Vârset, Turnul Vârșețului, vf. Gudurica

...d-aia că plouă!

Să treacă joi ca să vină vineri, iar apoi e liber iar. Și uite-așa ne tot dorim să treacă zilele, grăbind timpul ca să vină weekendul și să putem pleca din nou. Dar, de fapt, tot ce trece în goana asta este timpul nostru de pe acest pământ. După o scurtă ezitare — ba plouă, ba nu plouă — ne-am luat inima în dinți și am pornit spre Serbia. Destinația: Vârșeț, prin vama Moravița, la vreo 75 de kilometri de Timișoara. Este prima localitate de dincolo de graniță. E cumplit de greu să faci pasul ăsta când vremea te îndeamnă să nu ieși din casă, când tot ce vrei e să rămâi la adăpost. Dar adevărul e că nu contează nici ploaia, nici vântul. Contează doar să treci cel mai dificil prag: cel al propriei uși. Aș minți să spun că am plecat în zori. Ceasul arăta deja ora 7:00 și norocul nu părea să fie de partea noastră. Ploua mărunt, iar vântul sufla cu putere. Fiind încă devreme, trăgeam speranță că prânzul ne va aduce raze de soare, exact cum vedea Florin pe aplicația de prognoză. Asfaltul a fost liber, așa că într-o oră eram deja la frontieră. Vama Moravița e liniștită, netranzitată de șuvoaie de mașini. Am trecut rapid, doar cu buletinele, iar după scurta și clasica întrebare a vameșilor despre scopul vizitei, bariera s-a ridicat. Încă de la graniță, orizontul s-a schimbat. În depărtare a început să se zărească Dealul Vârșețului, pe vârful căruia tronează falnic celebra culă, simbolul de mândrie al acestui mic orășel din Voivodina. Lângă ea, profilat pe cerul cenușiu, se distingea și vârful Gudurica — cel mai înalt punct din regiune, cu ai săi 641 de metri altitudine. Gândul ne-a zburat instant acolo: o să urcăm și noi!  Sunt o persoană destul de selectivă când vine vorba de călătorii; prefer mereu aceeași oameni de încredere. De aceea nu suntem mulți. Doar cinci suflete înghesuite în mașina lui Mely: eu, Florin, Roby și Daciana. Câțiva kilometri mai încolo, am trecut de semnul de intrare în oraș. La prima vedere, drumul nu promitea nimic spectaculos. Dar aventura abia începea.  

Suntem noi, în mișcare prinse într-o geometrie perfectă a explorării, avansând în șir indian spre creastă. Fotografia este o carte poștală a camaraderie, o imagine statică ce pulsează de energie ascunsă, unde singurul lucru care contează este pasul următor, roata care se învârte și promisiunea că, dincolo de linia orizontului, ne așteaptă vârful.

După o călătorie de aproximativ o oră și un pic cu mașina, iată-ne ajunși în micuțul orășel al țării vecine. Roțile s-au oprit, în sfârșit, în parcarea de la Hotelul Vetrenjača (Moara cu Vânt), un popas ridicat bizar, parca în ciuda peisajului monoton și cenușiu al unei zone industriale. Locul însă te izbește prin farmecul lui de basm rural. Clădirea masivă, încununată de acoperișurile verzi ca mușchiul de pădure și de paletele inconfundabile ale unei mori de vânt, părea desprinsă dintr-o veche poveste sârbească. 

În benă, aliniate perfect ca niște soldați disciplinați, stăteau prinse cele cinci biciclete ale noastre. Roțile mari, zimțate, păreau că abia așteaptă să muște din pământul ud al muntelui. 

Pentru început, am mers să bem câte o cafea fierbinte, lăsând licoarea neagră și tare să ne trezească de-a binelea și să ne alunge ultimele urme de ezitare. O sorb încet, pe îndelete, în timp ce aromele intense inundă încăperea primitoare a motelului.

Mai iau o înghițitură din cafeaua fierbinte. După două guri parcă încep să mă dezmeticesc, deși nu pot spune c-aș fi treaz de-a binelea. Așa că, iată cum poate începe un weekend de poveste: cu o cafea aromată și multă voie bună! Râsetele și glumele au început să curgă, spărgând definitiv liniștea localului.

Cum timpul alocat trecea prea repede, stăm și la poza de grup, apoi ne-am grăbit să ajungem și pe deal. Am aliniat bicicletele pe aleea pavată, chiar în fața acoperișurilor verzi și țuguiate ale motelului. Eram, în sfârșit, cu toții în cadru: echipați din cap până în picioare, pregătiți pentru traseu.

Momentul de răsfăț trecuse așa că pornim la drum. Imaginați-vă că-i o zi aiurea, ploioasă, ceva mai rece, iar tu te-ai trezit cu fața la cearșaf. Ești fără chef, fără vlagă și fără zvâc. Asfaltul lung, pustiu și lucios de după ploaie se întindea în fața noastră, flancat de pini înalți și întunecați care păreau să sporească melancolia dimineții. Câteva bălți timide încă sclipeau pe marginea drumului, amintindu-ne de vremea capricioasă.

Am trecut în formație de drum pe banda din dreapta a șoselei largi, cu Roby deschizând curajos calea. În spatele lui, Daciana pedala ritmic în geaca ei stridentă, urmată îndeaproape de restul băieților Florin și Mely. Cineva acolo sus le potrivește pe toate fix așa cum trebuie și are grijă de noi. Dacă pe drum, până la graniță, ne-am pierdut orice speranță de vreme bună, în Vârșeț lucrurile stau cu totul diferit.

Vreme plăcută, chiar dacă mohorâtă. Vântul și ploaia sunt deja departe; nu se mai simte nici măcar o boare. Ne-am oprit pentru câteva clipe la poalele dealului, exact în fața monumentului care ne ura bun venit. Scris cu litere chirilice mari, albe, pe un taluz de pământ amenajat frumos, numele orașului — ВРШАЦ (Vârșeț)

În scurta plimbare pe străzile cochete și liniștite ale orașului, privirile ne-au fost atrase ca un magnet spre orizont. Printre acoperișurile din țiglă roșie ale caselor și coroanele bogate ale copacilor, se vedea deja măreț Dealul Vârșețului, pe vârful căruia tronează falnic celebra culă, unul dintre cele mai importante simboluri ale micuțului orășel din Voivodina. Ne aflam la o răscruce de drumuri, chiar în fața unei clădiri pe care scria discret Stari Grad (Orașul Vechi). Străduța îngustă din fața noastră, părea să ne conducă direct spre poalele muntelui.

Din fericire, încă de la intrarea în oraș existau indicatoare clare ce te trimiteau direct spre Hill of Vârșeț. Chiar dacă m-am impacientat la un moment dat — pentru că GPS-ul devenise confuz și voia cu tot dinadinsul să ne întoarcă la intrarea pe track, tocmai înapoi la vamă —, am lăsat tehnologia deoparte și am ajuns fără probleme, ghidați de instinct și de semnele de pe margine.

Am continuat să înaintăm pe un bulevard larg, flancat de spații verzi proaspete și garduri vii perfect tunse. Drumul începea deja să urce ușor, desenând o linie lungă ce se pierdea spre baza dealului împădurit din fundal.

Drumul până spre vârful dealului, unde se află cula, este cel al vinului, cunoscut local sub numele de „Vinski put” sau „Wine route”. Din informațiile pe care le aveam, trebuia să ieșim din oraș printre plantațiile pitorești de viță-de-vie și, după aproximativ un kilometru, să facem la stânga. Am aruncat o ultimă privire înapoi, iar sub noi se întindea acum întregul Vârșeț, o mare nesfârșită de acoperișuri din țiglă roșie care se pierdea treptat în câmpia plată și verde a Voivodinei. Însă privirea mi-a fost atrasă instantaneu de un indicator rutier de pe marginea drumului. Un triunghi roșu ne avertiza, fără ocolișuri, o rampă abruptă de 20%! 

Deși drumul principal duce direct până la cetate, noi decidem să părăsim traseul clasic. Cotim pe o străduță mult mai îngustă, ascunsă între garduri vii și curți private pline de vegetație. Un indicator albastru cu o săgeată înainte ne confirmă că sensul este unic, dar panta începe deja să devină tot mai aspră sub roțile noastre.

Ne-am aventurat mergând pe aici, pe cărări ascunse, părăsind definitiv orice urmă de drum bătătorit, pentru că iată o parte interesantă pe care o poți vedea doar dacă riști. Orașul se deschidea spectaculos în fața privitorilor, iar panoramele deveneau tot mai frumoase pe măsură ce înaintam. De la această înălțime, Vârșețul părea o machetă uriașă, un mozaic perfect ordonat de case cărămizii, întrerupt doar de liniile drepte ale plantațiilor de viță-de-vie din stânga. 

Privind de pe potecă, dincolo de lizierele verzi ale pădurii, am descoperit adevărata bogăție a acestui masiv izolat: hectare întregi de plantații de viță-de-vie care îmbracă versanții în terase perfecte. În mijlocul acestor pante domoale, trona o cramă elegantă, cu acoperiș roșu și ziduri albe, flancată de câțiva copaci falnici.

Ne-am oprit pentru câteva secunde doar ca să privim această oază rurală, realizând că drumul nostru pe biciclete devenise mult mai mult decât un traseu sportiv — era o incursiune în inima tradiției acestui loc. Pe măsură ce urcam, poteca ne-a purtat pe sub coroanele maiestuoase ale unor stejari bătrâni. Acești copaci cu umbră deasă oferă protecție împotriva razelor nemiloase ale soarelui, iar frunzele lor mari și crestate păreau că filtrează lumina într-un mod magic. Totul în jur devenise poetic și ușor feeric.

Și iată că efortul nostru pe potecile ascunse a fost pe deplin răsplătit. Printre tufele bogate de un verde crud și firele aurii de iarbă sălbatică, s-a ivit în sfârșit, măreț și solitar, Turnul Vârșeț (Vršačka kula) — simbolul incontestabil al orașului Vârșeț.

Ascunsă la marginea potecii, se afla o bancă improvizată. Ridicată simplu, dintr-o scândură groasă de lemn sprijinită pe câteva blocuri de piatră cubică, părea că stă acolo de o veșnicie, integrată perfect în asprimea locului.

Copacii tineri și tufele dese formau un zid verde impenetrabil, creând o atmosferă izolată, aproape secretă, sub cerul care începuse din nou să se adune în pături mari de nori cenușii. Era o tăcere profundă, de munte, întreruptă doar de foșnetul pașilor noștri prin iarbă.

Unde duce poteca asta? Asta rămânea să descopăr cu fiecare pas. Cărarea devenise o adevărată provocare, o dungă îngustă de pământ și stâncă ce mușca abrupt din versant, forțându-ne să coborâm din șa. Ne-am mai agățat pe ici, pe colo, în diferite bălării care ne biciuiau gleznele, dar, până la urmă, am scos-o la capăt.

Am urcat pe jos până aici, dar efortul a meritat din plin. După ce am răzbit prin ultimele bălării strânse ale versantului, poteca sălbatică s-a deschis brusc într-un platou frumos amenajat, pavat cu piatră cubică fină. Eram, în sfârșit, la porțile de acces ale complexului istoric.

Nicio aventură adevărată nu este completă fără o fotografie care să-ți amintească de momentul în care ai învins traseul. Așa că m-am oprit chiar lângă unul dintre stâlpii monumentali din piatră albă — un detaliu istoric ce marchează drumul de acces spre cetate.

Până să ajungem în vârful dealului, am oprit undeva în zona primului punct de belvedere. Aici ni s-a dezvăluit, în toată simplitatea ei elegantă, Capela Sfintei Cruci, o bisericuță catolică veche, cu ziduri albe ca varul și un acoperiș aprins din țiglă roșie. Alături se afla și Biserica Sfântului Teodor, însă ambele lăcașuri de cult puteau fi admirate doar de afară. Din păcate, ușile lor masive erau închise pentru turiști în acea zi. Chiar și așa, locul emana o liniște profundă. 

De la această înălțime, panorama asupra Vârșețului este de-a dreptul impresionantă.

Privind prin deschiderea monumentală a unei arcade vechi, cu tencuiala măcinată de timp și ploi, am zărit un stâlp plin de indicatoare colorate ce se ridica chiar la liziera pădurii. Era busola noastră vizuală într-un moment în care trebuia să decidem încotro ne vor purta pașii și roțile bicicletelor.  Acestea indicau clar direcția către Turnul Vârșeț (The Tower of Vršac) și cabana montană (Mountaineer’s house).

Este amenajat un loc special, care oferă o vedere splendidă asupra Vârșețului, dar și a zonei limitrofe, devenind un adevărat punct de atracție turistică. Cu mâinile strânse pe vizor, am început să scandez orizontul. 

După ce am scanat zarea și am cuprins tot Vârșețul dintr-o singură privire, a venit momentul să ne desprindem de balustradă și să facem pasul următor. Platforma pavată se termina brusc în stânga noastră, lăsând loc unei scări din piatră, ale cărei trepte late și aspre șerpuiau abrupt la vale, tăind versantul înverzit.

Înainte de a părăsi definitiv acest platou binecuvântat, am mai făcut câțiva pași pe aleea lungă și dreaptă, pavată îngrijit cu piatră cubică.

În timp ce lăsam privirea să rătăcească prin deschiderea porții vechi, un alt cadru perfect s-a desenat în fața aparatului de fotografiat. 

Fiecare bicicletă își spunea propria poveste a urcării: de la mountain bike-ul alb cu roșu din stânga, până la bicicletele negre de trekking și cross din mijloc.

După acel popas reconfortant la bisericuță, ne-am luat din nou inima în dinți și ne-am văzut iarăși de drum. Fâșia îngustă de asfalt a început să urce hotărât în curbe line, tăind versantul chiar pe la liziera unei păduri dese și bătrâne.

 Șoseaua continuă să urce domol, șerpuind lin spre nord-est către Turnul Vârșețului, croind o graniță clară între dealurile împădurite și pajiștile întinse.

Pe măsură ce înaintam pe șosea, am dat peste un veritabil punct de informare montană, amplasat chiar la marginea drumului. Panoul principal ne ura bun venit în Munții Vârșețului (Вршачке Планине - Vršac's Mountains), afișând o hartă topografică detaliată, plină de trasee ce șerpuiau ca niște artere prin masivul verde. 

După ce am lăsat în urmă panourile cu hărți, drumul a continuat să urce șerpuind, iar la un moment dat, sus, cocoțat pe vârful golaș al dealului îmbrăcat în păduri dese, trona falnic Turnul Vârșețului (Vršačka kula). Privit de jos, cu zidurile sale albe de piatră și acoperișul țuguiat profilate pe cerul deschis, turnul părea un străjer medieval neatins de timp. Copacii din fața noastră păreau că se dau la o parte pentru a ne lăsa să vedem, în sfârșit, destinația în toată măreția ei.

Pe măsură ce ne apropiam de baza versantului, drumul a dat într-o intersecție largă, unde am fost întâmpinați de un stâlp masiv cu indicatoare turistice multicolore. Tabloul de plăcuțe bilingve — scrise în sârbă cu caractere chirilice și în engleză — ne punea în față ultimele opțiuni de traseu.

Am urmat fără ezitare săgeata maro a indicatorului și am intrat în curbă. Asfaltul bătrân, brăzdat de crăpături fine, se deschidea acum într-o ultimă linie dreaptă ce urca domol prin inima pădurii.

Și iată-ne ajunși la capătul drumului pe două roți. Asfaltul se deschide într-o parcare largă, amenajată chiar sub creasta muntoasă. În stânga noastră, o clădire modernă cu o arhitectură unică, geometrică, găzduiește probabil un centru turistic sau un popas. În dreapta drumului, un stâlp masiv din lemn este ticsit cu indicatoare rustice, maronii, ce trimit spre toate marile vârfuri și obiective ale masivului: Kula, Turska Glava, Đakov Vrh și Lisičja Glava. Alături, un panou alb detaliază regulile parcului natural.

Chiar acolo, în zona foișoarelor din parcare, am dat peste un localnic care vindea magneți și vederi pe o masă de lemn, sub umbrela grea de șindrilă a unui adăpost rustic. Ne-am oprit cu toții la cumpărat de suveniruri, dornici să luăm cu noi o mică amintire palpabilă din Vârșeț.

Lăsând în urmă taraba cu suveniruri și foișoarele de lemn, ne-am îndreptat spre marginea parcării, acolo unde muntele își deschidea, în sfârșit, potecile pietonale. O barieră metalică, vopsită în dungi alb-roșii și îngreunată bizar cu o bucată de cărămidă roșie pe contragreutate, bloca accesul mașinilor, lăsând cale liberă doar drumeților și bicicliștilor curajoși.

Descoperim un loc încărcat de istorie, la o aruncătură de băț de granița cu Romania. Cula este o rămășiță a unei fortificații din secolul al XV-lea, probabil un turn cu rol de apărare. Întregul ansamblu poartă și azi numele de Cetatea Vârșețului.

Cu multă liniște și cu priveliști care te fac să vrei să-ți petreci aici cât mai mult timp. În prezent, cula de la Vârșeț este considerată un monument de importanță majoră în Serbia.

Liniștea e tulburată doar de de vânt

Parcă s-a mai colorat zarea.

Curioși urcăm în turnul care oferă o imagine panoramică frumoasă până departe. 

Nici măcar nu ne-au trebuit dinari pentru că am putut plăti cu lei.

Îmi place mult momentul ăsta.

Puteai să urci 3 etaje în interiorul turnului, și se crede că etajul al treilea a fost folosit pentru locuit.

Îmi place mult momentul ăsta. De aici de sus privesc. Da, vedem și vârful Gudurica spre care vrem să urcăm.

Biserica Sfântul Teodor. De la ultimul etaj aveai o panoramă 360 a întregii zone. 

Aceasta este una dintre imaginile mele favorite

Aujungem într-un loc liniștit, personal minunat ! 👍 …

Restaurantul Crucii Roșii

Munții Vârșețului, sunt renumiți pentru diversitatea florei și climei benefice pentru orice tip de recreeare și odihnă. Drumurile amenajate, trec prin pădurea pitorească, ce te încântă la fiecare pas. 

De obicei sunt foarte hotărât și ne ținem de planul făcut. Azi ceva nu s-a legat și ne-am lăsat păcăliți de drumul foarte bun din dreapta, pe care ne aflam deja de ceva vreme, când de fapt ar fi trebuit să mergem spre stânga, păcălit și de faptul că era mai umblat. Aici a început greșeala a acelei zi.

Urmăm o potecă care coboară printre niște case de vacanță, asta după ce deja am coborât foarte mult. 

Privire în spate.

Tot ce am coborât până aici va trebui să urcăm. Traseul nu este greu însă nu e recomandat pentru bicicliști decât dacă vrei sa te chinuiești și să faci push-bike când defapt dacă mă țineam de traseul din gps, acest lucru nu se întâmpla!

 Solicitantul suiş se face pe un traseu marcat. Aveam un amalgam de sentimente - nu știam dacă să mă bucur sau să fiu nervos.

Obosit, sleit de puteri și c-o durere ușoară de cap revenim sus în track-ul încărcat în gps de pe care nu trebuia să ne depărtăm. Singura modalitate prin care-mi revărsam frustrările… a fost să rămân în urmă. Azi n-a fost cea mai bună zi a mea, îmi dau seama că, mereu apare ceva care-mi strică tot calmul, zen-ul și liniștea, dar încerc să nu mă gândesc la cele întâmplate. Dar, vorba lui Murphy, zâmbesc. Poate mâine va fi mai rău. 😁

Inspir aerul rece și umed, privesc, în sus și-n jos, fără să văd însă mare lucru. O ceață groasă ne învăluie când mai aveam puțin până să ajungem la vârf iar la scurt timp când deja nu mai credeam, încep și câțiva stropi. Nu-mi place ploaia, de multe ori m-am plâns de ea. 

Pot admira verdeața fără sfârșit. 

La un moment dat am ieșit de pe drumul principal și am urmat o forestieră.... din neatenție am trecut pe lână el dar ne-am întors rapid când am văzut pe gps ca arăta spre stânga. Traseul străbate și mai departe drumuri de pământ, ajungând curând în punctul final al traseului, vârful Gudurica unde drumul se termina.

Frăguțe - fructe de pădure delicioase. Majoritatea acestor fructe sălbatice nu costă nimic. În plus, colectarea lor este pur și simplu distractivă.

Am urcat în continuare pe un drum foarte înclinat...Când se schimbă vremea și apar „turbulențele”. Și uite că acum, chiar dacă plouă și bate vântul, în pădure nu prea avem noroi. 

Trecând peste asta, am ajuns cu bine sus, Vârful Gudurica, unde totul parea terminat daaar...spre stânga cum am urcat gps-urile arătau ca ar exista un drum, mai degrabă o potecă ceea ce ne dădea speranțe de un drum mai scurt la coborâre. 

Observatorul din vârf fiind în continuă degradare s-a dărâmat transformându-se într-un morman de lemn putrezit.

Afară aerul e încă tot alb, cețos, nici urmă de soare chiar dacă ploaia s-a oprit.

Stăm în iarba încă umedă după ploaia de mai devreme. E moale, răcoroasă, iar răcoarea ei e bine-venită.

Pornind pe drumul de întoarcere şi făcând dreapta pe poteca despre care aminteam mai sus, traseul trece pe o varianta mai directă prin pădure, scurtând de vre-o trei ori față de cât am urcat, doar că acest lucru îl facem pe lână biciclete din cauza pantei destul de mari. Răcoros dar presat cu multe crengi și bolovani la care trebuie sa fii foarte atent, ajungem la drumul de pietris, apoi o intersecție. Cotind la dreapta, ajungem la Srediștea Mică de unde ne întoarcem pe asfalt la Vârșeț

Mănăstirea Središte

Am vrut să bem câte o bere la Casa Rustic însă nu era deschis.

Cu norii împrăștiați deasupra mea, în adierea unui vânt primăvăratic îmi găsesc liniștea. Cerul își schimbă rapid culorile, iar în ultimele momente, la orizont, surprinzător, apare și soarele. Azi, m-am simțit ca acasă, în România. 

Aşezarea în sine este un obiectiv turistic important. Pe drum am întâlnit și români din serbia. Vindeau cireșe la marginea drumului, și astfel le-am cunoscut povestea.

După o coborâre rapidă a dealului, fără alte peripeții, am pornit înapoi spre oraș, mai precis spre masină. Deja îmi era foarte foame și am zis că sigur ne descurcăm noi, ceea e s-a și întâmplat.

La final am mâncat la restaurantul de la moara de vânt (Motel Vetrenjaca). Toți cinci. Împreună. Masa e plină cu bunătăți. Pentru prima dată am mâncat șnițel Carageorge, și tot pentru prima dată am băut bere Jelen care mi-a plăcut. Ce mare scofală? Pentru alții asta e rutină.

Așa că, iată cum poate termina o tură de poveste, cu bunătăți nemaiîntâlnite până acum! Nu a durat mult să alegem ce urma să mâncăm și să bem pentru că, evident, sugestia a venit de la Florin, el a mai fost și cunoștea mersul pe aici.

Moneda națională este dinarul, iar majoritatea cumpărăturilor se pot face în această monedă, dar în multe locuri în euro, lei și câteodată cu cardul. Noi am reușit să facem plata în lei.

Nu știam la ce să mă aștept, dar berea asta a depășit toate așteptările mele. Cred că pot spune fără să mint că a fost una dintre cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată. Acum chiar nu aș putea spune dacă am băut vreo bere mai bună.

O zi plină, încărcată, dar reușită. „Este de fapt uimitor să vezi cât de mult poți experimenta pe două roți în aceste medii îndepărtate”. Aș fi putut să fac aceasta tură cu ani în urmă dar… întotdeauna a apărut un „dar”. Mă bucur însă nespus că de data asta n-am mai băgat în seamă acel „dar”. O poveste ce se leagă într-un final printre picături mărunte de ploaie! Bine, asta pe lângă vremea minunată – 16 grade și soare! – și ruta nouă descoperită. Același lucru pe care l-am mai spus, nu e întotdeauna necesar să pleci departe ca să descoperi locuri frumoase. Unele din ele sunt mai aproape decât crezi. Am revenit în Timișoara destul de de devreme, pe lumină.

Munți vârșețului au și un traseu alpinistik, cu o lungime de 39km și cu opt puncte de control. Poate reușim să ne mobilizăm și iarna, cu peisajele idilice înzepăzite. Abia aștept să revin.