Fundătura Ponorului

Move your (smart)ass! 🚴

Treaba cât se poate de clară. Am pornit să mă bucur de un ținut despre care am tot auzit, l-am tot văzut în imagini și acum era rândul meu să-l descopăr și să-l experimentez pe două roți. Fundătura Ponorului devenise pentru mine o dorință mai veche. De fiecare dată când îmi planificasem să ajung acolo, ceva se întâmplase, astfel că am așteptat răbdător momentul. Punem biciclete pe maşini pe o dimineață mult mai rece, şi pornim la drum spre Hațeg, și mai departe spre Ponor, împreună cu vechii mei tovarăși de drum, Mely, Daciana și Mihai. Pe drum ne-am mai oprit la Otelul Roșu pentru a cumpăra apă si o mică gustare. Sentimentul că pentru o zi vom sta departe de tot ce înseamnă oraș e tare plăcut. Călătoria a început sub semnul emoțiilor de primăvară, dar am pornit cu o mare dorință, să urcăm în Șureanu, și de ce nu, ca să-i facem și ploii (despre care se amintea pe posturile tv), în ciudă. Era frig în acestă dimineață, mult mai frig ca de obicei, dar avem un răsărit de soare frumos, care va schimba rapid acest lucru, iar asta mă făcea să mă simt bine. La Fundătura Ponorului se poate ajunge din mai multe direcții (există un număr semnificativ de variante care pot fi abordate). Alegerea se poate face în funcție și de imaginație, și am pornit cu gândul să urcăm de la Ohaba Ponorului, dar pe drum am decis să scurtăm drumul cu mașina până acolo, și să urcăm de la Galați. Ca să ajungem la startul traseului am făcut stânga părăsind drumul naţional 66 Haţeg - Petroşani, unde am lăsat mașina și am luat-o pe doua roti către poalele Munţilor Şureanu… "O altfel de traversare" este o tura pe poteci nemarcate sau rar parcurse. Dificultatea traseului este dată de cele mai multe urcușuri în care facem push bike. Vom adapta traseul excursiei la fața locului, în funcție de vreme, astfel încât să plecăm cu amintiri frumoase și nu cu performanțe de înălțimi și timpi! 

Lejer de primăvară

Primele raze de soare.

...pe drumul spre munte

Ei bine, după ce am lăsat mașina în Galați, pornim pe biciclete pe drumul din dreapta, trecând un pod peste apa învolburată a Văratecului, "zgribuliți", dar ne încălzim repede de la ȘAMPANIA oferită de Dacina, de ziua ei.

Pe aici nu prea circulă mașini și locul e destul de izolat... liniștea spartă doar de clipocitul apei.

Asfaltul de prin satul Galați și Fizeși e numai bun pentru a ne încălzi, căci în curând ne aşteaptă o urcare destul de lungă.

Biserica din satul Fizești, până la care urcă ușor un drum asfaltat.

Astfaltul aici își ia rămas bun, însă exact în acest moment începe aventura! Din satul Galați până în Rai, așa cum numesc Fundătura mulți dintre cei care au văzut locul cu ochii lor, nu mai e decât un pas. Sau poate doi, trei. Pedalăm pe un drum forestier care ne poartă când prin pădure, când pe la marginea ei… oricum ni se arată tare frumos, în această perioadă. 

Pentru mine era prima dată când ajungeam aici si îmi plăcea ceea ce o să văd.

Parcurgem drumul bun pe o pantă destul de solicitantă circa 3 km până la o scoală, biserică, apoi începem urcarea pe drumuri mai rele. 

Așadar, mergând pe drumul forestier, am câștigat altitudine și ni s-au deschis în spate văi împădurite și case risipite peste tot, specific acestor zone.

Munții Șureanu, deși domoli, te pun față în față cu un efort considerabil. Ai o o grămadă de urcușuri care te pot epuiza destul de mult.

Rotile bicicletelor ne poartă prin zone cu peisaje de basm. Locul unde începea liniștea deplină și aerul curat.

Peisajul natural este îmbogăţit de prezenţa sălaşelor şi a clăilor de fân. Mereu când ajung în astfel de locuri mă întreb cât timp vor mai fi locuite. Satele sunt formate din gospodării, iar sufletul oricărei gospodării este omul.

Drumul străbate câteva dealuri, ocupate ici-colo de câte o casă veche, de lemn, ce sunt înconjurate de garduri de lemn, dar și de livezi de pomi.

Am trecut de o intersecție de drum (fără să o vedem), unde poate ar fi fost mai bine să facem dreapta, apoi am avut norocul să întâlnim un sătean care ne-a explicat clar pe unde să o luăm și ce ne așteaptă. Era cu o mașină de teren, ceva carosată în care încărca fân și ne-a spus că trebuie să o luăm dreapta, ușor în sus, dar numai după ce trecem de școală, și vom ajunge la drumul ce pe care l-am ratat, el continuând să-și încarce mașina.

Trecem de biserică și de școală. Poteci ...sunt ele multe, indicatoare nu se preconizează; deci cel mai inspirat puneți mâna pe un traseu de GPS și urmăriți-l îndeaproape.

Traseul s-a schimbat de la urcarea ușoară la una mai grea pe o cărare plină de noroi. Marcaj nu există dar trebuie să mergi la fler eventual bazându-ţi direcţia şi pe google maps, urmând drumul forestier și cel prin sălașele localnicilor. 

Ei, acum începe distracția. Continuam pe la poalele dealului Muchia, pe un drum pe care tocmai au trecut oile, iar cum a fost o săptămână cu ploi, acest lucru se vede. Trebuia sa fie și puțin epic. 

Pe timp ploios cred că este și mai îngrozitor 🙂 Deja ne întrebam oare cât o să continue așa, pentru ca era destul să cari bicicletele pe sus, iar dacă le împingem se încărcau roțile, si nu ne doream acest lucru.

Ţinem drumul principal până o face prea mult la stânga şi ne dăm seama că am ocoli prea mult, dar mai aveam un drum la dreapta ce părea umblat. Începem să urcăm pe o serie de pante destul de prohibitive spre mai multe sălașe.... 

Privire în spate. Animalele pasc liniștite pe pășunile desenate parcă de un pictor talentat.

Pășeam pe întinderea imensă în atmosfera tainică de primăvară exact așa cum mi-am imaginat-o.

Trecem și prin prin curtea oamenilor

Oamenii de aici sunt gospodari, deși sunt destul de în vârstă, peste tot putând să întrezărești sălașe, clăi de fân, vaci, cai și multe oi.

Aici am văzut și o trecătoare îngustă peste gard (pe care se trece fără a mai deschide poarta), făcută din una sau doua scânduri ca niște trepte, și care se sprijină, pe țăruș bătut în pământ.

 Am început să urcăm printre garduri până am dat într-un drum pietros, acela pe care ar fi trebuit sa venim de la început.

Privite in spate

Primăvara asta, e poate, mai puțin aromată ca altă dată - xplozia de culori întârzie prin aceste locuri... Probabil o să mai dureze 2 săptămâni până când primăvara se va instala din plin pe dealurile de aici.

Asemenea altor sate fără cimitir, și aici morții își dorm somnul de veci, în gradina casei.

Atunci când am ajuns pe culme, am avut panorame amețitoare. Semeț și impozant ca o cetate, cu crestele învăluite de nori și acoperite de zăpezi până târziu în aprilie sau mai, Retezatul iți conferă acea stare de libertate izvorâtă din calmul și liniștea înălțimilor.

În orice parte întorci privirea, peisajul este altul și, de fiecare dată, te cucerește.  

Aici, cerul e mai aproape, și tot aici, în mijlocul naturii, simţi că trăieşti cu adevărat.

Ne întindem la soare pentru câteva momente bune pe iarbă, relaxați, cu ochii-n zări, că tare frumos se vedeau Munții Retezat. Liniștea era la ea acasă. Ciugulim câte ceva din desagă, mai stăm puțin, apoi ne ridicăm şi ne continuăm plimbarea prin acest loc unic. 

Continuăm spre Fundătură, căci urcarea încă nu s-a terminat.

Căsuțele oamenilor sunt modeste și, din păcate, multe dintre ele au pierdut lupta cu timpul.

Pe drumuri idilice.

Din primăvară până târziu în toamnă, pe pășunile pe care le au aici, oierii din Federi și din Ponor stau aici cu turmele de oi și cirezile de vite. Ne-am grăbit să părăsim raza vizuală ca să nu trezim interesul vreunui câine.

Ţinem drumul până o face ușor la stânga şi ne dăm seama că am ocoli prea mult. Mai sărim nişte garduri, mai tăiem nişte păşuni, mai întrebăm un nene ieşit prin ogradă şi găsim un drum.

Pajiști întinse, căpițe de fân și păduri neatinse - acesta e peisajul de vis prin care urci încet - încet spre Fundătura. Aici, se adăpostesc și câteva gospodării de vară ale țăranilor ce locuiesc în satele din împrejurimi. Câini încearcă să ne facă pedalarea mai grea, sau poate vor doar sa ne salute. Nu au fost agresivi, stăteau la distanță dincolo de gard și lătrau puternic.

Oamenii din satele de jos urcă pentru iarbă și fân, sau își aduc oile și vacile la păscut. Cu toate acestea, cei care au mai rămas să trăiască aici, nu duc o viață prea ușoară, traiul fiind unul destul de dur, dar reușesc să se gospodărească.

Am discutat despre viața de aici cu unul dintre localnici, apoi, plimbarea ne duce spre locul unde practic avem de a face cu ponorul propriu-zis.

Am văzut si alte case din lemn ce păreau nelocuite pe marginea drumului sau undeva mai pe sus, dar si alea cred că sunt sau au fost folosite de oamenii care veneau cu animalele la păscut pe timpul verii.

Deocamdată urmăm o porțiune mai rea în care împigem la biciclete, dar va veni și timpul să ne suim pe ele...

De pe traseul frumos, uneori extrem de accidentat, se dezvăluie în depărtare, din când în când, câte o bucată din zona rurală a Ţării Haţegului, cu satele Federi, și Ohaba Ponor, având în fundal munţii Retezatului. 

Sălaș în apropierea unei stâne

Priviri în dreapta și stânga drumului nostru

Frumusețea locului îți taie respirația, indiferent de anotimpul în care ajungi aici. 

Că tot discutam adineaori despre viața de aici și cât de greu trebuie să fie am și dat de un exemplu concludent. Am surprins una din cele mai frumoase cadre. Un tinerel cu doi cai și o căruță urcau pe drumul cât se poate de înclinat. 

Singurul vehicul care poate circula fără probleme prin aceste locuri rămâne căruța. Stâne împrejmuite de garduri de lemn întâlnim la tot pasul. Sunt locuri care te vor cuceri cu siguranță, chiar dacă ești înnebunit după pereți de stâncă abrupți, bolovănișuri și trasee dificile.

Un vis frumos când nu te aleargă câinii. Cel mic a fost singurul care ne-a luat în primire lătrând, dar s-a plictisit rapid după ce a primit ceva de papa.

Privind spre Retezat, peste depresiunea Haţegului şi o căpiţă

O fantână împrejmuită să nu cadă vre-un animal în ea.

Mai aveam de mers până la dezvăluirea vizuală a destinaţiei... din spusele unul localnic până intrăm într-o pădure de brazi.

Drumul tot urcă şi urcă, mă plictisisem de drumul bolovănos, neprietenos cu cu bicicleta, obligați să mergem pe jos. Ei bine, într-un final, am ajuns și noi la pădurea de brazi și nu mai trece prea mult până am ajuns la intersecţia către Lunca Ponorului (Fundătura cum îi spun localnicii).

După o porțiune de push bike, mers lejer, ajungem la o bifurcație unde o luăm la stânga coborând ușor, am ajuns în altă lume, din fericire pe vreme bună. Drumul continuă în coborâre până jos în luncă. Nu mai era foarte mult până în vale, de aici în 5 minute se ajunge la Lunca Ponorului, dar mă uitam cu greutate știind că trebuie să ne întoarcem.

Sălașele cum le numesc sătenii, au început să apară pe coline, într-o vale superbă - locul unde pârâul Ohaba este "înghițit" de pământ și "eliberat" la câțiva kilometri mai în aval prin gura peșterii Sura Mare. Acest loc unde pârâul intră în subteran, poartă numele de ponor.

Lunca Ponorului străjuită de jur-împrejur de munți înalți, se află la o altitudine de 900 de metri... nu există curent, e un altfel de loc, prin urmare o călătorie aici e o întoarcerea în alte vremuri...

Din depărtare, se zăresc câteva case. Savurăm peisajul acela minunat, cu căsuțele și Fundătura lor. Libertate și liniște 😃 e minunat, este unul dintre locurile pe care îți dorești să le revezi, să le cunoști în fiecare anotimp și să redescoperi mereu ceva din frumusețea lor.

Ultimele cadre și off we go! Nu mai aveam nici timp și nici energie să mergem până în vale și apoi să ne întoarcem. Ne-am urcat la locul unde am lăsat bicicletele urmând să ne întoarcem la maşină, promițându-ne că venim să stăm cu cortul când e soare, măcar o noapte. 

Iarna nu se lasă încă aici...Am mai găsit și ceva zăpadă pentru niște poze de excepție. 

Am continuat cărarea spre Ohaba Ponor, bucurându-ne de zăpada.

Deja începeam să gustăm din ceea ce aveam pregătit pentru lunga coborâre pe solul roșiatic. Acest drum forestier este cu adevărat o plăcere să îl explorezi.

...oițele, aflate mai în vale, la păscut.

Îndicatorul spre Fundătura Ponorului de pe drumul de coborâre.

Trecem pe lângă cariera Ohaba Ponor. Drumul este mărginit de păduri şi stâncărie, versantul fiind scobit din loc în loc pentru extragerea pietrei.

La întoarcere, am coborât prin Ohaba-Ponor – și uite aşa am avut norocul să nimerit un culoar de vreme bună.

 Unii așa înțeleg să se scape de lucrurile ce nu-i mai folosesc.

Ohaba Ponor cu Retezatul veghind peste drum, noi căutându-ne drumul spre vale. 

La Ohaba Ponor, vom da de asfalt, apoi vom trece și de Ponor și ieşim la drumul european şi după ce pedalăm prin Pui, încheiem circuit la maşini. Şi uite aşa Fundătura Ponorului a fost unul din motivele iniţierii excursiei de o zi în judeţul Hunedoara. Pot fi zeci de experiențe, dar scurta incursiune la Fundătura Ponorului trebuie repetată cândva, pe îndelete…Este unul dintre locurile pe care îți dorești să le revezi, să le cunoști în fiecare anotimp și să redescoperi mereu ceva din frumusețea lor. O drumeție la sfârșitul căreia să admiri un apus încântător în preajma unui foc de tabără ar putea fi alegerea perfecta pentru ieșirea ta. Tot stau și mă gândesc oare cum e mai fain: primăvara târzie cu totul verde fraged și vibrant sau toamna în pârg cu tabloul ei de culori arămii? Vom vedea! O călătorie în această zonă îți poate încărca bateriile și îți poate aduce o doză mare de relaxare. 

Powered by Wikiloc