Dus-întors la Herneacova. O poveste de toamnă pe două roți.

Uneori, toamna vine ca un musafir nepoftit. Pentru mine, septembrie a sosit un pic prea devreme, exact când voiam să mai storc ultimele picături din serile lungi de vară. În loc de relaxare la soare, prognozele meteo ne amenințau deja cu o schimbare radicală de scenariu: temperaturi în scădere bruscă, ploi și furtuni programate exact în zona de Vest și Sud-Vest a țării. După o săptămână umedă și destul de mohorâtă, natura ne-a aruncat totuși o momeală: o fereastră scurtă de două zile calde și însorite. Așa că ne-am întrebat: „Și acum? Ce facem? Unde fugim?” Planul s-a conturat rapid. Am reușit să o conving pe Roxana că o evadare pe biciclete ne-ar prinde excelent amândurora. O zi întreagă doar pentru noi doi, departe de agitație, pe trasee pe care nu mai călcasem de mult împreună. Chiar dacă soarele de dimineață a început să ardă destul de puternic încă de la primele pedale, n-am îndrăznit să ne plângem. Dorul de ducă era prea mare. Recunosc, după ploile din zilele trecute, gândul că aș putea pedala prin noroi pe drumurile de pământ îmi dădea ceva fiori. Totuși, lumina aceea perfectă de sâmbătă dimineața m-a „terorizat” atât de tare, încât n-am mai putut sta în casă. Traseul inițial pe care l-am creionat pe hartă arăta cam așa: plecare din Timișoara, traversăm Pădurea Verde, trecem prin Giarmata, continuăm spre Bencecul de Sus și, în final, ajungem la Herneacova. Cât despre drumul de întoarcere? Am decis să lăsăm aventura să decidă la fața locului, în funcție de cât de prietenoase (sau pline de clisă) aveau să fie drumurile de câmp. Vă las mai jos cadrele surprinse la fața locului – de la umbra deasă a Pădurii Verde și până la dealurile argiloase care ne-au testat rezistența (și cauciucurile!). Să pornim la drum! 👇

...și am plecat! Imediat ce lași în urmă bariera de la capătul străzii de lângă Muzeul Satului, intri într-o altă lume. Asfaltul orașului dispare și e înlocuit de un drum forestier lejer, cu pământ bătătorit și pietriș fin — exact tipul de teren ideal pentru o încălzire ușoară pe bicicletă. Fiind un traseu foarte accesibil și generos, e plin de viață; am trecut pe lângă bicicliști de toate vârstele, de la copii entuziasmați până la bunici ieșiți la plimbare. Prima noastră misiune din zi? Să tăiem Pădurea Verde în două și să punem capul-compas spre lacul de acumulare Dumbrăvița. Umbra copacilor ne-a prins excelent, iar aerul curat ne-a dat imediat energia de care aveam nevoie pentru ce urma.

Popasul de la Lac. Turul nostru nu ar fi complet fără oprirea clasică de la lacul Dumbrăvița. A devenit deja o tradiție pentru noi să tragem bicicletele pe dreapta aici, să ne tragem sufletul și să privim apa. De data aceasta, am avut parte de o surpriză tare simpatică: o lebădă solitară și elegantă își făcea veacul chiar sus, pe digul de iarbă, păzind parca malul. Am profitat de moment pentru o scurtă pauză de hidratare și, bineînțeles, pentru câteva cadre foto rapide.Până la urmă, farmecul unei drumeții pe bicicletă stă tocmai în aceste momente de liniște, înainte ca traseul să devină cu adevărat solicitant. Iar solicitarea abia acum începea, odată ce lăsam lacul în urmă și ne îndreptam spre Giarmata.

Am dat nas în nas cu primele porțiuni de drum noroios și bălți destul de mari, rămase după ploile din timpul săptămânii. Roxana a tras o scurtă oprire ca să studieze terenul și să lase o mașină să treacă. A fost momentul perfect în care mi-am dat seama că temerile mele de dimineață legate de „clisă” erau complet fondate.

Viața pe lac e în plină forfoteală. N-am putut să nu observăm cât de mult s-au înmulțit rățuștele pe lacul de acumulare. Un întreg alai de rațe sălbatice despica apa liniștită, complet nepăsătoare la bicicliștii care le urmăreau de pe margine.

La fel și lebedele...Dacă rațele erau în plină agitație, lebedele aduceau nota de eleganță pe lac. Am numărat o întreagă familie care plutea agale, de la păsările adulte de un alb imaculat, până la puii mai tineri, încă acoperiți de acel puf gri-maroniu specific.

Porumbeii privesc de sus. Înainte de a părăsi definitiv zona lacului, câțiva porumbei cocoțați pe o structură metalică ne-au analizat curioși, proiectați pe un cer de un albastru perfect, plin de nori pufoși. Păreau că ne urează „drum bun” înainte de ieșirea în câmpul deschis.

Nu ne mai săturam de spectacolul naturii, așa că am mai aruncat o ultimă privire spre malul umbrit de sălcii. Un alt grup de rațe își vedea liniștit de drum prin reflexiile aurii ale soarelui în apă. A fost semnalul nostru că pauza s-a terminat: era timpul să ne luăm la revedere de la lac și să începem adevărata aventură pe două roți.

În fundal, casele din Dumbrăvița ne reaminteau cât de aproape de civilizație se ascunde, de fapt, această oază sălbatică.

După plimbăreala din pădure. Am pus hărțile cap la cap și am stabilit de comun acord direcția în care să continuăm aventura. Bicicleta mea a luat o scurtă pauză direct pe iarbă, în timp ce Roxana, urcată în șa, era deja cu ochii pe orizont. Am pornit la drum traversând o zonă de tufăriș inundabilă de pe lângă lac, urmată rapid de întinderi lungi cu vegetație scundă de câmp. 

Peisajul începe să își schimbe hainele. Am lăsat în urmă stuful lacului și am ieșit în câmp deschis, unde am dat peste o cultură uriașă de floarea-soarelui uscată. Tulpinile maronii, cu pălăriile grele aplecate spre pământ, erau dovada clară că vara s-a terminat, iar septembrie își intră în drepturi. În fundal, liziera pădurii și cerul încărcat de nori creau un contrast perfect, specific drumețiilor de început de toamnă.

Părea că am învins noroiul! Drumul de pământ se întindea frumos în fața noastră, flancat de vegetație uscată, iar solul arăta surprinzător de bine și uscat. Roxana a luat un avans considerabil, devenind un punct roz mic la orizont. Până în acest moment, nicio urmă de noroi. Ne-am asumat o regulă simplă pentru restul zilei: mergem înainte plini de optimism, iar dacă dăm de noroaie de netrecut, fie căutăm o soluție de ocolire, fie facem cale întoarsă.

Pedalăm cu spor, iar peisajul se schimbă din nou. Drumul ne poartă în coborâre ușoară, oferindu-ne o panoramă superbă asupra zonei. În timp ce Roxana deschide calea pe poteca bătătorită, în depărtare încep să se profileze primele clădiri mari de la marginea localității Giarmata. Câmpul de floarea-soarelui din dreapta ne însoțește în continuare, iar cerul plin de nori albi ne asigură că am făcut cea mai bună alegere ieșind din casă.

Când planul de acasă nu se potrivește cu cel din Giarmata...Ajunși în localitate, ne gândeam la o oprire binemeritată. Din păcate, surpriză: pizzeria unde voiam să tragem pe dreapta era închisă, dar ne-am adaptat rapid! Am găsit un magazin, locul perfect unde am putut face rapid plinul cu ce aveam nevoie pentru drum. 

Mâncați, băuți și odihniți, o luăm repede din loc. Cu forțe proaspete după oprirea de la magazinul „Doi Pași”, am urcat din nou în șa și am fixat ținta principală a turei noastre: Herneacova. Partea bună când traversezi aceste localități este că nu duci lipsă de opțiuni; există destule puncte de oprire pe traseu de unde te poți aproviziona rapid cu fructe proaspete, mâncare sau băuturi reci, fără să fii nevoit să cari un rucsac uriaș după tine.

De aici încolo, adio „civilizație”! Am părăsit definitiv drumul asfaltat și am intrat pe teritoriul liber al câmpului. Roxana a oprit preț de o secundă să își potrivească poziția în șa, gata pentru ce avea să urmeze. Spre marea noastră bucurie, liniștea locului a fost întreruptă doar de două apariții bizare: mai întâi un ATV nervos tareee, cu motorul turat la maximum de urla în tot ocolul, iar ceva mai încolo, un băiat rătăcit pe o trotinetă electrică, ce mergea agale stând cu nasul adâncit în telefon. În rest? Doar noi, pământul reavăn și zarea deschisă.

Să tot biciclești pe o astfel de vreme! Drumul de pământ se întindea uscat și primitor în fața noastră, străjuit pe stânga de un zid uriaș din baloți de paie stivuiți. Spre marea noastră surpriză, de noroi nici nu se punea problema pe această porțiune, iar vântul, de care ne temeam la început, lipsea cu desăvârșire. Era atât de cald afară, încât nici n-ai fi zis că suntem în septembrie.

Intrăm în Bencecul de Sus, dar atmosfera e bizară. Aici, la fel ca în restul satelor din zonă, ulițele sunt complet pustii. Nu mai vezi localnici stând „la taină” pe băncuțele de la poți ca pe vremuri; pedalăm parca printr-un sat-fantomă, pe un asfalt șerpuit care ascunde orice urmă de viață. Singura „gălăgie” care rupe liniștea e lăsată de motoarele și ATV-urile care par să terorizeze întreaga zonă. Tot la cinci minute se auzea sau ne intersectam cu câte un grup zgomotos. Peste tot pe traseu — prin păduri, poieni sau drumuri de câmp — pământul este adânc brăzdat și răscolit de urmele lor. La un moment dat, unul a trecut pe lângă noi cu o viteză atât de mare încât am crezut că e vreun concurs oficial. Nu am înțeles deloc graba asta nebună. Recunosc că mi-a creat mari emoții la cum a condus, trecând glonț fără să-i pese vreo secundă că suntem și noi pe acolo, vulnerabili, pe două roți. Nu am nimic cu pasiunea nimănui, dar dacă ar depinde de mine, le-aș interzice în totalitate în zonele naturale. Este, desigur, un punct de vedere strict personal, născut din dorința de a proteja liniștea și siguranța naturii.

Un mare minus al acestui traseu: lipsa totală a surselor de apă. Pe kilometri buni de câmp și dealuri nu ai de unde să alimentezi, așa că primul lucru pe care l-am făcut când am dat de civilizație a fost să ne prăbușim la o terasă și să ne hidratăm cu ceva rece. Bicicleta rezemată de platan, o bere cu guler de spumă în prim-plan și câteva momente de respiro. Totuși, nostalgia m-a lovit un pic. Dacă altădată era o liniște deplină și o atmosferă tare plăcută în acest sat, acum lucrurile s-au schimbat radical. Nici măcar aici, la birt, nu mai ai parte de tihnă: zumzetul clienților este acoperit constant de aceleași motoare care se turează agresiv chiar de lângă mese.

Și bicicleta Roxanei a primit un loc de parcare „special”. Iat-o rezemată cuminte de peretele birtului, chiar lângă recuzita de curățenie a localului și un afiș optimist care îndeamnă la „Relaxare!”. 

Lăsăm satul în urmă și pornim la drum printre peisajele minunate ale Bencecului. Drumul de pietriș se șerpuiește superb spre liziera pădurii, sub un cer curat, oferindu-ne exact genul de cadru de poveste pentru care merită să ieși din oraș. Atmosfera dintre noi este una extrem de prietenească, dar asta nu înseamnă că ne menajăm. Pedalăm cu spor, glumim și, din când în când, ne și concurăm la câte un sprint scurt pe urcare. Puțină adrenalină și competiție constructivă nu strică niciodată, mai ales când ai în față un asemenea drum liber!

Cel mai bun este mereu în față! Roxana și-a adjudecat rapid prima poziție și a preluat conducerea pe drumul de întoarcere. Se merge mult și bine pe această porțiune, iar peisajul din jur — cu câmpul întins în dreapta și copacii mari în stânga — este absolut superb și ne încarcă bateriile pentru kilometrii care urmează.

De sus, totul se vede altfel. Drumul de pământ roșiatic începe să șerpuiească strâns pe creasta dealului, coborând în curbe largi spre o vale pitorească. În depărtare, printre copaci și culturi verzi, se zăresc câteva ferme și solarii cochete cu acoperișuri albe și argintii, perfect integrate în peisaj. Relieful vălurit de aici îți oferă o perspectivă superbă asupra întregii zone, transformând efortul urcării într-o simplă amintire frumoasă.

Dealurile verzi încep să zumzăie tot mai tare. Pe măsură ce poteca de pământ șerpuiește spectaculos spre creasta unde se zărește o cruce albă în depărtare, încep să-și facă apariția din ce în ce mai multe ATV-uri. Un grup tocmai ce a trecut prin fața noastră, tăind peisajul și lăsând în urmă praf și zgomot de motoare turate. Deși au trecut aproape, n-am ținut neapărat să le fac poze; am preferat să-mi păstrez cadrul curat, concentrat pe formele frumoase ale reliefului și pe drumul nostru.

A venit și rândul meu să trec la conducere și să testez traseul. Am oprit preț de o secundă pe culme pentru a analiza drumul care se prăbușea frumos în fața noastră. De sus, poteca de pământ și iarbă arăta excelent, croindu-și loc printre dealurile domoale care par să se unduiască până la linia orizontului. 

Și iată-ne, în sfârșit, deasupra destinației noastre! Privit de sus, complexul de la Herneacova se dezvăluie spectaculos în toată splendoarea lui. Înconjurat de dealuri împădurite și vegetație deasă, se observă perfect lacul liniștit, clădirile centrului de echitație, dar și cochetele case de vacanță din stânga. 

„Pe unde? ...p’acolo?!?!  În fața noastră, poteca de pământ argilos se despica în două variante care urcau și coborau amețitor peste crestele dealurilor. Pentru a completa peisajul „sălbatic”, pe versantul din dreapta se puteau zări în depărtare alte două ATV-uri care tăiau de-a curmezișul pășunea, lăsând dâre adânci în iarbă. Încotro o luăm ca să ajungem cu bine jos?

Până la urmă, direcția a fost clară: tot înainte, direct spre cer! Roxana s-a ridicat ușor din șa și a început să atace urcarea pieptișă pe drumul argilos, lăsându-mă în urmă. Poteca, adâncită ca un jgheab în mijlocul dealului, ne conducea direct spre culme, unde o cruce albă veghea de pe cel mai înalt punct. 

Am cucerit culmea, dar peisajul de aproape ne-a lăsat un gust amar. Platoul din vârful dealului Bencecului (unde se află crucea) oferă o panoramă de 360 de grade extraordinară și este un punct excelent pentru o pauză lungă înainte de a schimba panta. Sub roțile noastre, realitatea era alta: pe o suprafață uriașă, iarba de pe deal lipsea cu desăvârșire. Tot pământul era complet decopertat și transformat în țărână uscată din cauza drifturilor și a derapajelor agresive făcute repetat de ATV-uri.

Ce-ar fi mers niște bericioaice brumate!!! mmm :)))...Dar, serios acum, cine naiba era destul de nebun să le care în rucsac, pe bicicletă, pe toate urcările astea abrupte până în vârful dealului? Ne-am mulțumit cu gândul la ele și cu o poză rapidă de colecție, eu și „calul meu cablin” Bulls, direct pe platoul de la cruce. Din păcate, n-am apucat să ne bucurăm prea mult de priveliștea spectaculoasă. Nici bine nu ne-am așezat, că liniștea a fost spartă din nou: de jos se auzeau deja motoare turate la maximum care se apropiau rapid de poziția noastră. Am strâns repede echipamentul și am plecat glonț, vrând cu tot dinadinsul să evităm norul de praf și gazele de eșapament pe care aveau să le lase în urmă.

Zona este absolut superbă, un loc ideal pentru relaxare și conexiune reală cu natura. Ajunși la o intersecție de drumuri de țară, indicatoarele ne arată opțiunile: spre Sălciua Nouă, Nadăș sau o potecă primitoare numită „La Bunicu”. Peisajul deschis, cu tufe pline de măceșe sălbatice și dealuri domoale, te îmbie să tot explorezi. Totuși, farmecul locului vine la pachet cu un avertisment major pentru orice drumeț. Singura mare problemă în toată această zonă este apa, care lipsește cu desăvârșire de pe traseu. Fără un izvor, o fântână sau un magazin pe kilometri întregi de câmp, gestionarea rezervelor din rucsac devine esențială pentru a te putea bucura de drum până la capăt.

După ce am intrat în zona de echitație, am tras pe dreapta la Domeniul Herneacova. Înainte de a face cale întoarsă spre Timișoara, am decretat că merităm o pauză lungă și relaxantă. 

Clădirea masivă a centrului de echitație domină întregul peisaj. Arhitectura sa impunătoare, cu bârne de lemn și obloane întunecate, ne-a dat imediat acea senzație de conac vânătoresc sau fermă tradițională din alte vremuri. Platoul din față era complet pustiu în acel moment, oferindu-ne o perspectivă curată asupra domeniului înainte de a ne așeza la o masă.

Situat la circa 37 de kilometri de Timișoara și foarte aproape de renumitele Crame Recaș, Domeniul Herneacova își întâmpină vizitatorii cu porțile larg deschise. Complexul ascuns la liziera pădurii oferă un mix excelent de activități: de la un parc de aventură plin de adrenalină și un restaurant primitor, până la o zonă modernă de echitație și spații generoase pentru evenimente. Roxana a luat deja avans pe drumul asfaltat de la intrare, îndreptându-se spre inima domeniului. 

Domeniul este generos și cu cei care vor să exploreze mai mult. Un stâlp cu indicatoare din lemn ne arată că opțiunile sunt variate: de la Parcul de Aventură și Terasa Grill, până la Restaurantul Casa Herneacova. Partea excelentă este că se pot face plimbări lungi inclusiv cu bicicleta pe traseele special amenajate prin pădurea deasă din jur. Totuși, după atâția kilometri adunați sub soarele de septembrie, gândul că ne vom răcori foarte curând cu o bere rece la una dintre aceste terase ne face brusc și mai „sportivi”, dându-ne un imbold serios să pedalăm cu spor spre zona de relaxare.

Aleea principală ne conduce direct spre inima complexului. Roxana trece hotărâtă pe lângă panoul alb din lemn marcat cu emblema oficială „Domeniul Herneacova”, pedalând pe drumul impecabil și curat care desparte pajiștile verzi. Atmosfera de weekend este în plină forfoteală; în depărtare se zăresc grupuri de oameni veniți la plimbare, dornici să profite de aceeași fereastră de vreme perfectă. 

Pe aleile domeniului am dat și peste un „ghid” local tare simpatic. Un cățel blănos, de o culoare roșiatică ce se asorta perfect cu peisajul de început de toamnă, trecea agale pe lângă benzile de delimitare, cu coada sus și limba scoasă de căldură. Părea la fel de relaxat ca toți vizitatorii din jur și complet obișnuit cu forfota din complex. 

Vreme numa' bună de stat la terasă...Am lăsat bicicletele deoparte și ne-am așezat la terasă pentru o bere rece, savurată la umbră.O bere, și încă una, un suc, câteva poze și cam asta a fost distracția din prima parte a zilei. Și uite-așa trece pe nesimțite o oră întreagă în care ne relaxăm total. Nu-i de-ajuns ca să ne treacă toată oboseala, dar e un început bun! Aș fi stat acolo toată ziua și n-aș mai fi plecat ;) Dar, trebuia să plecăm odată și odată de acolo, așa că, cu greu, începem să ne urnim. A fost momentul perfect în care ne-am tras sufletul, ne-am reîncărcat bateriile și am lăsat picioarele să se odihnească după toate urcările de pe dealuri, bucurându-ne de atmosfera plină de viață a complexului.

Liste de preturi, tarife Herneacova le găsiți  AICI

Mai admirăm puțin zona complexului și ne îndreptăm acum către satul Herneacova. Buuuun... let's go! că mai avem destul drum în față și energia de la terasă trebuie pusă în mișcare. 

Înainte de a ne lăsa purtați complet de ritmul drumului, o mică pată de culoare ne-a făcut să mai încetinim o dată. Pe marginea potecii am dat peste un mic ochi de apă acoperit aproape în întregime de frunze mari și verzi de nuferi. Printre ele, o floare albă își desfăcea mândră petalele în lumina caldă a după-amiezii, flancată de câțiva boboci care încă își așteptau rândul. Peisajul acesta ascuns și liniștit a fost o ultimă amintire frumoasă din zona complexului, înainte să trecem oficial la partea mai dură a drumului de retur.

Drumul de întoarcere ne scoate rapid din ritmul de leneveală și începe direct cu o „cățărare” scurtă până pe la ieșirea din pădure. A fost o pantă abruptă, numa' bună pentru o încălzire serioasă a picioarelor, urmată imediat de o coborâre lină și odihnitoare care ne-a purtat direct în vatra satului, chiar în dreptul bisericii.

Încet, încet... dar totuși repede, ne îndreptăm din nou către adăpostul pădurii. Drumeagul secundar ne-a aruncat instantaneu în mijlocul unei vegetații dense și sălbatice. Drumul este flancat de tufe mari de măceși și mărăcinișuri uscate, iar umbra pădurii din depărtare pare că ne cheamă spre ea. Mersul pe aici este mai lent și necesită mult mai multă atenție.

Până aici am reușit să fentăm noroiul pe un drum paralel, dar acum a urmat porțiunea pe care n-am mai putut-o evita sub nicio formă. Așa arată un drum prin pădure, chiar de la intrare, la câteva zile bune după ploaie. Am trecut pe aici de nenumărate ori în trecut, dar nicicând nu a arătat într-un hal ca acum. În mod normal, e o zonă pe care mergi lejer pe bicicletă, însă de data asta am trecut direct la modul carry bike. A fost nevoie să le cărăm pe sus din cauza căcatului ăsta de noroi gros și lipicios. Nu aveai cum să treci nici măcar la pas fără să te încarci complet din cap până în picioare, darămite să mai rulezi pe două roți.Toate dealurile și pădurile din zonă sunt pur și simplu brăzdate și distruse în fel și chip de roțile masive ale ATV-urilor. Din cauza lor, șanțurile devin uriașe, iar ceilalți drumeți, ca să evite mlaștina creată, încep să taie alte trasee prin iarbă, măcinând și mai mult natura din jur.

Pe cât de repede a început calvarul, pe atât de brusc s-a terminat și nămolul. Parcă a fost trasată o linie invizibilă: noroiul adânc a lăsat brusc loc unui drum forestier ceva mai ferm, unde pământul argilos a început să se usuce sub protecția copacilor. Făgașele adânci lăsate de utilaje și ATV-uri sunt încă vizibile, dar măcar solul nu mai este o capcană lipicioasă. Am putut în sfârșit să punem bicicletele înapoi pe pământ și să ne recăpătăm ritmul, răsuflând ușurați că am scăpat de porțiunea de cărat în brațe.

Ieșim în sfârșit din desișul codrului, iar la marginea pădurii ne întâmpină un peisaj absolut superb. Drumul de pământ coboară lin printre copaci, deschizându-se spre o pajiște uriașă și verde, inundată de lumina caldă a după-amiezii. În depărtare, o turmă mare de oi paște liniștită pe coasta dealului, sub liziera masivă a pădurii care se întinde până la orizont.

O imagine care te face să oprești și să uiți de kilometrii din picioare. Am făcut un scurt zoom pe turma împrăștiată pe dealul verde, lăsându-ne furați de ritmul lor lent. Sute de oi pășteau liniștite, formând mici puncte albe ce contrastau perfect cu zidul compact de un verde închis al pădurii din spate. 

De pe creasta dealului, un vechi cunoscut își face apariția la orizont. În depărtare începe să sclipească o întindere mare de apă, flancată de marginea deasă a pădurii: este chiar lacul Ianova, spre care ne îndreptam după ce am lăsat în urmă Herneacova. Privit de sus, într-un unghi larg, peisajul îți arată exact cât de mult am pedalat și ce buclă generoasă am descris prin câmpuri și localități. 

Și iată că poteca ne aduce direct în mijlocul peisajului pe care îl admiram de sus. Roxana deschide calea cu încredere pe drumul de pământ și iarbă, pedalând agale spre marea de oi care ocupă versantul. 

Am trecut atât de aproape, încât le puteam auzi cum pasc. Oile își vedeau liniștite de treabă, adunate în mănunchiuri leneșe pe iarba verde a dealului, complet nepăsătoare la prezența noastră. Din fericire, nicio urmă de câine agresiv în preajmă; doar liniștea aceea simplă de la țară, pe care o savuram din plin la fiecare pedală.

Lăsăm în urmă pășunea și intrăm pe o secțiune de drum absolut superbă, care pare desprinsă dintr-o ilustrată. Drumul de pământ și iarbă începe să șerpuiască lejer, urmărind linia copacilor mari și bătrâni care mărginesc pădurea din dreapta. Solul de aici este curat, ferm și compact, oferindu-ne exact acea rulare fină și odihnitoare pe care o căutam.

Poteca ne scoate din nou în câmp deschis, pe o curbă lungă ce urmărește relieful vălurit. Drumul de pământ șerpuiește larg printre culturile proaspăt lucrate în dreapta și dealurile acoperite de iarbă uscată în stânga.

Și iată-ne ajunși chiar pe malul lacului Ianova, coborând de pe culmea dealului. Oglinda apei se întinde liniștită în fața noastră, mărginită pe malul opus de un perete compact și spectaculos de pădure deasă. De jos, de la nivelul stufului și al ierbii uscate de pe margine, locul pare și mai impunător.

Drumul continuă chiar pe buza dealului, oferindu-ne o perspectivă completă asupra întregului lac. Poteca de pământ și pietriș fin șerpuiește larg, flancată în stânga de un câmp arat și de frunze verzi, iar în dreapta de puzderia de iarbă uscată, de un galben-auriu perfec Coada lacului se pierde frumos în depărtare, între cele două liziere de pădure, creând un cadru de o simetrie și o liniște rar întâlnite în apropierea

O oprire absolut providențială: Izvorul de la Ianova! După atâția kilometri buni în care ne-am plâns că apa lipsește cu desăvârșire de pe traseu, salvarea a venit exact când bidoanele noastre erau aproape goale. Ne-am mai oprit doar pentru puțină odihnă și pentru a alimenta cu apă proaspătă și rece direct de la izvor. Șuvoiul care curgea din țeava metalică fixată în peretele de beton a fost cel mai bun cadou pe final de tură; am făcut plinul, ne-am răcorit fețele arse de soare și am simțit cum ne revin instantaneu forțele pentru ultima bucată de drum.

Stăm ce stăm la izvor, mai exact cât mâncăm doi covrigi ca să ne luăm porția de energie, și o luăm din loc încet-încet spre ceea ce avea să fie finalul traseului. Singura prăvălie sau crâșmă din sat este undeva mai la dreapta și, să fiu sincer, nu prea s-a întâmplat în trecut să trecem prin Ianova fără să nu oprim la ea pentru o scurtă reîmprospătare. De data aceasta însă, a rămas „out of order”. Umbrele s-au lungit de tot, se lasă încet seara peste dealuri, iar noi mai avem încă destul de mult din drumul de întoarcere până acasă. N-am mai vrut să pierdem timpul.

De cum intrăm în sat, hop! O gașcă de cățeluși ne iese direct în cale. Am dat peste trei căței milogi tare, dar extrem de blânzi și dornici de atenție. Lumina caldă a apusului ne-a prins opriți pe marginea drumului, în iarbă, pentru o ultimă pauză neprogramată. N-am putut rezista privirilor lor, așa că am mai zăbovit puțin să ne jucăm cu ei și să terminăm covrigii rămași de la izvor. Roxana s-a aplecat răbdătoare spre ei și a împărțit covrigii în mod egal, spre marea bucurie a blănoșilor care dădeau de zor din cozi. 

Pe drum, nu ne putem abține și mai tragem un ultim cadru cu drumul văzut în asfințit. Soarele nu mai are deloc putere și, încet-încet, se face nevăzut dincolo de linia orizontului, lăsând în urmă un cer în nuanțe calde de portocaliu și roz. Din fericire, găsim drumul ăsta de câmp spre Giarmata cum nu se poate mai bun — plat, uscat și curat. Înaintăm în forță și apăsăm tare pe pedale, căci știm bine că nu mai este mult până când soarele se va ascunde complet, iar noi nu avem niciun far și nicio frontală asupra noastră. Din Giarmata, ne întoarcem ușor spre Giarmata Vii. Traseul de retur devine identic cu cel pe care am venit de dimineață, șerpuind pe lângă gardul aeroportului. Mai înaintăm încă vreun kilometru-doi și întunericul se așterne definitiv peste noi. Din fericire, momentul coincide perfect cu intrarea în sat, unde străzile luminate ne oferă siguranță, la fel ca și restul drumului care ne mai desparte de oraș. Pe ultima sută de metri, foamea ne mână tare, tare de la spate... mai ales pe Roxana (prietenii știu foarte bine de ce!) 😀. Începe un sprint nebun spre casă care mă face să depun un efort serios și să trag din greu ca să mă pot ține după ea până la final.

A fost exact genul nostru de weekend! Când tragem linie, tura a fost destul de ușoară și relaxantă, dar s-a adunat o cifră frumoasă pe kilometraj: 75 de kilometri în total. Am avut parte de tot ce e mai bun — locuri pitorești, vreme impecabilă de început de toamnă și, bineînțeles, o poftă de mâncare pur și simplu monstruoasă la ajungerea în oraș. Ne oprim din pedalat direct în inima Timișoarei, în Piața Unirii, la pizzeria Pinocchio. Am parcat bicicletele Bulls și Cube chiar la intrare și am băgat ca sparții o pizza mare, fierbinte, ca să recuperăm rapid toate caloriile pe care le-am dat jos pe dealurile Bencecului. Mare lucru și foamea asta... dar nimic nu se compară cu gustul unei pizza savurate după o zi întreagă petrecută în șa!

Așa arată recompensa după 75 de kilometri de pedalat! În momentul în care cutia s-a deschis și aburii calzi de pizza au ieșit la iveală, oboseala din picioare pur și simplu a pălit. Am mâncat pe îndelete, savurând fiecare înghițitură, cu o stare de mulțumire profundă pentru tura minunată pe care tocmai o încheiasem și pentru vremea incredibil de frumoasă care ținuse cu noi în ciuda tuturor prognozelor meteo negative. După ce ne-am recuperat energia, am pornit liniștiți spre casă. Și uite așa, odată cu ultimele felii, punem capăt unei zile superbe în doi la pedalat. A fost o evadare perfectă din rutină: o călătorie care ne-a purtat prin răcoarea pădurii, pe crestele bătute de soare ale Bencecului, prin noroaie neprevăzute și pe lângă lacuri liniștite. Am împărțit poteci, ne-am concurat, am râs, am împărțit covrigi cu cățeii din drum și, cel mai important, am petrecut timp de calitate doar noi doi, departe de agitația lumii. Uneori, cele mai bune aventuri nu sunt cele plănuite la milimetru, ci cele în care pornești cu inima deschisă și lași drumul să te surprindă. Herneacova ne-a oferit exact doza de libertate de care aveam nevoie, iar amintirea acestei zile de început de toamnă va rămâne cu noi mult timp, ca un memento că cele mai frumoase duminici sunt cele care lasă urme de praf pe biciclete și zâmbete mari pe chipuri.