Paucinești - Creasta Plaiului prin zăpadă

 Pe drumuri de munte - „Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi”

E așa dimineață încât aș mai dormi măcar o oră. E 5:30 a.m. și mă pregătesc că într-o oră și-un pic vine mașina să plecăm spre o nouă aventură în Hunedoara. Cum vremea e încă bună, împreună cu Mely, am zis să încercăm un traseu spre înălțimi din partea de nord a munților Țarcu, mai exact porțiunea de pe Creasta Plaiului. Un traseu vânat încă de iarna trecută, atunci am fost pe culmea Cepașului  (vezi aici)

Ajungem de dimineață în Păucinești și la cum arăta vremea, ne dă de înțeles că va ninge cât de curând. Lăsăm mașina ca și data trecută, în preajma bisericii.

Eram gata; cu alte cuvinte, pornim la drum spre înălțimile munților. Eu, împreună cu Mely și Mihai, suntem singurii care am mai fost prin zonă, pentru ceilalți fiecare pas e o surpriză și o minune, de-a dreptul.

Plecăm în urcare pe un drum ce ne scoate la marginea satului dinspre Zeicani. Din acest punct nu mai avem urme.

Hop! Zăpada e tot mai mare, de câteva zile a tot nins prin aceste locuri... Nu înaintăm mult și oprim, iar cei care aveau rachete se pun pe echipare. Eu va trebui să mă descurc fără deoarece le-am lăsat și de data asta acasă. 

După câteva lupte cu urcarea, ieșim în fânețe. Priveliște frumoasă spre abrupturile de nord a Țarcului. E atâta liniște, frig, alb totul, iar vântul își face simțită prezența tot mai tare!

Câteva minute de relaxare, și continuam în linie dreaptă

Ninsoarea a început să-și facă de cap, și suntem prinși într-un mic viscol, iar zapadaaaaa sfârâieeeeee sub bocanci!!!

Așadar, înaintăm cu greu, mai ales că nici nu se pune vorba de potecă, iar rachetele mele stau bine mersi acasă. Într-un final mă afund și până la genunchi! Bine măcar că mai avem puțin și intrăm în pădure unde sigur va fi altfel. 

În spatele nostru munții Poiana Ruscă cu ale sale culmi domoale se bucură de puțin soare. Deodată cerul s-a limpezit, a devenit albastru, frumos, iar soarele a început să ne zâmbească.

Zăpada creste în strat cu fiecare pas pe care-l facem, și încet, încet ne apropiem de liziera pădurii. Prindem și ferestre de lumină, norii jucăuși se împrăștie iar soarele își trimite razele spre noi 

Facem o regrupare mică la intrarea în pădure! Suntem ceva mai protejați de vânt aici! Gustăm un cei și un baton și ne înscriem pe un drum de exploatare care ne scoate în golul alpin, în șaua de sub vârful Oțului 1510 m. Oricum de-aici urmează numai urcare. 

În șir indian ne continuăm traseul ce urcă dur, dar în serpentine largi prin pădurea de fag.

Aerul s-a mai încălzit în pădure. Aici vântul nu mai suflă, suntem destul de feriți de vânt.

Dăm de o primă urcare mai serioasă, unde pare să fie o scurtătură a unei serpentine largi.Urcăm mai greoi, iar stratul de zăpadă fugea de sub picioare și trebuie să recunosc, că mă obosea și mă seaca, dar ne-am ridicat mult în altitudine. Într-un final mă opresc și gata! Pun colțarii care mă vor ajuta cât de cât pe urcare.

Mici pauze ne întrerup ritmul de mers. 

Cam așa se poate descrie panta, dar ne-a prins bine urcarea asta că am câștigat mult în altitudine.

Privim din când în când și în spate însă poza nu arata adevărata pantă.

După câteva lupte cu urcarea, intrăm iarăși în ritmul de mers pe drumul de exploatare ce ne duce pe sub cele două vârfuri, Petre 1294 m, și Lăpușului 1204m, admirând atât peisajul cât și abruptul ce se desprind de vârfurile acestora. 

Urcam…urcam. 

Aici întâlnim câteva urme de lup. Luăm o pauză mică de ceai și continuăm urcarea.

E destul de rece chiar dacă suntem în pădure la scut, protejați de vântul care își face de cap. Gustăm și câte un sandwich, biscuite și ne pornim. 

Din când în când norii se mai dădeau la o parte, lăsând razele de soare să ajungă și la noi.

Intrăm ușor în ultima porțiune de pădure. Crengile încărcate cu zăpadă ale copacilor ne dau de înțeles că avem o iarnă frumoasă. Ușurel ne strecurăm printre crengi, iar din când în când suntem nevoiți să batem cu bățul zăpada de pe crengi, asta ca să nu cadă zăpada pe noi la trecerea pe lângă ele.

Avem si o prima fereastră spre înălțimile Țarcului!!! Priveliștea spre Poiana cu Ciungi este impresionantă. 

Peisaj superb, este iarnă în toată regula.

Treptat prindem altitudine și ne înscriem într-o curbă de nivel să ieșim în șaua dintre vf. Lăpușului 1402 m și vf Oțului 1510 m. 

Vântul prinde și mai multă putere pe măsură ce câștigăm altitudine și mai ales pe măsură ce ne apropiem de creastă.

Crestele înzăpezite ne fură repede privirile. Facem poze și ne mai oprim din când în când. 

Ieșim în golul alpin într-o mare poiană!!! Privirile ne sunt rapid furate doar vârful care se ridică într-un abrupt mare cu o formă triunghiulară...Țuguiul din zare e Vârful Oțului 1510 m. Din acest punct avem două variante: una, e să trecem dincolo de vârf urmând o coborâre pe deasupra văii Zlatina, pe un drum forestier (pe care am mai fost iarna trecută), iar a doua variantă să ne întoarcem, având în vedere că nu mai avem foarte mult timp până la lăsarea serii. 

Aici deja vremea nu mai este așa prietenoasă, parca ne face în ciudă! Norii joși și-au făcut prezența, iar vântul tinde să crească în intensitate și e foarte rece, așa că planul nostru de a continua este recalculat, nu vedem sensul continuării.. Cu toții simțim oboseala și hotărâm că atât a fost pe ziua de azi... Probabil că iarna viitoare vom reveni, dar acum sunt multe alte zone care ne asteaptă!!! O pauză de un minut, și pornim pe coborâre spre zona din care am făcut urcarea..

Dăm la vale, folosind același traseu de la urcare. Prindem ceva viteză și ne bucurăm de zăpada bună de pe drum. 

Ajungem la marginea satului 

Cam atât ne-a fost pe ziua de azi. Tură reușită doar pe jumătate…dar chiar și așa m-a stors de energie…De-aici o luăm pe drum până în sat unde aveam mașina parcată. În drumul către casă, oprim în Caransebeș la o ciorbă.