Fundătura Ponorici

Într-un final ne-am decis să facem marele pas și să pornim la drum spre adevărate colțuri de rai, unde momentan, așa zisa „civilizație modernă” încă nu a pătruns, Fundătura Ponorului. Acest loc de o frumusețe aparte se află sus în munte, ascuns în munții Șureanu (Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina). Dimineața deșteptarea și hai la drum. Am plecat cu noaptea în cap! Pe la 6 am trebuia să vină mașina după mine și am pornit spre Simeria și, mai departe, spre Ciclovina unde am lăsat mașina. Eu am plecat cu Mely, iar tovarăși de drum au mai fost Mihai și Ion cu Paul de la Arad. Am ales să pornim din Ciclovina știind de la turele anterioare că zona este una foarte frumoasă, și prea puțin umblată pentru câte are de oferit, iar drumul de acces până aici este destul de bun. Lipsea asfaltul doar pe ultimii km însă se putea merge bine. Munții Șureanu nu au altitudini foarte mari, dar, diferența de altitudine e bruscă și traseele sunt lungi.

Trecem rând pe rând satele înșirate, Chitid, Boșorod, până la intrarea în Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina, urmărind drumul forestier de pe Valea Luncanilor, fără a ne abate la stânga sau la dreapta pe alte văi, și ajungem la locul unde lăsăm mașina.

De-aici pornim la drum prin Valea Morii. Urcăm pe firul apei. Vremea este excelentă, iar zăpada destul de mică ne oferă șansa să înaintăm repede fără să ne afundăm. 

Mai zăream și alte urme pe drum, dar acoperite. A nins cel mai probabil peste noapte, iar peisajul era mirific, totul era îmbrăcat în alb. Ca într-un basm. Cum zăpada nu era deloc mare, nu aș fi vrut să mai car rachetele. Nu știam însă cum va fi mai sus, și nici nu voiam să mă mai afund în zăpadă până la genunchi. 

Privire în spate!

Pe moment ținem strâns firul apei, ca apoi să mergem pe malul opus.

Aici intrăm pe drumul forestier din dreapta ce urcă pe vale spre Peștera Ciclovina.

Traseul este marcat cu banda roșie, dar îl vedem destul de rar. Am mai dat de un marcaj triunghi roșu, dar acela duce spre Piatra Roșie.

Nu știu cum e vremea la voi, dar aici e foarte frig, cred că și geaca mea are nevoie de o geaca! 🤣

Crestele înzăpezite ne fură repede privirile. Ne uităm dar știm că ne așteaptă o valea frumoasă astăzi. 

Ajungem în apropierea intrării în peștera Cioclovina Uscată. Peştera Cioclovina cu apă şi cascadele sale este undeva mai jos, cred că se ajunge pe firul apei la ea, dar nu am văzut nici un indicator. Am adunat de pe drum și un partener blănos, blând din cale-afară! Dă din coadă când ne vede, și ne însoțește mergând în fața noastră. 

Peștera Cioclovina uscată, este închisă cu lacăt, dar se poate vedea tunelul antropic săpat în perioada regimului austroungar.

Peștera reprezintă galeria principală, pe o distanţă de 550 metri, între intrarea antropică şi Sala Bivuacului. Galeria este uscată, fără râu subteran.

Galerie închisă. Ne întoarcem în locul unde se termina drumul forestier și pornim prin pădure pe o cărare largă. 

După câteva minute ieșim într-o poiana largă. Avem un urcuș mai abrupt, printr-o pădure de fag. Continuarea a început sub semnul emoțiilor. Nimănui nu-i venea să creadă că trebuie să traversăm muntele prin acest loc. Cum urcăm acolo? Ne facem pozele, ne tragem sufletul și hai la drum că mai era cale lungă.

Până aici e plimbare, nu ai treabă. Teoretic există și un marcaj, practic stă cu totul altfel, dacă nu ești atent riști să ratezi poteca ce urcă.. Norocul nostru e că am verificat gps-ul, altfel era să trecem. 

Cu bombănelile de rigoare, hai să înceapă distracția nu? Că pentru asta am venit. În câteva serpentine, pe o cărare căpătăm altitudine și ajungem în înșeuarea Văii Albele.

Ei, am ajuns!!  Am urcat destul de bine, având în vedere pe unde a fost urcușul cu zăpadă, etc.

O scurtă regrupare și continuăm printr-o vale seacă, formată dintr-o înlănțuire de doline, iar din când în când urmele noastre se intersectează cu urmele altor turiști. În capătul ei sudic se ajunge în Depresiunea carstică Ponorici.

Am mers destul de mult fără să ne luăm pauză. Peisajul era mirific, așa că aici am făcut prima pauză și ne punem pe mâncat și pe băut un ceai fierbinte din termos.

Cum deja frigul se lăsa, ne și pregătim de plecare.

Între timp mai ieșea soarele, mai venea câte un norișor, care estompa sclipirea zăpezii proaspete.

Încet, încet, mai cu povesti, mai cu glume, ajungem deasupra cătunului Ponorici ce stă cuminte sub stratul greu de zăpadă. Priveliștea care se deschide din acest loc, e una care, nu o vezi în multe locuri. E într-adevar frumos vara sau toamna, dar și perioada de iarnă are farmecul ei, cu toate că în zona nu ninge așa des și mult ca în alte părți.

Fundătura Ponorici e, după cum îi spune numele, o soră mai mică a Fundăturii Ponorului.

Valea Ponorici (Valea Morii), seamănă mult cu Valea Ponorului, diferența principală fiind că la capătul ei se află o peșteră, apa nu intră sub stâncă, așa cum se întâmplă în Ponor.

Intrarea în Peștera Ponorici este chiar sub drumul forestier, dedesupt de noi. Nu am intrat în peşteră, oricum accesul în interiorul ei este permis doar speologilor experimentaţi, în timp ce turiştii pot vizita puțin la intrare, la fel s-a întâmplat și la peștera antropică Ciclovina. Din informațiile gășite, galeriile peșterii se întind în subteran pe aproape opt kilometri şi corespondează cu Peştera Cioclovina cu Apă, aflată de cealaltă parte a versantului. Dacă era vară, avem și mai mult timp să coborâm la ea, dar cum iarna la ora 5 e deja întuneric, iar traseul pe care ne străduim să îl finalizăm, e destul de lung, nu vrem să ne prindă noaptea pe munte. 

N-aș mai pleca de la Fundătura Ponorici, atât de multă liniște găsesc.

Ne vom continua drumeția pe versantul stâng al Văii Ponorici până în celălalt capăt al depresiunii, la poalele Dealului Plopi.

Sălașurile și grajdurile din Fundătură sunt folosite de localnici vara, când au animalele sus în munte și locuiesc acolo. Dar, există și oameni care trăiesc aici tot timpul anului... 

Toate aşezările sunt înconjurate de pădurea ce ocupă ce-a mai mare suprafaţă a rezervaţiei.

Pe drum doar urmele de la sania localnicilor, care urcau în poaiană să aducă fân pentru animale.

Aici ne despărtim de marcajul banda roșie ce ne-a însoțit până aici și cotim spre stânga. Marcajul duce spre Ohaba Ponor.

Zăpada creste în strat cu fiecare pas pe care-l facem, iar spre norocul nostru ne folosim de urmele lăsate de sanie.

Un loc unde oamenii trăiesc simplu și muncesc de dimineața până seara la animale, la fân, etc.. Sunt bucuroși când ajungi acolo, dacă te oprești să le dai binețe și să schimbi câteva vorbe cu ei.

Ne odihnim pentru o scurtă vreme, moment în care suntem puși pe glume și alte nebunii, și stăm la vorbă cu oamenii locului.

Ziua a continuat!! De-aici nu mai avem urmă, va trebui să spargem noi urme. 

Continuăm din pas în pas și urcăm. Vântul sufla din ce în ce mai tare cu fiecare metru în altitudine, iar norii parcă prind curaj și se apropie tot mai mult de noi.

Avem o urcare lunga, dar relativ lejera.

Am dat noi prin zăpada aia, dar la un moment dat am simțit că mi se înmoaie arcurile. Mely bombanea că el își pune rachetele, așa că am făcut o oprire să ne tragem sufletul și să ne sfătuim, ce facem în continuare. Mai adia din când în când câte un vânticel, care te făcea să te zgribulești un pic, dar una peste alta, a fost o zi perfectă pentru drumeție.

Si zăpada creste în intensitate dar datorita urmelor lăsata de sanie se poate merge foarte bine fără rachete

Păreau să fie două drumuri undeva pe sub zăpadă dar mergând pe aici o luăm oarecum pe o scurtătură. Ghinion. Scurtătura ne depărta de Fundătura Ponorului. Prin urmare am ratat încă o priveliște frumoasă... greșeala am văzut-o doar când am ajuns acasă.

Undeva în aceea direcție este Fundătura Ponorului

Vom încerca să ajungem acolo sus, la drum...E destul de abrupt, dar merită osteneala.

Pregătim de urcare pe aici. 

După ce urcăm din Valea Ponorici ajungem în drumul care vine dinspre Fundătura Ponorului. 

Câteva clipe de pauză, moment în care ne delectăm ochii cu peisajul din jur. Pornim spre stânga, iar la scurt timp la dreapta urcând dealul Plopi (ocolind ușor vârful 1147 m), de deasupra Fundăturii Ponorului. Practic ținem culmea de deasupra văii, Fundătura Ponorului.

Fiecare oprire trebuia să fie scurtă, altfel ne lua frigul când soarele era ascuns după nori..

Suim, suim, si iată-ne la o primă coborâre.

Mai întâlnim zone în care ne strecurăm mai greuț, dar nu e un imposibil.

Câte o oprire mică, ne oferă ocazia să privim în jur. În orice parte întorci privirea, peisajul este altul și, de fiecare dată, te cucerește.

Acest loc ascuns în Munții Șureanu nu este un loc părăsit. Din contră! Există oameni care trăiesc aici tot timpul anului. Peste tot putând să întrezărești sălașe, clăi de fân, vaci, păzite de localnici.

Atâta am mers lungind-o pe dealuri de ni s-a urât. Am urcat vreo două dealuri, am mai trecut pe lângă o casă, și când am spus că ar trebui să mai și coborâm, în faţa noastră se mai ridica un deal.

Soarele deja s-a coborât foarte mult spre apus.

În sfârşit, suntem doar pe coborâre

Ajungem înapoi pe un frumos apus. O tură perfectă se poate termina doar cu un apus minunat. 

Bucuroși și încântați de tot ce am văzut, ne îndreptăm agale către poalele muntelui, alături cățelul ce ne-a însoțit tot drumul, pentru care bineînțeles că a fost răsplătit la fiecare oprire.

Cerul căpătase o nuanță roșie și se vedea frumos.

Drumul devine ușor enervant pe final când începea să alunece, dar nu mai voiam să-mi mai pun colțarii. 

Iarna este magică la munte...Până acum am făcut trei călătorii de la începutul anului (de distanță lungă) și în cazul tuturor am îmbinat căutarea peisajelor naturale, și toate au fost cu zăpadă. Prima noastră aventură și cea de-a doua au fost în munții Țarcu, iar ideea de a pleca în Munții Șureanu, a venit tot ca urmare a aceluiași raționament. Planul inițial era de a ajunge la Fundătura Ponorului care este la circa oră de mers de la Ponorici, cu toate astea, nu am ajuns. „La Fundătura Ponorului, am fost, în primăvara anului trecut, cu bicicleta şi m-am minunat de frumuseţea locului străjuită de jur-împrejur de munți. Mi-a  plăcut mult acest traseu pe care l-am făcut, o atmosferă calmă și liniștită, ce te îmbia să stai și să meditezi. Să stai și să asculți liniștea. Nicăieri nu m-am simțit mai mai liniștit ca aici. Să sperăm că locul acesta va rămâne tot la fel de nealterat încă mulți ani de acum înainte. Vremea și ea deosebit de frumoasă, destul de cald pentru perioada asta din an, așa că era și păcat să nu profităm, la cat ne-am dorit-o...Încheiem drumeția destul de târziu, pe lumină, înainte de a se întuneca, în locul unde efectiv a luat naștere, Ciclovina, adică la garaje. Cu bune, cu mai puțin bune, cam sinuos și destul de lung, până la urmă a fost o tură reușită.