Ursici pe cărările iernii

„Neatza” şi în acest weekend... Trezirea mi-a fost dată de o nouă aventură, iar începutul acestei zi o petrec în mașină împreună cu Mely și Daciana, în drumul spre Hunedoara. De obicei, gândul cu care te trezești, este același cu care ai adormit. După tura de săptămâna trecută de la Ciclovina abia am așteptat să revin în masivul Șureanu. Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Am mai fost la Ursici într-o primăvară, cea a lui 2021 (aici). Faină tura aia şi amintirile m-au purtat inevitabil în trecut… Locul ne-a vrăjit încă de la prima vizită și as putea reveni oricând în zonă, ba chiar aș putea să petrec câteva zile cu cortul nefăcând nimic și urmărind soarele pe cer. Multe s-au schimbat de atunci, în primul rând anotimpul pentru că acum este iarnă și este zăpadă iar urcarea este printr-un alt loc. Până în satul Balomir (comuna Sântămăria-Orlea) de unde vom porni la pas, se poate ajunge cu mașina abătându-te din șoseaua europeana E79 pe drumul DJ668. Din sat, am pornit, urmărind valea Mică, în amonte ce duce la Ursici. Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de februarie. 

Răsăritul era mai mult ascuns undeva în nori, însă mai târziu aveam să ne bucurăm din plin de razele soarelui. Traseul pornește chiar din satul Balomir. Într-un final, o luăm ușor pe drumul forestier, acum plin de zăpadă înghețată. Picioarele știu prea bine mișcarea, stâng-drept-stâng și ne-am văzut de drumul ce ne-a condus printre gospodăriile locuite, de la marginea satului.

Drumul e într-o urcare ușoară, ținând ca reper malul stâng al pârâului Mic. Este exclusiv prin pădure, chiar dacă poteca are deseori aspectul unui drum, unul destul de vechi dacă e să mă iau după copacii bătrâni ce îl mărginesc.

Nici nu ne-am pornit bine să urcăm prima pantă că am trecut la prima pauză. E destul de rece, și am pus de o gustare din antigelul pe care îl căram în rucsac.

Traseul folosește exclusiv drumuri și poate fi parcurs cu o bicicletă de munte. Poate o să ne mobilizăm și în viitor vom parcurge acest traseu și cu bicicleta.

Pe fiecare vale ghicindu-se câte un drum de pământ, va ajunge într-un final pe înălțimi. Aici drumul se desparte, iar noi continuam pe cel din stânga, prin Valea Socilor. Valea Mică merge prin dreapta.

Mergem susținut, dar e timp berechet de privit. 

Privind înapoi. 

Soarele s-a ridicat deja destul de mult, aerul s-a mai încălzit și am simțit din plin căldura neobișnuită a începutului de februarie. 

Panta s-a înăsprit. Fără grabă am parcurs această porțiune frumoasă, care ulterior, ne-a dus spre liziera pădurii. 

Poteca nu are provocări tehnice sau dificultăți de orientare,

Urcarea spre Ursici merge bine și unicul nostru gând este o pauza de hidratare și să mâncăm ceva.

Avem și o prima priveliște spre creasta înzăpezită. De îndată ce am ajuns la liziera pădurii de pin, se urmărește coama dealului către primele case. Mai toate gospodăriile din Ursici se află la o oarecare distanță înafara drumului mare.

Urcarea este foarte frumoasă. De-aici nu prea avem o vedere de ansamblu, dar foarte curând zările s-au deschis, iar Retezatul și-a făcut apariția.. 

Și razele soarelui se luptă cu norii de vată. 

Norii se mai plimbă, s-au mai risipit și sperăm să vedem totuși soarele

Cu mușchii încălziți am început o urcare medie spre prima dintre gospodăriile locuite și izolate ce aparțin de Ursici, punctul nostru de interes pentru drumeția de astăzi. 

Golul alpin e destul de generos. În zona asta cu drum de pământ trăiesc oameni, iar cele câteva gospodării sunt parcă anume răspândite să trăiască fiecare în legea lui. Nu știu dacă trăiesc și iarna sau au coborat prin sate că nu am văzut pe nimeni, doar un cățelus care s-a speriat de noi.

Pe creastă totul începe să se rezume la două chestii: wow ce fain e în dreapta, wow ce fain e în stânga, dar reamintesc, am prins o zi extrem de bună, pe ceață sau viscol lucrurile s-ar complica instant.

 Spiritul de drumeție din noi a ochit imediat Vârful Crucii 1031 m altitudine din dreapta noastră însă totul e la scară mult mai redusă aici. 

Lăsăm în urmă pădurea şi ne continuăm traseul de creastă. De undeva de acolo din dreapta am venit

O parte din noi va rămâne aici. Am rămas pe culme pentru un dus-întors, de unde am putut admira în voie un tărâm de vis. 

Poteca merge însă mai mult pe curbă de nivel spre stânga, pe partea nord-estică a crestei şi nu chiar pe firul crestei și ne îmbie. În față ne așteaptă  culmea cu vârful Iubăi 1016m, dar ne-am oprit pentru o clipă pe primul delușor cu aspect și el de vârf. Tentația înălțimii de unde am putut observa mai multe spre partea alpină din Șureanu, a fost suficientă, furându-ne privirea și crestele pe care am umblat week-endul trecut, Ciclovina. Încă o privire și încă una... am putut observa vecinul Parâng și, nu în ultimul rând, spre Retezat. Deși am fost și în primăvară, acum am apucat să mă bucur mai mult de peisajul pe care iarna îl înăsprește și îl înfrumusețează totodată. Vântul este și el prezent și bate dinspre stânga, iar cantecul lui exprima sentimentul de frig, şi astfel că am hotărât coborârea mai devreme

Am făcut cale întoarsă spre drumul de pădure, tot pe unde-am urcat, în lumina caldă a amiezii trecute.

Zăpada e deja foarte înmuiată, și foarte bună la mers.

După vreo câteva pendulări prin pădure, ne oprim. Suntem protejați de vânt, și ne-am răsfăţat cu o pauză să mâncăm una-alta.

Ne-am lungit vreo oră luând prânzul și cam vine vremea plecării. Continuă cu soare chiar dacă teoretic e prin pădure...

Cu ceva în stomac și nivelul de lichide refăcut, putem să mergem liniștiți până în satul din tura noastră - Balomir. Începem să ne adunăm lucrurile și pornim la drum, pe un traseu nemarcat, altul decât am urcat. 

Se tot ține culmea până se ajunge la o intersecție de drumuri de exploatare. În față ne aștepta Vârful Moșiotca (1012m) dar coborâm pe unul spre stânga, părea să ne scutească de urcuș. 

Peisajul se schimbă rapid, experiența și impresiile sunt cât se poate de dinamice. 

Pe principiul că nu prinde rău să mergi pe trasee noi, am dat-o la vale pe o viroagă, când lin când mai abrupt, când pe potecă, când pe drum de exploatare, și ne-am apropiat tot mai mult de unul dintre dezastrele rămase în urma defrișărilor. Avem iată, un drum ce vine din vale și urcă spre dreapta, așa că pornim intuitiv pe el la vale (fără a verifica gps-ul) orientarea nu a fost defel o problemă chiar dacă nu am avut indicatoare.  

Era deja ora 15 și jumătate şi de-acum mai aveam doar de mărşăluit la vale. Uşor de zis, dar nu şi de făcut.

Când parcurgi un asemenea traseu în care peisajul se schimbă rapid, experiența și impresiile sunt cât se poate de dinamice. Uneori, tot ce putem face e să privim. Mi-am imaginat anotimpurile nămoalelor și brusc drumul pe care mergeam îmi dădea frisoane.

Nu cred că ar deranja pe nimeni tăierea unor astfel de copaci, bolnavi, dar aici se barberește tot.

Drumul e oricum lung și prost!  Avem o coborare abruptă și simt genunchii cum parcă fug de sub mine. Nu mi-a plăcut porțiunea asta, trebuie să recunosc. Suntem obosiți și nu vrem sa pierdem timp mult pe coborâre. 

După câteva sute de metri, avem și confirmarea că ne îndepărtam tot mai mult de valea Tiliilor, ceea ce mă face să cred că trebuia să urcăm drumul și nu să coboram. Nu mergem greşit, doar că nu mergem pe Track. Am ţinut drumul, mai ales că nimeni nu dorea să ne întoarcem .

Mușchii îmi oboseau destul de repede încercând să îmi țin echilibrul. Urmează o bucată mai abruptă iar pe jos aluneca.

Mai întâlnim zone în care ne strecurăm mai greuț dar nu e un imposibil. Urmând drumul pe aici, mi-e destul de clar că vom revenit și vom finaliza pe același drum pe care am urcat din valea Socilor, și valea Mică. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri și înălțimi. Fie iarnă fie vară, aș descrie Șureanu un labirint de dealuri, sălbăticie. Prognoza care prevestea instabilitate nu s-a adeverit, am simțit din plin o atmosferă de primăvară în care am avut și soare, făcând zăpada mai apoasă. La ieșirea din zona defrișată, poteca era tobogan 🙂 îmi alunecau picioarele, depunând un efort dublu la fiecare pas. Poate ar fi trebuit să trag colțarii peste bocanci, și aș fi evitat o accidentare la genunchi în urma unei trânte de care nu am scăpat... În afară de vremea care ne-a făcut o surpriză frumoasă, tura a fost una de mers constant, cu o mică pauză – am mâncat afară, și retur pe același drum căci nu am nimerit traseul spre valea Tiliilor. Marcaj nu este, iar urcarea durează cam două ore și jumătate, trei cu tot cu pauze. Cam asta a fost aventura noastră lungă cât o zi de iarnă şi încă un pic.