Vârset, Turnul Vârșețului, vf. Gudurica

...ďaia că plouă!

Să treacă joi ca să vină vineri și-apoi e liber iar. Și uite-așa ne tot dorim să treacă zile, ca să vină weekendul ca să plecăm iar. Dar de fapt tot ce trece, e timpul nostru de pe acest pământ. După o confruntare, ba plouă, ba nu plouă, ne-am luat inima în dinți și am pornim spre Serbia, la Vârșeț, prin vama Moravița, aproximativ 75 km din Timișoara. Este prima localitate din Serbia, după graniță. E foarte greu să faci pasul ăsta când nu-ți vine să ieși din casă că afară plouă și tot ce vrei e să stai la adăpostul casei tale. Chiar dacă plouă și bate vântul nu contează. Contează doar să faci pasul cel mai importat: dincolo de pragul casei. Așadar, aș minți să spun că am plecat dimineața devreme. Am plecat abia pe la 7 și nu avem noroc cu vremea azi. Plouă și vântul bate puternic, dar este încă dimineața devreme, așa că sperăm că va deveni mai bun la prânz din ce vedea Florin pe prognoză. Drumul a fost destul de liber și într-o oră eram deja la graniță. Vama Moravița nu este printre cele mai tranzitate, iar trecerea prin vamă se poate face cu cartea de identitate și cu pașaportul, în cazul copiilor. După verificare documentelor întrebarea a fost ce ne aduce în Serbia, apoi am fost lăsati să plecăm. Deja de pe la graniță putea fi zărit Dealul Vârșețului, pe vârful căruia tronează falnic celebra culă, unul dintre cele mai importante simboluri ale micuțului orășel din Voivodina. Iasă însă în evidență și vârful de la Gudurica, care este cel mai înalt vârf din Voivodina, având 641 metri altitudine. O să urcăm și acolo!  Se întâmplă să fiu genul inflexibil care iese mereu cu aceeași oameni, de aceea nu suntem mulți, doar cinci și ne înghesuim toți în mașina lui Mely: eu Florin, Roby și mai o persoană de sex feminin. Intrarea în oraș este la câțiva kilometri după vamă și nu surprinde cu nimic.  

După o călătorie de aproximativ o oră și un pic cu mașina, iată-ne ajunși în micuțul orășel al țării vecine, în parcarea de la Motelul Vetrenjaca (Moara cu Vânt), amplasată într-o zonă industrială

Pentru început, am mers să bem câte o cafea.

După o noapte agitată cafeaua e o binecuvântare, e licoarea magică ce mă mai trezește cât de cât. O sorb încet, pe îndelete. 

Mai iau o înghițitură din cafeaua fierbinte. După două guri parcă încep să mă dezmeticesc, nu pot spune c-aș fi treaz de-a binelea. Așa că, iată cum poate începe un weekend de poveste, cu o cafea aromată!

Cum timpul alocat trecea prea repede, stăm și la poza de grup, apoi ne-am grăbit să ajungem și pe deal.

Imaginați-vă că-i o zi aiurea, ploioasă, ceva mai rece, iar tu te-ai trezit cu fața la cearceaf, ești fără chef, fără vlagă și fără zvâc. Dar uite că se poate. Când îți depășești fricile, când ieși din zona de confort și-ți spui: „Fie ce-o fi!” atunci de fapt dai voie aripilor tale să crească.

Mergând pe stradă, abătut și cu privirea tristă, chiar dacă e înnorat aducem bucurie, și uite-așa, încet-încet, simți cum starea ta se schimbă. Să-nceapă călătoria... Să-nceapă distracția ! Cineva acolo sus le potrivește pe toate fix așa cum trebuie, are grijă de noi. Dacă pe drum până la granita ne-am pierdut orice speranta de vreme bună, în Vârșet lucrurile stau cu totul diferit. 

Vreme plăcută chiar dacă mohorâtă. Vântul, ploaia sunt departe; nu se simte nici o boare.

În  scurta plimbare pe străzile orașului, se vede Dealul Vârșețului, pe vârful căruia tronează falnic celebra culă, unul dintre cele mai importante simboluri ale micuțului orășel din Voivodina.

Din fericire, încă de la intrarea în oraș existau indicatoare ce te trimiteau la Hill of Vârșeț și chiar dacă m-am impacientat la un moment dat că gps-ul voia să ne ducă la intrarea pe track care era tocmai la vamă, am ajuns fără probleme.

Orășelul este un loc ce merită văzut. 

Drumul până spre vârful dealului unde se află cula este cel al vinului, „Vinski put” sau „Wine route”. Din informații trebuie să ieșim din oraș printre plantațiile de vie și după aproximativ un km să facem la stânga.

Deși drumul duce până la cetate direct, noi urcăm printr-un alt loc push-bike pe care îl descoperim în curând... 

Ne-am aventurat mergând pe aici, pe cărări ascunse pentru că iată o parte interesantă pe care o poți vedea. Trăiam o scena, pe care aveam senzația că am mai trăit-o cândva…Orașul se deschide în fața privitorilor, iar panoramele au fot tot mai frumoase pe măsură ce înaintăm.

Dealurile vârșețului se înalță peste câmpiile din sud-estul Banatului având o lungime de aproximativ 19km și o suprafață de 170 kmp. Pe deal există hectare întregi de plantații de viță-de-vie.

Copaci cu umbră deasă oferă protecție împotriva razelor nemiloase ale soarelui. Totul este poetic și ușor feeric.

Turnul Vrsac - simbol al orașului Vrsac 

O porțiune de pădure cu multă liniște care mi-a plăcut, și totuși nu știam de unde atâtea râsete.

Asta e ce am surprins eu...Lumea stătea la pozat

Unde duce poteca asta? Asta rămane să descopăr. Ne-am mai agăţat pe ici, pe colo în diferite bălării dar până la urmă am scos-o la capăt.

Am urcat pe jos până aici.

Până să ajungi în vârful dealului am oprit undeva în zona primului punct de belvedere. Aici am văzut Biserica Sfintei Cruci și Biserica Sfântului Teodor, dar numai de afară. Din păcate ambele biserici erau închise pentru turiști.

Este amenajat un loc special, care oferă o vedere splendidă asupra Vârșețului dar și a zonei limitrofe, devenind un punct de atracție turistică.

Până la biserică se poate urca pe trepte amenajate de piatră, iar alături există bănci pentru odihnă

După un scurt popas ne-am văzut iarăși de drum. De aici drumul este de asfalt și continuă șerpuind spre nord-est către Turnul Vârșețului

La cumpărat de suveniruri

Descoperim un loc încărcat de istorie, la o aruncătură de băț de granița cu Romania. Cula este o rămășiță a unei fortificații din secolul al XV-lea, probabil un turn cu rol de apărare. Întregul ansamblu poartă și azi numele de Cetatea Vârșețului.

Cu multă liniște și cu priveliști care te fac să vrei să-ți petreci aici cât mai mult timp. În prezent, cula de la Vârșeț este considerată un monument de importanță majoră în Serbia.

Liniștea e tulburată doar de de vânt

Parcă s-a mai colorat zarea.

Curioși urcăm în turnul care oferă o imagine panoramică frumoasă până departe. 

Nici măcar nu ne-au trebuit dinari pentru că am putut plăti cu lei.

Îmi place mult momentul ăsta.

Puteai să urci 3 etaje în interiorul turnului, și se crede că etajul al treilea a fost folosit pentru locuit.

Îmi place mult momentul ăsta. De aici de sus privesc. Da, vedem și vârful Gudurica spre care vrem să urcăm.

Biserica Sfântul Teodor. De la ultimul etaj aveai o panoramă 360 a întregii zone. 

Aceasta este una dintre imaginile mele favorite

Aujungem într-un loc liniștit, personal minunat ! 👍 …

Restaurantul Crucii Roșii

Munții Vârșețului, sunt renumiți pentru diversitatea florei și climei benefice pentru orice tip de recreeare și odihnă. Drumurile amenajate, trec prin pădurea pitorească, ce te încântă la fiecare pas. 

De obicei sunt foarte hotărât și ne ținem de planul făcut. Azi ceva nu s-a legat și ne-am lăsat păcăliți de drumul foarte bun din dreapta, pe care ne aflam deja de ceva vreme, când de fapt ar fi trebuit să mergem spre stânga, păcălit și de faptul că era mai umblat. Aici a început greșeala a acelei zi.

Urmăm o potecă care coboară printre niște case de vacanță, asta după ce deja am coborât foarte mult. 

Privire în spate.

Tot ce am coborât până aici va trebui să urcăm. Traseul nu este greu însă nu e recomandat pentru bicicliști decât dacă vrei sa te chinuiești și să faci push-bike când defapt dacă mă țineam de traseul din gps, acest lucru nu se întâmpla!

 Solicitantul suiş se face pe un traseu marcat. Aveam un amalgam de sentimente - nu știam dacă să mă bucur sau să fiu nervos.

Obosit, sleit de puteri și c-o durere ușoară de cap revenim sus în track-ul încărcat în gps de pe care nu trebuia să ne depărtăm. Singura modalitate prin care-mi revărsam frustrările… a fost să rămân în urmă. Azi n-a fost cea mai bună zi a mea, îmi dau seama că, mereu apare ceva care-mi strică tot calmul, zen-ul și liniștea, dar încerc să nu mă gândesc la cele întâmplate. Dar, vorba lui Murphy, zâmbesc. Poate mâine va fi mai rău. 😁

Inspir aerul rece și umed, privesc, în sus și-n jos, fără să văd însă mare lucru. O ceață groasă ne învăluie când mai aveam puțin până să ajungem la vârf iar la scurt timp când deja nu mai credeam, încep și câțiva stropi. Nu-mi place ploaia, de multe ori m-am plâns de ea. 

Pot admira verdeața fără sfârșit. 

La un moment dat am ieșit de pe drumul principal și am urmat o forestieră.... din neatenție am trecut pe lână el dar ne-am întors rapid când am văzut pe gps ca arăta spre stânga. Traseul străbate și mai departe drumuri de pământ, ajungând curând în punctul final al traseului, vârful Gudurica unde drumul se termina.

Frăguțe - fructe de pădure delicioase. Majoritatea acestor fructe sălbatice nu costă nimic. În plus, colectarea lor este pur și simplu distractivă.

Am urcat în continuare pe un drum foarte înclinat...Când se schimbă vremea și apar „turbulențele”. Și uite că acum, chiar dacă plouă și bate vântul, în pădure nu prea avem noroi. 

Trecând peste asta, am ajuns cu bine sus, Vârful Gudurica, unde totul parea terminat daaar...spre stânga cum am urcat gps-urile arătau ca ar exista un drum, mai degrabă o potecă ceea ce ne dădea speranțe de un drum mai scurt la coborâre. 

Observatorul din vârf fiind în continuă degradare s-a dărâmat transformându-se într-un morman de lemn putrezit.

Afară aerul e încă tot alb, cețos, nici urmă de soare chiar dacă ploaia s-a oprit.

Stăm în iarba încă umedă după ploaia de mai devreme. E moale, răcoroasă, iar răcoarea ei e bine-venită.

Pornind pe drumul de întoarcere şi făcând dreapta pe poteca despre care aminteam mai sus, traseul trece pe o varianta mai directă prin pădure, scurtând de vre-o trei ori față de cât am urcat, doar că acest lucru îl facem pe lână biciclete din cauza pantei destul de mari. Răcoros dar presat cu multe crengi și bolovani la care trebuie sa fii foarte atent, ajungem la drumul de pietris, apoi o intersecție. Cotind la dreapta, ajungem la Srediștea Mică de unde ne întoarcem pe asfalt la Vârșeț

Mănăstirea Središte

Am vrut să bem câte o bere la Casa Rustic însă nu era deschis.

Cu norii împrăștiați deasupra mea, în adierea unui vânt primăvăratic îmi găsesc liniștea. Cerul își schimbă rapid culorile, iar în ultimele momente, la orizont, surprinzător, apare și soarele. Azi, m-am simțit ca acasă, în România. 

Aşezarea în sine este un obiectiv turistic important. Pe drum am întâlnit și români din serbia. Vindeau cireșe la marginea drumului, și astfel le-am cunoscut povestea.

După o coborâre rapidă a dealului, fără alte peripeții, am pornit înapoi spre oraș, mai precis spre masină. Deja îmi era foarte foame și am zis că sigur ne descurcăm noi, ceea e s-a și întâmplat.

La final am mâncat la restaurantul de la moara de vânt (Motel Vetrenjaca). Toți cinci. Împreună. Masa e plină cu bunătăți. Pentru prima dată am mâncat șnițel Carageorge, și tot pentru prima dată am băut bere Jelen care mi-a plăcut. Ce mare scofală? Pentru alții asta e rutină.

Așa că, iată cum poate termina o tură de poveste, cu bunătăți nemaiîntâlnite până acum! Nu a durat mult să alegem ce urma să mâncăm și să bem pentru că, evident, sugestia a venit de la Florin, el a mai fost și cunoștea mersul pe aici.

Moneda națională este dinarul, iar majoritatea cumpărăturilor se pot face în această monedă, dar în multe locuri în euro, lei și câteodată cu cardul. Noi am reușit să facem plata în lei.

Nu știam la ce să mă aștept, dar berea asta a depășit toate așteptările mele. Cred că pot spune fără să mint că a fost una dintre cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată. Acum chiar nu aș putea spune dacă am băut vreo bere mai bună.

O zi plină, încărcată, dar reușită. „Este de fapt uimitor să vezi cât de mult poți experimenta pe două roți în aceste medii îndepărtate”. Aș fi putut să fac aceasta tură cu ani în urmă dar… întotdeauna a apărut un „dar”. Mă bucur însă nespus că de data asta n-am mai băgat în seamă acel „dar”. O poveste ce se leagă într-un final printre picături mărunte de ploaie! Bine, asta pe lângă vremea minunată – 16 grade și soare! – și ruta nouă descoperită. Același lucru pe care l-am mai spus, nu e întotdeauna necesar să pleci departe ca să descoperi locuri frumoase. Unele din ele sunt mai aproape decât crezi. Am revenit în Timișoara destul de de devreme, pe lumină.

Munți vârșețului au și un traseu alpinistik, cu o lungime de 39km și cu opt puncte de control. Poate reușim să ne mobilizăm și iarna, cu peisajele idilice înzepăzite. Abia aștept să revin.