Gurasada Tour

 

Și fiindcă weekendurile nu ne prea place să stăm acasă nici dacă plouă, am hotărât să mai facem o escapadă, la Gurasada. Zis și făcut! Ne-am suit în mașini, și... spre Hunedoara! Un județ care abundă în locuri frumoase, unele din ele cunoscute ca destinații de top din România, altele mai puțin știute, însă toate atrăgătoare în perioada aceasta, când ne dorim cu toții să petrecem cât mai mult timp în natură. Drumul până acolo l-am făcut cu mașina când, împreună cu Roby am mers în mașina lui Mely, iar Tii Bike în mașină cu Glendon. E ziua'n care începe o nouă provocare. Vizitasem deja așezările și deşi a trecut doar o lună de la ultima tură (Boiu de Sus), de-abia așteptam să descoperim altele. Și s-au dovedit la fel de frumoase, de interesante, înconjurate de mistere încă nedeslușite. Un nou circuit prin Munții Metaliferi care cuprinde Gurasada, Vica, Brădățel, Petrești, Godinești, Alma-Săliște, Deleni, Brășeu, Dănulești, Cărmăzănești și Gurasada. Multitudinea de drumuri mai ușoare sau mai dificile fac ca nicio tură să nu semene cu cealaltă. Totul s-a derulat foarte rapid, nu ne-am făcut cine știe ce plan în acest sens... Deci am plecat de la Timișoara la ora 7:00, iar la ora la ora 8,50 am plecat pe traseu. Dorința de a-l îndeplini mă macină cu tot felul de gânduri de nereușită din cauza vremii, etc. Partea proastă-i că, s-au anunțat furtuni, iar dacă plouă, ești ciuciulete. Și răcești. Bine, nu tare, un nas înfundat, o tuse, dar e destul cât să-ți mai taie elanul și buna dispoziție. Poate, cine știe, vom schimba furtuna pe o ploicică!

La ora 8:30 dimineața am parcat mașina la Gurasada Park. Regăsesc locurile cu drag. 

O zi frumoasă de pedalat

Am luat-o încet la deal așa ușor traversând satul până se ajunge într-un loc unde drumul schimbă direcţia spre stânga.

Prima parte a drumului este foarte ușoară pe un drum care urcă agale, prin vale. 

A fost binevenită această primă parte mai ușoară, ne-am incălzit pentru urcușul mai susținut care urmează.

După o porţiune lejeră, schimbăm direcţia către stânga şi începem să urcăm mai accentuat.

Cu putină concentrare am reușit să stăm în șa până la un popas

Pentru că o să cam fie de mers, ne-am oprit undeva pe deal să ne bucurăm de aer curat apoi am continuat urcarea tot în forţă. 

Am pornit cu timp şi chef de vorbă. Traseul era aproape pustiu, ne-am întâlnit doar cu un localnic care ne-a ajuns din urma cu un scuter electric. Mergea până în primul sat.

Până la urmă a fost o pauză binevenită. Drumul continuă să urce deja parcă monoton. Cu cât înaintam panta se accentua și drumul devenea din ce în ce mai greu. Dar nu aveam decât o variantă să ajungem sus așa că ne-am continuat traseul.

Urcușul era accentuat, dar frumusețea drumului mai atenua puțin greutatea lui.

Ne mai aşteaptă o mică porţiune de urcuş destul de lejer după care chiar avem de-a face şi cu o coborâre către Brădețel. 

Imi place unde am ajuns

De sus de aici se vede extrem de frumos, dar și în depărtare munții. Am admirat norii joși ce păreau o mare, am admirat frumusețea munților noștri și ne-am încărcat cu multă energie.

A meritat efortul pentru priveliștea care se deschidea de jur imprejur.

Treptat poteca se lăţeşte şi se transformă într-un drum forestier. La un moment dat avem chiar și asfalt... la intrare în Brădățel.

Nu prea mă gândeam  „că” voi face pană, ci mai degrabă cât voi reuși cu cauciucuri noi să merg fără să fac pană. Așa deci, această oprire până la urmă a fost o pauză binevenită grupului.

Este mult mai frumos prin pădure decât pe șosea.

Regrupare...

Iar dacă opririle de pe traseu au fost scurte, micuțe și drăguțe, aici am avut parte  de una mai consistentă. Cam o jumătate de oră sau mai bine ne-am tras sufletul și ne-am pus burta la cale. Eram frânți, dar nu înfrânți.

Urmând în continuare drumul ce urcă uşor prin sat, facem joncţiunea cu traseul ce duce spre Boiu de Sus, cel pe care am coborat tura trecută.

Din Godinești urmăm drumul pietruit, spre stânga spre Almaș-Săliște 

De aici, ghidaţi de gps urcăm uşor pe cărarea largă ce se desfăşoară de-a lungul gardurilor ce delimitează curţile caselor din zonă.

Mai departe, cărarea îşi schimbă aspectul şi după ce coteşte usor la dreapta, intră în pădure şi se înscrie într-un urcuş mai accentuat, urcuş ce se sfarșește repede si urmează coborâre. 

Înainte însă de a ne continua drumul pe traseul stabilit, o să facem şi un scurt popas

De temperaturi ce să mai zic, direct, mi-a fost cald de nu-mi venea să cred. Primele semne ale deshidratării le-am avut de prin acest loc. Gașca mergea fericită la vale... Traseul era mișto, prin pădure, umbră. Am mers puțin și pe lângă evitânc câteva băți și porțiuni noroioase. Ne-am odihnit picioarele obosite de atâta urcat. 

Coborârea ne-a adus în Almaș-Săliște, un sat în comuna Zam. Din acest loc pornim către dreapta

Setea pare să fie primul semn al deshidratării. O gură uscată, oboseală și lipsă de energie. Un alt simptom comun este senzația de slăbiciune în picioare. 

Almaș-Săliște

Peisaje de vis, traseu ciclabil dar și cu porțiuni de urcuș susținut, mai mult de atât nu-ți poți dori. După ce-am urcat de ici-colo toată ziua, ne-am oprit pentru a mânca. Apoi ne-am zis că nu ar strica să mai urcam un pic, ce naiba...era ultima. 

După pauza de masă, a urmat traseul de cățărare spre cătunul Deleni. Am luat-o direct in sus perpendicular pe linia orizontului si am început sa urcăm o pantă care ne-a tăiat respirația. După capu’ meu, la intersectia cu drumul spre Brășeu, unde ne-am oprit să mâncăm  m-aș fi dus mai departe prin dreapta spre Brășeu ca să evităm asa zisa furtuna care urma sa vină. Am fi scurtat o mare parte de drum dacă ne-am fi pus cu toți deacord.

Am mai urcat un pic si deja traseul era ceva mult prea complicat, se ardeau multe calorii. Poteca este abruptă iar ultima parte se face în plin soare. Mie mi s-a părut partea cea mai grea din tot traseul.

 Atunci când simt că mi se cam termină bateriile și corăbiile mi se îneacă, trebuie să mă oprec - am nevoia de-un respiro.

Deshidratat tot mai tare, simțem cum mă lasă puterile. Eh, de-un capăt tot o să-i dau. Dumnezeu îți dă putere, și-atunci când zici că nu mai poți, mai poți puțin. Cu acest gând am atacat ultima porțiune a traseului. Pe la jumatea pantei am zis chiar că nu mai pot. 

Mie mi-a plăcut mult partea acesta. Mi-am întors privirea în spate ca să văd peisajul și porțiunea parcursă. P'acolo am venit. 

Imaginația mea bogată vedea doar apă

După ce tocmai am trecut de un izvor secat, nu mai aveam nici o speranță de apă.

Când privesc în urmă parcă nu-mi venea a crede ce frumuseți se află la câteva ore de noi, suntem înconjurați de piscuri la orizont... Aici peisajul pe deasupra văii abrupte este impresionant. Bucuria mi-a invadat sufletul şi pentru mai multe minute am redevenit băiatul care căsca ochii - şi gura.

E drept că această această ultimă denumire nu spune nimic dar e locul unde-aș vrea să am o căsuță. Nu stiu dacă m-as obișnui, dar cu siguranță aici mi-as petrece concediul. Simplitatea și firescul mereu o să le-ador.

Când mi-am spus că gata, nu mai pot. Ajunge. Mi-a ajuns. Destul. Până aici. Nu-s obosit, îs rupt de oboseală. La fiecare zece metri urcați luam o mică pauză de respirație. Știu că nu este foarte indicat acest lucru, dar îmi pierdeam foarte rapid suflul. Panta era destul de abruptă și nu o dată am simțit efectiv că mi se înmoaie picioarele.

Am ajuns în cătunul Deleni care aparține de Zam! Erau câteva case pe-acolo, nu multe, si-o biserică  da-ngrădită. Îmi vine să mă pun în cur şi să nu mai plec. Se zice că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce… și chiar cred că așa este. Greutatea urcării a trecut cu mai multe opriri, fotografii, etc. 

Biserica de lemn - temporar inchisă

De la ultimile case mai mergem putin și găsim un puț/izvor, pe lângă potecă de unde ne putem reface rezervele de apă rece. Noi am luat apă de aici și ne-a ajuns până la sfârșitul drumeției.

Privire în spate.

Panorama pe care o putem admira de aici este impresionantă, la fel și peisajul, așadar consideră acest lucru drept premiul zilei. Faptul c-am reușit să urc până în acest loc, e o satisfacție care-mi generează o stare de bine. Am stat şi am privit în neant spre-un orizont curat liniştit, pierdut în vânt…Tumultul gândurilor, grijilor, problemelor și tot stresul de peste zi, îl calmăm.

 Chiar dacă nu este un vârf prea înalt sau greu de cucerit, câteva fotografii cu momentul în care am fost aici tot meritau făcute. Ziua de astăzi, cumva…nu știu de ce, mi-a amintit de o poveste pe care o știu de ceva vreme și care-mi vine mai mereu în minte...

O succesiune de culmi cu înălţimi nu foarte mari (rareori se depăşeşte altitudinea de 900 de metri), brăzdate de multe văi. Din păcate norii încep să pună stăpânire pe aceste culmi. Nimeni nu știe dacă va ploua sau nu dar trebuie sa grăbim pasul pentru că suntem destul de expusi și nu voiam să ne surprindă pe aici pe sus.

 După scurtul popas, am început coborârea. Urma să coborâm pe un alt traseu ce străbate si mai departe drumuri de pământ, traseu care coboară în Cărmăzinești de unde începe asfaltul. Anumite porțiuni din potecă erau foarte alunecoase din cauza umezelii.

Majoritatea am primit pe telefoane avertizare meteo de cod portocaliu de vijelie, descărcări electrice si grindina.

N-am apucat să mergem prea mult. De când am văzut norii, nu a durat mult, că a-nceput să toarne... iar drumul arăta într-un mare fel.... muuuuuulte bălți și zone cu noroi... Am avut noroc, eram deja în apropiere de Brășeu unde am găsit adăpost .

Acum vizibilitatea era redusă, culmile munților se vedeau în ceață. Eh, măcar nu mai este atât de cald…

Și iată-ne la adăpostul unui șopron cu fân până ce a trecut furtuna. 

Dintr-o dată o linişte care guvernează rutina. Îmi place la nebunie imprevizibilitatea ploii.

Odată cu apariția ploii drumul a devenit puțin mai dificil, cu unele porțiuni mai alunecoase. Câțiva stropi de ploaie au lăsat în urmă o mare de noroi, în care dacă intri, te afunzi pur și simplu. Dar aşa-i vremea şi nu o poţi schimba. Puteam însă să-mi fac tura mult mai ușoară dacă din vale veneam direct spre Brășeu fără a mai urca spre Deleni, unde nu doar am pierdut foarte mult timp, dar am și depus mult efort. Dar când ne-am obișnuit deja cu ceva, când avem tabieturile noastre, programul nostru, obișnuințele noastre, nu-i ușor să le schimbi.

Plecaţi de la adăpostul șopronului, începem să mai urcăm  puțin abia apoi coborâm prin pădure. Trebuie puțină atenție aici, întrucât nu este niciun indicator, și poți să apuci un drum greșit spre o altă vale. Plouă în continuare, miroase a ploaie, a câmp. Sunt ud până la piele. 

Partea cea mai neplăcută este că urmează o porțiune de hălăduiri pe drumuri de căruță sub auspiciile cuverturii vegetale. Ioi și vai și vai și ioi! Când tocmai am zis gata, am scăpat de ploaie, ne mai lovește una și din față cu și mai mai mare ură. Cum înaintam, un lucru a devenit clar:  de data asta nu avem unde să ne mai adăpostim dar, nu ne-a speriat.... din contra parca ne-a ambiționat și mai tare, TREBUIA să reușim!! Nu exista la noi cuvântul "RENUNȚĂM"  Nu se vedea nimic prin perdeaua de apă ce se revarsă din cer. 

Plouă în continuare. Sunt ud până la piele. E destul de greu să-mi păstrez echilibrul, dar ne-am adaptat din mers condițiilor de moment - fugitul ăsta al pământului de sub picioare începe să mă enerveze, e deja prea mult, da’ noroc în bicicletă că am un punct de sprijin. 

Am ajuns la un adăpost însă mult prea târziu, când deja eram uzi iar ploaia era pe terminate

Am stat o perioadă până s-au mai liniștit apele, apoi ne-am văzut de drum spre Gurasada. Nu este deloc ușor să rămâi cu zâmbetul pe buze după o furtună iscată aproape din senin. 

Ce a ieșit a fost de ținut minte multă vreme de acum încolo. "Bucuria" nu poate fi povestită, trăirile sunt atât de intense când realizezi că ai reușit să înfrunți o furtună. Da, tu ești pentru câteva minute cuceritorul .

Drumul forestier se termină brusc și începe drumul de asltfalt.

Ajunși la Dănulești  noroiți din cap până-n picioare…Și-n doi timpi și trei mișcări, alungăm noroiul de pe noi cu apa scoasă din fântână.

După ce am terminat operațiunea cu succes (reveniţi la asfalt), reintrăm în ritm puțin mai alert și urmăm drumul suficient de lat, ce coboară uşor - uneori aproape pe nesimţite.

Coborârea este lungă, dar lejeră, ocazional mai sunt porțiuni drepte, sau chiar urcări scurte, dar trendul general este clar la vale. Peisajele sunt de vis.

În scurt timp ajungem și la o peșteră ce poate fi zărită de marginea drumului

Am mers lejer, ne-am mai oprit să facem fotografii. 

Şi uite aşa am văzut şi cum arată Peștera (Sălașu de Sus) - Cărmăzănești

Nu sunt sigur dar cred ca pestera comunică cu cea de la Boiu de Sus, este pe aceeași direcție 

Am plecat mai departe la drum, următoarea noastră destinaţie fiind la mașini

După ce ne-a pândit și ne-a dat târcoale-o vreme, apare si-o rază de soare

Biserica de lemn din Cărmăzinești

Greierii țârâie-n iarbă, un câine latră-n depărtare, urmat de-un cor întreg, de-a lungu’ satului…trecem și de Cărmăzinești și drumul continuă tot pe asfalt, cu mici urcuşuri şi coborâşuri foarte uşoare înainte să ajungem la Gurasada.

Am ajuns în locul de unde a pornit călătoria noastră. Simțeam că mergea greu. Ceva nu mai mergea. Că trebuie să mă dau jos. Nu mă gândeam că voi sfârși ziua cu încă o pană. „Acesta este cadoul pe care îl aduce o bicicletă.”

Am fost și supărat. Și nervos. Și iritat... Sunt obosit. După o săptămână în care am fost la muncă, am si dormit prost, e cam greu să fiu altfel decât… obosit. Cu riscul să dezamăgesc, tre’ să recunosc că a fost o zi grea. E drept, ca unele ture la munte au fost mai dure decât altele, iar asta a fost una dintre acele ture grele. Ține cont de asemenea și de diferența totală de nivel, de aproape 1.165  m. Este o valoare mare oricum, iar în cazul de față, obținută fiind în doar 52 km, îți sugerează că ai de făcut destul de mult push-bike, în funcție de antrenamentul tău. Deși vremea părea stabilă și începutul traseului a decurs fără probleme, la întoarcere am avut parte de ploaie, bubuieli și multă apă. Azi mi-a fugit pământul de sub picioare. Și la propriu și la figurat. Cod portocaliu de vreme nașpa. La cât de greu am coborât, n-au greșit prea tare. Pe bicicleta n-am îndrăznit să merg, da’ nici pe jos nu mi-a fost ușor. Dar, în mod surprinzător, mi-a plăcut. "Pentru mine a fost genul acela de experiență la care atunci când te uiți în urmă, pur și simplu zâmbești!" A fost o zi cu adevărat minunată (chiar dacă nu am avut finalul așa cum ne-am fi dorit) pe care aș repeta-o și într-o zi de toamă, când pădurea va fi mai colorată…. Am văzut totuși locuri fumoase și am petrecut o zi în natură. Așa ploaie, nici nu știu cum s-o descriu, binefăcătoare, magică, prietenoasă, n-am mai simțit de mult. Ne-a udat până la piele, dar n-a contat. Până la urmă e o primăvară superbă cum de mult n-a mai fost. Dacă te atrage ideea unei asemenea aventuri, e musai să o încerci! Dar ai grijă, că poate pățești ca mine: s-ar putea să-ți placă așa tare încât să vrei s-o repeți! 🙂