Muntii Nemanu (Lindenfeld)

Ca de multe ori, lăsăm orașul în urmă o dată ce vine weleend-ul. Pasionați de ieșiri, ne-am ales din nou drumuri excelente pentru bike pe un traseu mediu care te poartă în locuri minunate. Acum o săptămână, ne-am gândit că a venit vremea să mergem pe faimosul traseu, Lindenfeld, satul întemeiat de etnici germani (acum părăsit). De mult am tot vrut să mai ajungem în această zonă a Munților Nemanu, cea dinspre Teiuș.  Am atins și câteva vârfuri - Piatra Albă 465m, Corcana 528m, Dealu Soveșna 585m, dealu Mre 632m, și Dealul Capul Câmpului. Au mai fost și altele însă, fără a cunoște denumirea lor. 

Iată unul din cele mai frumoase trasee ale masivului Nemanu, atât trasee populare și cunoscute, dar și locuri mai puțin umblate, în care poți cunoaste sălbăticia naturii.

Câteva ore în urma, așteptând să vină Mely cu masina după mine.

Un scurt popas pentru o cafea la Caransebeș. La orele diminetii, vremea pare imprevizibilă.

Am pus pe GPS, ca punct de plecare, gara din Caransebeș; de aici, am pornit pe biciclete spre strada Teiușului, se trece peste o cale ferată și începe ușor ușor urcușul spre sud-est (marcaj Triunghi roșu), pentru ca apoi să intrăm în pădure. 

Drumuri excelente pentru mountain biking pe un traseu mediu care te poartă în locuri minunate.

Am ajuns în pădure și deja mi se pare că mî plimb prin paradis. Traseul începe în urcare iniţial uşoară, iar apoi accentuată, dar totuşi plăcută.

Înaintarea e mai greoaie pe așa pante, chiar și pe jos, dar am vrut o aventură și avem parte de ea – așa că ne place.

Avem parte de o poteca destul de clară și chiar și marcaje forestiere prin acel desiș de crengi (lucru indicat pe diverși pomi)

Câștigăm în altitudine și intrăm într-o poiană mai mare.

După cum se observă, suntem pe traseul de concurs Gugulan MTB Race & Run 2021, care ar fi trebuit să înceapă până acum, dar avem suficient avans și nu ne vom intersecta.

Reintrăm în pădure și întunericul se lasă repede peste noi.

Ne străduim să depăşim următoarea probă: cea de traversare a vârfului Piatra Albă, și apoi Corcana.

Urcușul e din ce în ce mai greu iar bicicletele ne incomodează la înaintare și ne dăm seama că suntem într-o zonă extrem de sălbatică.

Privire în spate.

Ajunși la o răscruce, ne oprim pentru a nu greși direcția. În zonă ajung mai multe drumuri forestiere – se vede că este o zonă exploatată. Deși eram “închîși” între copaci, fără soare, pauza de câteva minute ne-a prins bine, cel puțin mie. Aici urmăm drumul spre dreapta, care duce spre vf. Cucuiul Pleșii 527m, pe care am fost în toamna lui 2014 (vezi aici) dar și spre alte destinații și curând va trebui să ne desprindem de el.

La un moment dat poteca începe să meargă ușor spre dreapta, în coborâre – în timp ce o altă, mai firavă, coboară spre stânga. Știam de pe hartă că ar trebui să facem stânga undeva, dar nu știam cât de evidentă este acea curbă. 

Ieșim într-o zonă deschisă. În plus, la depărtare avem parte de un spectacol inedit al norilor – deși cerul e înorat deasupra, ne lasă să vedem mult la departare. Ne place mult și faptul că totul pare atât de pustiu, de liniștit. 

Ignorăm norii şi pornim mai departe.

Toamna lucrează zi de zi, neobosită, la multitudinea de culori

Urcăm

Coborâm și iar urcăm...

La un moment dat apare și o intersecție – un drum taie drumul nostru de la stânga...

...la dreapta, probabil spre Rugi

în timp ce al nostru merge tot înainte.

Pornim puțin pe un drum de crestă, dar ne întoarcem în poteca noastră și aceasta pare să înceapă să coboare – tot spre sud-est. Peisajul ce se deschide spre Valea Timişului este impresionant.

Bucuria naturii cuprinde și toată suflarea omenească. Întâlnim și primii oameni. Ciobanii își mână turma spre o pășune mai verde de pe vârfurile dealurilor.

Tot aici întâlnim un om ce păzea câteva vaci. Stăm la vorbă și îl întrebăm dacă mergem bine, apoi continuăm cu o nouă urcare.

Efortul ne este răsplătit la fiecare pedală cu peisaje superbe.

Fiecare curbă pe care drumul o facea ne dezvăluia noi elemente atrăgătoare – copaci, căsuțe, văi, livezi, poteci, garduri, vârfuri… o mulțime de elemente, toate la un loc!

Vedem înspre sud toată întinderea de munți, și recunoasterea unora de care ne leagă amintiri plăcute.

Continuăm pe culme, urcând din greu spre Dealul Câmpului. De aici am privit munții din jur într-o panoramă de 360 de grade. Se văd desigur și munții Țarcu spre est.

În poză se vede și Acoperișul Romaniei, dar trebuie făcut zoom pe ea și oricum e cam neclar... Peisajul minunat și amplu, asupra munților din jur, ne-a făcut să pierdem noțiunea timpului. Până la Lindenfeld ar mai fi în jur de două, trei ceasuri, însă, dacă tot ne face atât de mare plăcere să admiram splendoarea muntelui din acest loc, am fi putut să și campăm tot aici. Poate cu altă ocazie când vom lua și corturile cu noi...

Poteca nu mai e atât de evidentă prin anumite locuri, se strecoară printre pomii fructiferi de meri cu crengile joase sau printre cei mai bătrâni cu crengile uscate.

Aveam neapărat nevoie de apă, deoarece se consumase. Ne-am orientat știind de la o altă aventură că la acesta stână există un izvor, la 30 de metri pe un drum mai jos. Ne-am luat apă și ne-am întors la traseul nostru urmând urcușul.

Se pare că încă mai avem de luptat până la Lindenfeld. Spre depărtare vedem spre ce ne îndreptăm și ne e greu să identificăm - bănuim că s-ar vedea bisericuța, iar pe partea stângă avem permanent lunga vale (Valea Mare). E valea pe care o să ne întoarcem. Acum mergem spre sud-vest, dar noi la un moment dat trebuie sa facem curba spre stânga, spre sud-est apoi spre nord-est.

Un ultim efort...

Cantonul silvic Cireșna

Stomacul meu și-a amintit că n-am prea mâncat de dimineață – așa că vom poposi aici pentru a mânca.

Coborâm pe ulița răscolită de un taf (mai jos am observat că se taie pomi) – unde am ajuns pe la ora 15.10. 

Intrăm pe o ulița mai importantă a satului (defapt singura) și îmi atrage atenția prima ruină de la o fostă casă.

Drumul Lindenfeld - Gărâna. Ar fi vre-o trei ceasuri jumătate.

La Lindenfeld se pot face și alte trasee – fie dinspre Delinești, Gărâna sau chiar dispre Poiana, drumul pe care se poate ajunge și cu mașina.

Satul Lindenfeld întemeiat de etnici germani pe culmile golaşe ale dealurilor din Munţii Semenic este acum părăsit, iar ruinele clădirilor transmit o stare de melancolie, iar traseul nostru trece chiar prin el.

Ne-am oprit să vizităm ruinele satului și Biserica încă în picioare pe care de data asta am găsit-o deschisă. În plus ne-am urcat și într-un punct de belvedere, de unde am putut admira întreaga frumusețe a zonei. 

Și totuși, aici se construiește în cuda faptului că satul este nelocuit.

Aici ne-am servit cu struguri și mure delicioase, sperând că Martinică nu este prin zonă. 

Hotărâm să coborâm pe unul din drumuri spre nord-vest, ce ne duce în valea din stânga, Valea Mare, și pe care ne întoarcem spre Poiana. Am luat în calcul și varianta de a coborâ la nimereală spre est, direct prin pădure, până ajungeam în valea Strugurului. Pe harta pe care o aveam pe-aici nu apare nici măcar o poteca către vale. Cel puțin putem cobori exact pe unde ne doream, chiar și pe drumul cunoscut pe care urcă toată lumea – și asta o simțim oricum ca pe o victorie – ar fi fost mai mare dezamăgirea dacă trebuia sa coborâm chiar la nimereala – deși ar fi fost și aceea o aventură.

În oglindă cu versantul pe care am venit. Văzând acum culmea de sus îmi dau seama că e foarte ușor să te rătăcești pe-acolo, prin acel zig-zag de culmi împădurite.

Ne întoarcem la Caransebeș în coborâre dură (trecând pe lângă alte gospodării părăsite), care te face să închei ziua cu un zâmbet larg. 

Pârâul Valea Mare

Drumul din Valea Mare

La confluenta V. Strugurului cu V. Mare

Traversăm Poiana, un sat în comuna Buchin

Apoi prin Lunca Timișului până în Caransebeș

Ne-a prins ora la care, trebuia să punem cortul. Ne oprim la un magazin pentru a lua apă, bere și ceva de ronțăit, apoi plecăm spre un loc de campare. Hotărâm să rămânem aici (după ce am mai cercetat un loc) mai ales că avem și lemne bune de foc din niște copaci uscați căzuți la pământ. Crengile erau chiar uscate așa că ne-au prins tare bine. 

Ne-am instalat aici, timp în care am băut și o bere. Acum, după 45 de km, când ai terminat traseul și ai ajuns undeva unde nu mai trebuie să faci nimic… merge o bere cel mai bine.

Imediat ce ne-am amplasat corturile, soarele a început să alunece dincolo de linia orizontului și frigul s-a așternut peste munți. În locul lui a răsărit, mică, luminoasă și subțire, lună. Iar în vale, licăreau luminile orașului Caransebeș.

Iar acum seara ne-am gândit să ne și relaxăm stând în jurul unui foc.

Ne-am amenajat vatra apoi am făcut focul, acordând chiar și așa atenție locului unde-l facem - să fim siguri că nu are ce să se aprindă în caz că sare vreo scânteie mai departe. Așa că… să fie foc! L-am făcut în primul rând dintr-o nevoie practică: să ne încălzim. Ne-am preparat câte ceva de mâncare. Aşa că mâncăm, mai stăm puțin şi ne punem la somn...

Focul, un element tare plăcut într-o astfel de excursie – nu doar pentru că te încălzește, dar și pentru că te destinde, crează o atmosferă foarte plăcută în jur. Eu însă evit să fac focul sau să stau foarte aproape de el pentru că nu-mi place să miros a doua zi a fum. 

Seara, după ce am mâncat și după ce am terminat poveștile, am mers până la urmă la culcare. Cred că am intrat în cort pe la ora 22. A urmat apoi o noapte liniștită și temperaturi confortabile în sacul de dormit! Și astfel am mai încheiat o zi, deasupra unor locuri atât de frumoase!  

Ne-am trezit destul de devreme. Nu mai țin minte dacă mi-a fost frig sau nu, având în vedere că eram cu sacul de dormit de vară – dar cred că mi-a fost bine. La 7.30 eram deja afară din cort, chiar dacă soarele mai avea până să iasă de dincolo de (nori) Caransebeș. În așteptarea lui, am pus să fac o cafea cu noul meu filtru de la Stanley. 

Cu cât soarele se ridică mai sus, lumina se schimbă. 

Pentru că vremea era bună și locul așa frumos, nu ne-am grăbit să plecăm de-acolo. A doua zi am stat să se usuce corturile, și chiar mai mult, asta însemnând până pe la prânz. Avem timp să adunăm cortul, să mâncăm şi să ne pregătim rucsacii.

Așa că ne-am bucurat de liniștea locului și ne gândeam ce vom face în ziua de relaxare. Unii cu hamacul, alții cu uitatul. Teoretic ar fi trebuit să îl am și eu la mine dar de data asta nu am l-am mai luat, dar mi-am găsit alta preocupare.  

Destinația pentru aceasta seară petrecută la cort s-a aflat la marginea satului Păltiniș, într-o livadă din apropierea unei biserici.

O reușită plăcută atingerea acestui obiectiv, unul din cele mai frumoase trasee din munții Nemanu, pe care defapt am mai fost. Ca o concluzie, este un traseu deosebit de frumos de parcurs cu bicicleta, în special toamna, este destul de solicitant, dar efortul este răsplătit cu un peisaj superb. Aici se găsesc numeroase trasee pentru bicicletă, atât trasee ușoare, pentru cei mai puțin antrenați, potrivite începătorilor, cât și trasee dificile.