metalic de pe margine nici nu părea potrivit pentru bicicletele noastre, fiind genul acela de rastel îngust în care riști mai degrabă să strâmbi discul de frână sau spițele decât să asiguri stabil roata. Prioritatea noastră în acel moment era oricum alta: să intrăm cât mai repede în magazin și să punem mâna pe ceva dulce și rece.

Nu m-am putut abține să nu beau o bere la foc automat, direct acolo, în fața magazinului, profitând de scurta oprire. Asta a fost așa, mai mult de antren, o recompensă rapidă după efortul depus și o metodă eficientă de a marca trecerea în modul de recuperare. Imediat după ce am strâns restul proviziilor, am plecat spre o bancă situată pe marginea pistei, un loc mult mai liniștit unde să ne așezăm și să mâncăm în tihnă. Ceasul arăta deja ora 16:00, un moment perfect pentru un prânz întârziat și extrem de binemeritat, înainte de a ne aduna forțele pentru drumul lung care ne mai aștepta înapoi spre casă.

Revenind la traseul de pistă, ne-am așezat pe aceeași bancă pe care mai stătusem o dată, cu doar câteva ore în urmă. Privind înapoi, am realizat ironia situației: dacă la prima oprire am fi ales să mergem direct până la magazin, acum am fi fost și mâncați, și băuți, iar planul inițial ar fi funcționat perfect, permițându-ne cu siguranță să ajungem până la Zrenjanin. Îmi recunosc și o mică prejudecată de la plecare, deoarece fusesem pe deplin convins că într-un magazin de sat din țara vecină nu voi găsi posibilitatea de a plăti cu cardul, motiv pentru care amânasem aprovizionarea. Până la urmă, toate aceste regrete legate de traseu au trecut rapid în plan secund; cel mai mult conta faptul că, după ce a mâncat, Cristi se simțea mult mai bine, își recăpătase energia, iar asta ne dădea certitudinea că vom putea parcurge drumul de retur și vom ajunge cu bine acasă, în Timișoara.

Pauza aceasta ne-a prins destul de bine amândurora, dar cel mai bine i-a făcut lui Cristi, care avea mare nevoie să își reîncarce bateriile. Am petrecut acolo în jur de patruzeci de minute, momente perfecte de contemplare și relaxare, în timp ce soarele încă strălucea puternic pe cer. De pe banca noastră puteam observa cum fluxul de cicliști nu se oprise, mulți continuând să înainteze hotărâți spre Zrenjanin. Un detaliu bizar pe care l-am remarcat de-a lungul întregii zile a fost numărul neobișnuit de mare de oameni care au avut pană pe acest traseu; parca exista un complot ascuns al pistei, judecând după câte persoane trăgeau pe dreapta cu aceleași probleme tehnice ca și noi.

Pe la ora 17:00 lumea a început să dispară treptat de pe traseu, moment în care am realizat că este timpul să pornim și noi la drum. Avem în față douăzeci și doi de kilometri până la graniță, iar după calculele mele ar trebui ca într-o oră să fim deja la frontieră. Având în vedere că libera trecere este permisă doar până la ora 20:00, avem timp suficient la dispoziție și putem pedala fără presiunea ceasului, bucurându-ne de ultimele ore de lumină ale acestei zile pline.

La întoarcere ne-am abătut pe același traseu de pistă, însă dinamica dintre noi s-a schimbat radical. Cu greu am mai reușit să țin pasul cu Cristi; parcă se inversaseră rolurile complet, iar proviziile dulci de la magazin își făcuseră efectul, transformându-l într-un adevărat motor. Știam că mai avem cale lungă de parcurs până la Livada Bănățeană, așa că a fost musai să mai facem o scurtă pauză pe drum, prima de când plecasem din Žitište. Când am ajuns din nou la frontieră, spre surprinderea noastră, totul a mers ceas: nu a durat nici măcar un minut și am trecut extrem de repede de data aceasta, fără nicio coadă care să ne mai țină în loc.

Popasul de la Livada Bănățeană a fost oprirea perfectă pentru a încheia această zi lungă în șa. Am avut destule motive să ne declarăm mulțumiți și să ne bucurăm de un suc rece; după atâta efort și peripeții, bere nu mai voiam absolut deloc. Tot ce ne doream în acel moment era doar ceva dulce care să ne dea ultimul impuls de energie pentru kilometrii rămași până acasă.

După mai bine de opt ore de mișcare continuă și 133 de kilometri înregistrați pe GPS doar până la popasul de la livadă, fără a pune la socoteală drumul final până acasă, Garminul a dat verdictul acestei zile: am parcurs în total 150 de kilometri. Când am deschis ușa casei, era deja ora 10 seara; eram plin de praf, mort de foame, iar Cristi s-a ales pe deasupra și cu un bronz de toată frumusețea pe mâini și pe față. Ca o concluzie a acestei aventuri transfrontaliere, turul parcurs exclusiv pe pistă nu are neapărat ceva spectaculos din punct de vedere al reliefului. În schimb, am aflat pe pielea noastră o lecție logistică importantă: dacă pleci la drum fără mâncare, un sandviș, batoane energizante și destulă apă, nu ai absolut de unde să le cumperi direct de pe traseu, singura opțiune fiind să te abați kilometri buni prin localitățile din apropierea pistei. Chiar și așa, este un drum care merită din plin parcurs în echipă, fiind mult mai interesant și mai interactiv datorită spiritului de solidaritate din șa decât o rulare solitară. Sper ca în viitorul apropiat acest punct de frontieră să fie deschis măcar o dată pe lună sau chiar în fiecare weekend. O astfel de decizie ar deveni o alternativă excelentă pentru comunitatea iubitorilor de ciclism, oferindu-le ocazia să parcurgă acest traseu mult mai des și să exploreze pe două roți locurile din țara vecină.